E-Antropolog

Minoritatile Bucureştilor

08 noiembrie 2011 Adrian Majuru Minoritati

O istorie a începuturilor – nu a orignilor căci intrăm într-o geografie teribil de alunecoasă dar foarte interesante sânt aprecierile lui Petre Pandrea în acest sens – poate fi legată de secolul al XVI-lea. Documentele amintesc pentru zona Universităţii de azi, o „ţigănie a târgului”, probabil unul dintre primele sălaşuri din spaţiul Bucureştiului de mai târziu. A dispărut cu trecerea anilor, pe măsură ce în mahalaua Sf.Sava şi Sf.Gheorghe Nou, proprietarii au vândut loturi din moşiile lor.

          Una dintre cele mai rezistente ţigănii istorice ca habitat a fost aceea a Mitropoliei, din spatele dealului Patriarhiei. Ţigănia mitropolitană, aflată altături de mahlaua calicească, a fost timp de sute de ani, din vremea formării urbei până dincolo de secolul al XVIII-lea, ca o zonă a sărăcimii, a spaţiului interzis oamenilor obişnuiţi.

Un bulibașă din perioada interbelică

Mahalaua ţiganilor alături de cea a calicilor “era cea mai săracă din oraş; acolo se adunaseră în cocioabe respingătoare, de-a lungul unor poteci acoperite cu praf gros sau, dimpotrivă, înecate în noroi, toţi cerşetorii din oraş. Toate cărările din această jalnică mahala dădeau în drumul cel mare ce ducea la Târgovişte şi fiindcă, la intrarea în oraş, acest drum era podit cu bârne, fusese numit Podul Calicilor”(Neagu Djuvara).

          Pe această cale, “din mila domnească fuseseră aşezaţi aşa zişii calici. Calicii erau victimele numeroaselor războaie purtate de domni, invalizii, văduvele sărace, orfanii. Aidoma ca în Occident, rîndurile lor erau îngroşate şi de alţi estropiaţi ai vieţii. Ei nu trebuiesc confundaţi cu aşa-zisa ţigănie domnească sau mitropolitană – aşezate în vecinătate” (Mihai Tatarâm).

          La începutul secolului al XIX-lea, către 1830, avem o mahala numită „Ţigăneşti” în sud-vestul oraşului, urmaşă a Ţigăniei mitropolitane, către partea de mijloc a Căii Rahovei de azi, intersecţia cu strada Sebastian fiind în acele vremuri bariera de sud-vest a Bucureştiului.

 

Un țigan cositorind la marginea drumului - imagine interbelică

 

          Vechi sălaşuri ţigăneşti au devenit sate şi apoi cartiere integrate în oraş precum Giuleşti-Ţigănie sau părţi din cartierele Colentina şi Pantelimon, vechi domenii boiereşti şi mănăstireşti.

          Istoria – dincolo de legenda Upanişadelor şi blestemul ceandalei hinduse – are versiunea ei asupra colonizărilor de şatre ţigăneşti în spaţiul românesc.  În timpul campaniilor turceşti, din secolul al XIV-lea până la asediul Vienei, „şatrele formau accesorii de îngrozire a inamicului. Stăteau ascunse în spatele trupelor de avangardă şi urlau, zbierau, băteau în talere de metal, pentru a da senzaţia unei mulţimi militare fioroase. Turcii i-au folosit astfel în timpul campaniilor lor. Cu regimul fanariot, când campaniile turceşti au încetat, devenind o problemă supravieţuirea militară a imperiului, aceste populaţii hinduse au fost aruncate peste Dunăre, colonizate aici masiv, cu acordul dezinteresat al greciulor din Fanar, care guvernau raialele economice ale Munteniei şi Moldovei. Au fost aşezaţi ca robi mănăstireşti, domneşti şi mai puţin boiereşti” (Şerban Milcoveanu).

          Au trăit multă vreme la periferia socialului, şi chiar unele coduri de legi, precum Codul lui Caragea de la 1813, aduce o imagine interesantă asupra raporturilor dintre ţigani şi autohtoni. Aflăm din amintita sursă istorică cum „între oameni slobozi şi robi nu se poate alcătui însoţire legiuită.” Iar „dacă un om slobod prin ştiinţă s-au cununat cu o roabă, nu numai să se despartă, ci să dee şi globire la cutia milelor preţul cât ar face roaba, care va rămâne sub puterea stapânului său”.

Tigănie nomadă prin Crangasi - Bucuresti, sectorul sase al capitalei.

          Apoi, „dacă cineva, având roabă ţiitoare până la sfârşitul vieţii sale, nu au slobozit-o pre ea din robie, atunce să rămâie slobodă şi, dacă au făcut copii cu dânsa, să rămâie şi ei slobozi” însă „copiii cei din curvie a roabei, după legi, urmează soartei mamei lor”. Interdicţii dar şi primele semne de toleranţă. Căsătoria dintre un om liber şi o roabă (şi viceversa) se putea realiza cu acordul celui care avea în posesie roaba. Căsătoria era legală doar cu încuviinţarea stăpânului, realitate cotidiană existentă cu mult înainte de înlăturarea robiei ţiganilor la 1848.

           adrian majuru

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign