E-Antropolog

Goethe și Știința

19 noiembrie 2011 Eantropolog Moldova

Toată lumea știe că acest poet genial a fost și un om de știință. E mai puțin cunoscută, îndeobște, intensitatea și continuitatea preocupărilor sale științifice, varietatea materiilor care l-au interesat, însemnătatea descoperirilor sale și rolul său în istoria științei.

De la 1871 până la moartea sa, în 1832, deci timp de mai bine de 50 de ani, preocupările sale artistice apar strâns împletite cu cele științifice; ba, în unele epoci, chiar lungi, acestea din urmă predomină. Domeniile științei în care el a pătruns sânt foarte deosebite: anatomia, botanica, mineralogia, geologia, teoria culorilor, meteorologia. În toate aceste domenii el a adunat un material mare de observații; a experimentat unde a fost nevoie. Publicațiile sale științifice formează mai multe volume, cuprinzând și peste 2000 de poezii.

La aceasta mai trebuie adăugată o bogată corespondență cu cei mai de seamă naturaliști din vremea lui. A avut polemici, a trebuit să lupte din greu pentru unele din ideile sale și acele multe amărăciuni de pe urma lor.

Așadar și-a pus toată ființa sa în aceste lucruri și atunci, în mod firesc ne vine întrebarea: să fi izvorât oare această activitate din aceleași adâncuri, din aceleași nevoi sufletești ale ființei sale ca și activitatea sa artistică?

El însuși spune: „Ce-am făcut, ce-am lucrat, pentru mine a contat un înțeles simbolic și în fond mi-a fost destul de indiferent dacă am făcut oale și străchini”. Simbolic, în ce sens, ne întrebăm noi. Ce a fost simbolizat prin activitatea lui? Fără îndoială un înțeles ultim care nu poate fi exprimat altfel, al realității; dar totodată și dinamica vieții sale, tot ce a fost într-însul mai personal și mai intim. Epoca sa toată, așa cum stă, înaintea noastră, concretă, nu e decât un semn, un simbol, al acestei vieți, a ritmului și a sorții ei.

El însuși a caracterizat-o drept o vastă spovedanie. Momentul acelei opere sânt pulsațiile vieții sale – uneori mai slabe, alteori mai puternice; ale unei vieți ce se simțea deplină, fără rost când acționa, așa încât opera însăși, pe care o avem înaintea noastră, apare oareșicum ca un accident al existenței active și nu ea era recompensa lui cea mai mare ci conținutul prețios și bogat al vieții sale trăite. Nu e caracteristic faptul că în al 37-lea an al vieții sale, după Werther, primul Faust și Ifigenia aceea care lui Taine i-a dat primul fior de artă mare, el își propune, citez cuvintele sale: „Să-mi închin viața toată studiului realităților fără a mă preocupa câtuși de puțin până unde voi putea ajunge”. Aceasta caracterizează pe omul a cărui viață e o desfășurare ce pornește dintr-un resort lăuntric și e condiționată numai de forțele și nevoile ce țin de sâmburele ființei sale. De aceea operele înfăptuite vor fi în primul rând produsul acestora iar nu ele vor declanșa acțiunea. Înțeleg după aceasta din credința adâncă a lui Goethe că și convingerile teoroetice ale unui individ trebuie să fie în absolută depedență de alcătuirea sa intimă precum și concluzia inevitabilă că există atâtea adevăruri câte alcătuiri individuale; că fiecare individ astfel nu oglindește decât un aspect al adevărului etern, ceea ce e incomparabil mai vast și din această cauză, natura nu putea niciodată să fie cuprinsă de mintea unui om. Și totuși cum spune el într-un vers frumos, „miezul naturii legilor în inima omului”.

Cunoașterea este un eveniment cosmic. Și sufletul omului e scena acestui eveniment cosmic. De aici nemăsuratul rang al omului. De aici funcțiunea vitală a omului și ținuta sa cea mai înaltă și singurul izvor al fericirii sale: de a se pune într-un raport cu întregul acestei lumi. De aici și obiectivitatea neîntrecută a lui Goethe.

Pentru el, fericirea pe care o simți când descoperi un fapt științific provine din faptul că observarea și interpretarea justă a unui fenomen anterior îți prilejuiește să te descoperi pe tine în adâncul tău.

Realitatea din afară ne face să ne descoperim realitatea noastră interioară și s-o punem în funcțiune. Și mai descoperim și adevărul. Căci adevărul e raportul drept dintre mine și lumea din afară. Și nu-l vom avea fără o observare cinstită și nesfârșit de răbdătoare a realității din afară, pe care o resimte adânc înrudită cu realitatea noastră lăuntrică.

Ochiul n-ar vede soarele, de n-ar fi frate cu el. Adevărul, ne e țintă supremă; adevăr în natură, adevăr în artă. Natura, dacă-i înțeleasă în adevărul ei deplin – dincolo de tot ce-i întâmplător și exterioritate unilaterală – e frumusețe. Iar în artă, el vede un adevăr al naturii în cel mai înalt înțeles al cuvântului, un adevăr care închide în sine valorile artistice. Frumusețe, precum vedeți, e pentru el punctul de convergență dintre realitate și artă.

Acum putem înțelege de ce în viața lui orice a făcut a făcut-o cu toată ființa lui. Când te socoți pe tine o parte din cea mai nobilă energie din Univers, energia sufletească a omului, nu mai poți face nimic în mod ne-adevărat.

Și acum nu ne mai apare ca un paradox faptul că autorul lui Faust o făcea cu sentimentul că o punea să funcționeze, conform cu menirea ei, cea mai înaltă și misterioasă formă a energiei din Univers.

Francisc Josef Rainer

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign