MODERNITATE VS. MULTICULTURALITATE ÎN BUCUREŞTII EPOCII MODERNE ÎNTRE 1848 ȘI 1940 (II)
Spre deosebire de “mohoreala celorlaltor oraşe din imperiul otoman”, Bucureştii erau cel mai important centru de atracţie din imediata vecinătate a graniţei turceşti. La începutul veacului al XIX -lea, se prezenta ca un centru plin de viaţă, “loc de destindere şi de plăceri”, o adevărată “arenă a hetairelor”, un veritabil “Hilariopolis – oraş la bucuriilor”, avînd un tot mai pronunţat caracter cosmopolit.
Aflat la întretăierea principalelor drumuri comerciale care legau sud-estul european de centrul continentului; apropierea de lumea otomană – uriaşă piaţă de desfacere, urmată de aceea reprezentată de Rusia – şi de vitalitatea economică şi culturală a spaţiului central european prin care se afla în legătură organică cu Apusul, Bucureştii au absorbit elemente de civilizaţie din toate aceste spaţii de cultură.
Între acestea au predominat în ultimul secol – pe fondul desprinderii politice de Imperiul Otoman – elementele de cultură apuseană şi central-europeană. Cu armatele austriece şi ruseşti au venit în valuri succesive cu finalul veacului al XVIII-lea, negustori, meşteşugari, liberi profesionişti, etc, de diferite etnii şi confesiuni, care vor da treptat Bucureştilor o componentă multiculturală.
Pe măsură ce aceste comunităţi se stabilesc şi capătă o identitate culturală distinctă, chiar elitistă în înalta societate bucureşteană, se constituie cu timpul într-un corp social de mijloc numeros şi omogen ca mentalitate urbană în sens modern.
Lumea bucureşteană era deosebit de pestriţă la mijlocul veacului trecut. Această diversificare socială se regăseşte chiar şi la nivelul mahalalei. Raoul Perrin descrie acest mozaic uman de pe străzile negustoreşti ca fiind “uneori interesant, alteori dezgustător din pricina sărăciei şi a murdăriei. Sînt de toate neamurile: valahi, moldoveni, turci, rumelieni, bulgari, sîrbi, bosniaci, greci, armeni, ruşi, oameni veniţi de Crimeea, Basarabia, Transilvania, unguri, italieni, nemţi şi, mai ales, evrei, rasa aceasta întîlnită pretutindeni şi care, în Orient, se cunoaşte după dezordinea şi murdăria ei cum nu se poate mai neruşinate şi mai revoltătoare.” 12]
De Giers va întîlni în Bucureşti “toate neamurile din Occident şi Orient, în veştmintele cele mai pestriţe” fiind uluit de “varietatea costumelor”. 13]
¤
Cum se desfăşura viaţa de zi cu zi a unei familii burgheze din Bucureştii începutului de veac XIX ? Care erau preocupările zilnice, private sau publice, a unei familii alogene, cu o cultură urbană bine conturată, pe care o aborda în toate particularităţile ei într-un oraş în curs de modernizare şi de urbanizare?
Putem reconstitui un astfel de ambient familial din experienţa trăită de pictorul secui amintit mai sus, Barabas Miklos. Familia pe care artistul a frecventat-o cel mai mult era aceea a unui spiţer de origine italiană pe nume Raimondi. Întreaga familie “era foarte cultă” căci cele două fete – Cecilia şi Giuseppina – împreună cu mama lor “vorbeau româneşte şi greceşte, care era limba de salon a aristocraţiei române. Vorbeau însă bine şi franţuzeşte, italieneşte şi chiar ungureşte binişor, limbă pe care o învăţaseră de la slujnicile şi doicile lor unguroaice” care veneau din secuime şi erau bine plătite. Cecilia, fiind mezina familiei lua lecţii de pictură de la Barabas iar Giuseppina “se ocupa de muzică şi cînta foarte bine la pian”. 14]
În cercul familiei Raimondi, aflăm prin intermediul memoriilor lui Barabas de familia unui grec “pe nume Breton” dar care studiase la Paris şi “vorbea greceşte, franţuzeşte şi româneşte” pe cînd soţia sa era o unguroaică din Braşov “ şi se ocupa cu pictura. Acest bătrîn medic avea o odaie specială de curăţenie “în care nu se afla decît un scaun de lemn, pe care venind la prînz de la vizitele sale în oraş, îşi lepădă hainele şi intrînd în pielea goală în a doua odaie, se primenea zilnic în rufărie curată şi alte haine, iar hainele schimbate, sluga sa le purta în curte pe o masă puse la soare, după aceea veneau bătute şi curăţite”. 15]
Pornind de la aceste scurte repere, în general existau familii de origine etnică mixtă – dacă nu la prima generaţie, la următoarele aveau loc astfel de schimbări – a căror cultură era foarte bogată şi diversificată, de la cunoaşterea limbilor de circulaţie în Europa la cele folosite curent în Bucureşti [româna şi greaca, ultima înlocuită treptat la începutul veacului XIX cu franceza].
Ionescu Gion scria către 1899 despre extraordinara “energie de viaţă a Bucurescilor” şi de înrâurirea “covârşitoare” a străinilor. Oraşul “mişună de oameni, ţărani, neguţători români şi greci; apoi venetici Ovrei, Arnăuţi, Turci, Nemţi, Unguri, Serbi, Bulgari; şi din cînd în cînd aciolându-se pentru totdeauna în Bucuresci” alături de “cîţi-va rătăciţi Francesi şi Italiani.” 16] Cît de impresionant a fost acest proces de emigraţie alogenă în Bucureştii epocii moderne putem cita dintr-un ecou nu prea îndepărtat. Doi ofiţeri de poliţie aminteau în 1923 despre mulţimea de “venetici” care “încep să se acioeze” pe cuprinsul oraşului între care “Ovrei, Arnăuţi, Turci, Nemţi, Unguri, Sîrbi, Bulgari ba chiar Italieni şi Francezi. Dintre toţi străinii Grecii sînt cei ce caută mai mult Bucureştii”. 17]
¤
Populaţia oraşului a fost mereu în creştere progresivă între 1848-1948. Sporul demografic a fost alimentat de valuri succesive de imigranţi din provincie, apoi din Moldova, Transilvania şi din spaţiul sud-est european. Plasarea Bucureştilor la întretăierea a trei imperii pînă la 1918, i-a asigurat întîietatea economică în regiune fapt care a atras şi elemente alogene din spaţiul central-european, Rusia şi într-o oarecare măsură din Occident. După 1918, Bucureştii se impun ca un centru urban cu un puternic specific european în regiunea sud-est europeană, fiind în permamenţă un punct de atracţie şi absorbţie pentru populaţiile balcanice.
Cifra globală a populaţiei Bucureştilor s-a găsit întotdeauna în strînsă competiţie cu oraşele din spaţiul sud-est european şi într-o măsură mai redusă cu centrele urbane din centrul Europei. La începutul veacului al XIX-lea, călătorul Batthyany atribuia Bucureştilor o populaţie “mai mare de 80 000” iar către 1820, consulul prusian Ludwig Kreuchely, nu socotea exagerată cifra de 100 000. Generalul Langeron evalua populaţia Bucureştilor la aceeaşi cifră către 1824 în timp ce consulul rus Iakovenko indica 80 000 nesocotind “pe boieri, negustori şi supuşi străini”. Aceeaşi cifră o indică la 1824 consilierul legaţiei daneze aflat în trecere prin Bucureşti spre Constatinopole, Clausewitz.
Catagrafia din 1831, realizată de armata rusă, arăta că Bucureştii aveau 58 791 locuitori ca populaţie statornică, urmată de 1 795 supuşi străini şi “zece pînă la 12 mii de flotanţi”. Noua statistică a Bucureştilor din 1832 dă cifra de 72 595 de locuitori, “dintre care 12 mii de flotanţi şi 45 406 clasa mijlocie”. Pentru anul 1866 ni se dă cifra totală de 121 734 de locuitori pentru ca apoi datele să se schimbe progresiv: pentru 1865 avem 141 754 locuitori; în 1877, 177 302; în 1891, 203 375 locuitori; în 1899, 282 071; în 1916, 381 279; în 1927 avem 472 035 locuitori; în 1930, 631 288; în 1936, 786 929; pentru anul 1941 avem 992 536 locuitori cu refugiaţii din teritoriile pierdute în 1940 şi anul 1948 cu 1 041 807 locuitori. 18]
Din aceste date, cît reprezentau alogenii şi care erau aceştia?
Românii olteni şi moldoveni au alimentat continuu în epoca modernă populaţia Bucureştilor, ultimii îndeosebi după anul 1859 cînd Bucureştii au cîştigat întîietatea asupra Iaşilor.
Românii transilvăneni sînt şi ei o prezenţă permanentă; îndeosebi transilvănenii din Şcheii Braşovului, apoi din părţile Branului [săceleni, bîrsani, moroieni]; din zona Făgăraşului şi a Sibiului [ţuţuieni] şi mărgineni. Potrivit unei statistici din 1815 erau numărate 4 056 familii iar în 1899, românii ardeleni sânt cuprinşi între cei 38.000 de “supuşi austro-ungari”. Desigur după 1918 numărul românilor ardeleni care vin în Bucureşti creşte substanţial.
Aromânii, negustori, meseriaşi şi cărăuşi afluiesc spre Bucureşti pe măsură ce habitatul lor se restrînge în Imperiul Otoman în urma confruntărilor dintre turci şi greci pe de o parte şi bulgari pe de alta. De cele mai multe ori sînt echivalaţi cu grecii, regăsindu-se alături de aceştia în primele statistici moderne. Deşi greaca era limba lor de cultură, ei vorbeau un dialect românesc şi locuiau în Tesalia, Epir şi Macedonia.
Aromânii sînt printre primii ‘capitalişti’ din ţară care fac afaceri cu străinătatea, împrumută statul cu bani, iau în arendă vămile, etc. Între cei mai cunoscuţi bancheri şi negustori aromâni amintim pe marele vistiernic Ion Hagi Moscu, marele vornic Ştefan Bellu, baronul Meitani a cărui bancă va suferi un ‘crah’ în 1833, marele bancher şi baron austriac Cristea Sachelarie şi de ce nu vestitul negustor cu ridicata Hagi Tudorache care deşi nu ştia să citească şi să scrie, căruţele sale se duceau de două ori pe an la Leipzig. Cel mai numeros val de aromâni a fost cu 1859 şi îndeosebi după 1918 cînd începe colonizarea lor în Dobrogea de sud. 19]
În ceea ce îi priveşte pe greci, aceştia se pare – potrivit lui Ionscu Gion – că adorau oraşul lui Bucur; “e un fel de fanatism pentru ei ca să locuiască la Bucureşti sau cel puţin să-l vadă”. Dapontes cînta măreţia Bucureştilor care “a ajuns pînă la Ierusalim, iar belşugul lui s-a vărsat pînă asupra Sfântului Munte”. 20]
Grecii sînt cei mai numeroşi, cei mai activi, cei mai ambiţioşi pentru această perioadă, alcătuind “o majoritate relativă în sînul lumii negoţului” deşi se aflau într-un continuu proces de asimilare în veacurile XVIII – XIX. 21]
După 1821 numărul grecilor bucureşteni este în scădere deşi pe parcursul veacului al XIX-lea şi ulterior, colonia greacă “rămîne destul de puternică şi de avută” avînd şcoală proprie, biserică tipografie şi ziar.
O consistentă latură socială a Bucureştilor au reprezentat-o sud-slavii care în perioada modernă s-au aşezat în valuri succesive. Cunoscuţi în epocă cu denumirea generală de ‘sîrbi’, componenta lor etnică a fost mult mai variată; bulgari, albanezi, sîrbi, bosniaci, croaţi, etc. Dintre aceştia menţionăm o serie de comunităţi etnice sud-slave particularizate prin anumite profesiuni şi anume: raguzanii, chiprovicenii, cei din Arnăutchioi şi gabrovenii. Raguzanii, renumiţi negustori, erau la origine un amestec de slavi şi italieni şi proveneau din Raguzza; chiprovicenii veneau din Chiprovăţ şi Cobilovăţ şi erau negustori şi meşteri argintari; cei din Arnăutchioi sau Arbănaşi au fost aşezaţi în Bucureşti pe la 1810-1812 unde au întemeiat o “companie” comercială la care erau afiliaţi mai mulţi sud-slavi şi în sfîrşit gabrovenii care veneau din tîrgul bulgăresc Gabrovo. Aceştia erau negustori de postav. Centrul lor comercial era pe actuala stradă Gabroveni, în jurul hanului cu acelaşi nume, astăzi în ruine.
În afară de negoţ şi meşteşuguri, sud-slavii se ocupau cu grădinăritul avînd un “loc special în piaţa mare” iar alţii erau lăptari. Numărul lor va rămîne constant şi apoi se va diminua prin asimilare îndeosebi după apariţia statelor naţionale în Balcani.
Armenii s-ar părea să fie primii veniţi în spaţiul românesc, fiind atestaţi în 1421 la Cetatea Albă. Pentru Bucureşti sânt o comunitate importantă ca număr şi forţă economică. Emigraţia armenească în Bucureşti a avut două direcţii de penetrare: una dinspre spaţiul otoman asiatic şi al oraşelor balcanice şi cealaltă dinspre Podolia şi oraşele moldovene.
Cea mai veche atestare documentară privitoare la armeni datează din 1649 cînd este menţionat un loc de prăvălie şi de casă care fusese un veac mai devreme în posesia jupîniţei Stanca Elezian. Pentru perioada de care ne ocupăm, colonia armeană “a primit un nou aflux, îndeosebi între 1880-1920. La începutul veacului al XIX-lea, către 1817-1820 o catagrafie menţiona în mahalaua Podul Mogoşoaia 259 de capi de familie armeni între care – pe profesiuni – erau 17 “tutungii”; 7 cîiugii sau tăietori de tutun în fire foarte subţiri; 13 ibrişingii – negustori de ibrişin; 11 croitori; 9 bogasieri; 7 cafegii; 7 băcani; 7 zarafi; 3 cesornicari; 1 birjar şi 2 droşcari. Statistica din 1831 arată pentru Bucureşti 414 “suflete” de armeni în mahalalele Popa Soare, Mîntuleasa şi Olari. Cea mai mare parte a comunităţii armeneşti din Bucureşti era concentrată pe “Uliţa Armenească” care se păstrează şi astăzi.
Alături de armeni, evreii au reprezentat pentru Bucureştiul modern o comunitate numeroasă, dinamică şi influentă. Cei dintîi sosiţi sunt evreii spanioli, sefarzii – veniţi din ţările din jurul Mediteranei. Prima menţiune documenatră a evreilor în Bucureşti este din 1550 din vremea lui Mircea Ciobanul, amintind numele a opt evrei dintre care doi au prăvălie: Isac Rufus şi Habib Amato. La 1810 erau evaluaţi la 10 000 pentru Ţara românească. “Compania” evreilor de la începutul veacului al XIX-lea, aminteşte 127 nume care pe profesiuni se împărţeau astfel: zarafi; doi giuvaergii; doi argintari; o seamă de ‘boccegii’; un ‘lipiţcan’, un “tăetor de carne”; povarnagii; tinichigii; cizmari; croitori; sticlari; ceprăzari, mămulari sau negustrori de mărunţişuri; doi ‘mamelegii’ sau telali sau cămătari; un pecetar; un ciubucciu;etc.
În prima parte a veacului al XIX – lea numărul evreilor este în creştere. Astfel, la 1824, Clausewitz a indicat pentru Bucureşti cifra de şase mii. În 1839, în evaluările a doi misionari scoţieni, numărul evreilor ar fi fost de şapte mii. Pentru anul 1904, Frederic Dame aprecia numărul evreilor la circa 50 000 dintr-o populaţie totală a oraşului de 290 740 de locuitori, pentru ca în 1956 să se dea cifra de 44 202.
Între ceilalţi alogeni ai Bucureştilor, primii în ce priveşte numărul, sînt ungurii. Numărul acestora a crescut îndeosebi în veacul al XIX-lea; în 1899 numărul “supuşilor austro-ungari” – unde intrau şi românii ardeleni – era de 38 000. Se pare că surplusul de populaţie din secuime a găsit posibilităţi de lucru şi afirmare profesională în Bucureşti.
Colonia germană este a doua ca importanţă, aceasta fiind atestată documentar din veacul al XVI-lea. Pentru anul 1824, Clausewitz indică un numnăr de 4000, număr care se păstrează şi după al doilea război mondial. 22]
Grermanii au trăit destul de grupaţi avînd bisericile lor, şcoli confesionale, asociaţii sportive [Turnverein], propriul lor jurnal cu 1845 [Bukarester Deutsche Zeirung]. Marea lor majoritate erau meseriaşi apreciaţi, liberi profesionişti într-un spaţiu variat de domenii. Ei sunt cei care au introdus în ţară obiceiul de a bea bere, ei construind şi prima fabrică de bere. Le mergea vestea că beau zdravăn fapt care a determinat apariţia unor expresii precum “a luat luleaua neamţului” 23] sau “Neamţule beţiv”. 24]
Albanezii au ocupat un loc aparte în viaţa bucureşteană, ei fiind întotdeauna utilizaţi ca soldaţi în garda personală a domnilor, mercenari în oastea regulată a domnilor precum şi ca păzitori înarmaţi la conace sau domenii domneşti şi boiereşti mai importante.
Cu veacul al XVIII-lea şi prima parte a celui următor, arnăutul este nelipsit din casele mari, însoţind, întotdeauna, în spatele caleştii pe stăpîn. Funcţia arnăutului legată de calitatea sa etnică albaneză, dispare treptat cu mijlocul veacului al XIX-lea, dar comunitatea albaneză rămîne suficient de dinamică în societatea bucureşteană, prin numeroşii săi negustori, comercianţi şi meşteşugari.
În ceea cei priveşte pe turci, numărul lor scade simiţitor în veacul al XIX-lea faţă de veacuruile anterioare cînd erau mai numeroşi; realitate cu o importantă implicaţie politică şi economică pentru Ţara Românească.
După 1878, numeroşi vorbitori de limbă şi religie mahomedană au fost aduşi din Dobrogea [îndeosebi din părţile Mangaliei], mai exact 354 de persoane. Erau ţigani mahomedani conduşi de un bulibaşă şi au fos aşezaţi în partea de sud a oraşului, unde din 1906 a fost transferat şi “mecetul” [locaş religios] din estul oraşului. Pentru veacul al XVII-lea au fost menţionaţi şi alţi supuşi otomani ca locuitori ai Bucureştilor: arabi, sirieni sau egipteni precum un Hagi Gheorghe Halepliul [din Alep] care se iscălea în arabă. Numărul lor în perioada modernă trebuie să fi fost nesemnificativ.
Ruşii alcătuesc în perioada modernă o comunitate în continuă creştere. O primă perioadă a fost aceea a repetatelor războaie ruso-turce care au acoperit şi veacul al XIX-lea [ 1806-1812, 1828-1829 urmat de ocupaţia rusă dintre anii 1830-1834, 1877-1878] însă cel mai important val de emigraţie rusească a fost acela de după 1917 cînd, pe fondul războiului civil din Rusia numeroşi refugiaţi vor emigra în întreaga Europă şi America. Alături de ruşi vin şi ucraineni, ruteni, cazaci, etc.
Încă din 1820 în Bucureşti se conturează o primă colonie de lipoveni “scapeţi” sau “imaculaţii” care au fugit de persecuţia religioasă la care erau supuşi în Rusia.
Italienii sînt amintiţi în Bucureşti încă din 1632 de trimisul regelui Suediei în drumul său spre Constatinopole, Paul Strassburgh. Colonia italiană din Bucureşti sporeşte cu timpul, recensămîntul din 1889 indicînd 593 italieni care aveau o şcoală a lor şi locuiau pe o stradă unde erau majoritari, stradă care poartă numele de Strada Italiană. În perioada interbelică comunitatea italiană va ridica o biserică pe magistrala nord-sud a oraşului. Majoritatea italienilor au sosit în cursul secolului al XIX-lea iar în ceea ce priveşte specializările lor erau specifice profesiunilor naţionale italiene precum mozaicari, zidari, constructori, lucrători în marmură, spiţeri, etc.
Comunitatea franceză din Bucureşti a influenţat mult evoluţia culturală a societăţii valahe în general şi bucureştene în particular. Numărul lor sporeşte în veacul al XIX-lea, îndeosebi în perioada 1820-1866. La 1860 sînt atestaţi 285 de francezi pentru ca în 1890 numărul lor să fie de 732. După 1918, comunitatea franceză bucureşteană va ajunge la peste 2000. În ciuda numărului lor redus, influenţa culturii franceze va fi pe măsură: limba franceză va înlocui limba greacă din saloanele mondene bucureştene încă de la începutul veacului XIX, iar modelul francez se va regăsi atît în organizarea instituţională a tînărului stat român modern cît îndeosebi în eforturile societăţii bucureştene de a reconstitui un nou cotidian urban cu specific franţuzesc: restaurante, cafenele, serate, serbări publice, arhitectură, vestimentaţie, etc. În afară de negustorie, mulţi francezi au fost liberi profesionişti: profesori, medici, preceptori, secretari, directori de pensioane, bucătari, institutori, etc.
Englezii au fost în număr mult mai redus şi s-au ocupat aproape în exclusivitate cu afacerile şi comerţul. Existau şi liberi profesionişti şi multe guvernante. Limba engleză era solicitată în înalta societate bucureşteană; un neamţ pe nume Weber o preda către 1785, iar către 1831, cele două fete ale spiţerului Raimondi o găseau mai frumoasă decăt limba maghiară. La începutul veacului XX, redusa colonie englezească îşi va ridica o biserică în Grădina Icoanei, un cămin, iar British Council îşi va deschide o filială înainte de 1939.
Polonezii sau “leşii” au format o altă comunitate, redusă ca număr în Bucureşti. Numărul lor va creşte simţitor în veacul al XIX -lea după anumite perioade de grele încercări pentru poporul polonez: 1815, 1830, 1849, 1860 sau 1939. O mare parte a lor s-au aşeşat pe o axă stradală care de atunci le poartă numele: strada Polonă.
Ţiganii au format o categorie oarecum aparte în societatea bucureşteană. Robi domneşti, mănăstireşti sau boiereşti pînă la mijlocul veacului al XIX-lea, ei au continuat să trăiască atît la marginea spaţiului urban [Colentina, Tei, Plumbuita, etc] cît şi la periferia societăţii. Numărul lor a fost în continuă creştere, catagrafia din 1831 indicînd 3 386 ţigani robi boiereşti. În 1860, pictorul francez Lancelot aproxima numărul ţiganilor la 9 000. 25]
Populaţia alogenă a Bucureştilor a fost în epoca modernă deosebit de diversificată etnic, confesional dar îndeosebi profesional. Această faună umană heterogenă a Bucureştilor este reprezentată şi în literatura română a cărei traiectorie spre modernitate a fost puternic influenţată de modelele culturale apusene îndeosebi cel francez şi german. 26]
autor: Adrian Majuru
note:
11] Luxul strălucitor contrasta izbitor cu sărăcia din imediata vecinătate. Călătorul străin observa în primul rând această discrepanţă violentă în ambientul arhitectural şi spaţiul cotidianului bucureştean din veacul al XIX – lea îndeosebi:
“[…]Cel dintâi lucru ce m-a izbit uitându-mă pe stradă a fost mulţimea de echipaje strălucitoare, care alergau în toate părţile sau aşteptau în faţa porţilor. Erau noi şi frumoase datorită lacului şi podoabelor aurite. Era ceva cu totul nou pentru mine care, de multă vreme, nu mai văzusem decât câte o arouba trecând din când în când pe străzile din Pera. Boierilor le place nespus de mult să-şi arate obiectele acestea, pe care dau sume foarte mari; căci nu sânt decât de fudulie, după un an sau doi se hârbuiesc, şi trebuie daţi alţi bani, pe altele noi. […] Deşertăciunea acestor boieri este atât de mare, încât nu se pot împiedica să nu-şi arate luxul, chiar şi în timp de ciumă.” [Robert Walsh, 1820, cit. Neagu Djuvara, op.cit.,p.111]
Afirmaţiile refeverendului Walsh sînt confirmate de ungurul Sandor Verres care a scris despre plimbările protipendadei în grădina Cişmigiului şi faptul că aceste ieşiri aveau ca scop principal “arătarea de sine, cu toate că aici nu se poate intra cu trăsuri. Astfel, dacă pe aleile cele mai frumoase abia se văd câteva persoane, pe partea stângă a aleii principale se aşază pe scaune doamnele şi în faţa lor îmbulzeala este atât de mare încât cu greu se poate circula.” [Lajos Demeny, ‘Sandor Verres despre Bucureştiul de altădată’, volumul ‘In Honorem Paul Cernovodeanu’, Editura Kriterion, Bucureşti, p.405]
Boierii valahi “trăiesc într-un lux şi într-o bogăţie care cu greu pot fi depăşite în vreuna din capitalele Europei. Balurile şi petrecerile date de ei, cu rochiile şi pietrele scumpe pe care le poartă soţiile lor, întrec orice închipuire.” [Sir Robert Ker Porter, cit. Neagu Djuvara, op.cit., p.111]
Pe de altă parte, în Bucureşti este observat şi un alt inedit obicei, uluitor pentru europenii care l-au aflat şi descris:
“[…]Vă daţi seama că, într-o ţară în care oamenii folosesc trăsurile în loc să-şi folosească picioarele, aceiaşi oameni folosesc slugile în loc să-şi folosească braţele. Nimeni nu are mai puţin de şase-şapte slugi, bărbaţi şi femei, şi aceasta doar în casele cele mai modeste. La boierii bogaţi, numărul slugilor este aproape nesfârşit.”[Saint Marc Girardin, Ibidem, pp.176-177]
12] Neagu Djuvara, op.cit., p.168
13] Ibidem, p.174
14] Andrei Verres, op.cit., p.376
15] Ibidem, p.383
16] Ionescu Gion, op.cit., p.80
17] Dimitrie Bogdan, Aurel Ghinea, ‘Călăuza Drumeţului’, Imprimeria Fundaţiei Culturale ‘Principele Carol’, Bucureşti, 1923, p.5
18] Constantin Giurescu, op.cit., p.266
19] Ibidem, pp.267-268
20] Ionescu Gion, op.cit., p.80-82
21] Neagu Djuvara, op.cit., p.182
22] Constantin Giurescu, op.cit., p.272
23] Neagu Djuvara, op.cit., p.179
24] Miklos Barabas în Andrei Verres, op.cit., p.381
“[…]Bucureştenii sânt obişnuiţi a învinui pentru orice lucru prost pe ‘Neamţul’ aşa că dacă din întâmplare vreun român în haine europene s’a lovit de vreun alt român ori l’a supărat întru ceva, primea răspunsul: Neamţule beţiv! Acest titlu deriva desigur din motivul că vinul fiind foarte ieftin, adică doi creiţari ocaua, meşteşugarii nemţi abuzând de el umblau beţi prin oraş […].”
25] Constantin Giurescu, op.cit., pp. 272-274
În veacul al XIX-lea, “structura etnică a Bucureştilor şi compoziţia lor etnică suferă prefaceri radicale. […]Recensământul din Decembrie 1830 mai deosebeşte o clasă a boierilor, o clasă de mijloc, partea duhovnicească, ovrei şi slugi.
La 1864 Statutul extinde şi în Muntenia hotărârea din 1859 a Adunării ad-hoc a Moldovei de a desfiinţa ‘privilegiile’. După aceasta începe regruparea structurii sociale şi a Bucureştilor după criteriul liberal al avuţiei şi al instrucţiei. Se conturează pături sociale noi: a latifundiarilor, a conducătorilor politici, a liber-profesioniştior, a funcţionarilor. Funcţiunea economică devine aproape exclusiv străină, trecând pe seama elementelor aduse în ţară de schimbarea spre apus a orientării economice a ţării: a Evreilor, a Germanilor şi a Ungurilor imigraţi din Austria. Pătura socială a meşteşugurilor şi negustorilor de stil oriental din epoca precedentă se dizolvă: o parte din Greci, Sârbi, Bulgari, Albanezi, se repatriază, […] o altă parte din ei se asimilează Românilor şi constituie împreună pătura conducătoare poitică şi funcţionărimea noului stat român.
Cei ce rămân în meserii şi negoţ: Români şi Evrei spanioli sânt covârşiţi de valul gros al meşteşugarilor, comercianţilor şi oamenilor de afaceri imigraţi din Austria, la care se adaugă imigranţi în număr mai mic din Rusia, Germania, Franţa şi Italia. Comparaţia între datele recensămintelor de la 1830 şi de la 1878 învederează această transformare. La întâia dintre aceste date, Bucureştii cu o populaţie de aproximativ 70 000 de locuitori, numărau 1 795 ‘sudiţi’ străini [dintre care 1 226 Austrieci, 236 Ruşi şi unii şi alţii desigur, în mare parte, Evrei din Galiţia, 158 Prusieni, 94 Englezi, 80 Francezi] şi 2 301 Ovrei, 563 capi de familie.
După 47 de ani, din cele 62 000 de gospodării ale Bucureştilor [178 000 suflete] aproape o treime era sub protecţiune străină [17 500]. Numărul covârşitor îl alcătuiau gospodăriile de supuşi Austrieci [11 400], Ruşi [2000], Eleni [1 400], Turci [650]. Germanii nu cifrau decât 750 de familii, Francezii 400, Italienii 200, Englezii 75. Numărul Evreilor [pământeni, austrieci şi ruşi] poate fi cunoscut din repartiţia după confesiune: era de 21 000. Slugile şi agricultorii, destul de numeroşi încă în Capitală, sunt de neam român.” [‘Enciclopedia României’, vol II, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1938, pp.556-557]
26] Monica Spiridon, ‘On the borders of mighty empires: Bucharest, the city of merging paradigms’, manuscris.
“[…]Bucharest has always been de facto a cosmopolitan town, host ti writers of very diverse ethnic origins-Romania citizens as well as foreign residents. InBucharest one can trace the beginnings of several modern literatures of the Balkans. From the 19th century, in the city existed a massive south-of-the-Danube Diaspora, Greek, Albanian and Bulgarian, which led to mutual knowledge, multilingualism and cosmopolitanism.[Papacostea-Danielopolu;Siupiur]. Replacing the Slavic relay, the spiritual area of Bucharest mediated the penetration of Western Europeanism in the Balkans. The inter-literary relations were direct, unmediated by translations, the Romanian language being well known by the foreign resident writers. Thus, Bucharest gradually assumed a catalytic role in the modeling of the Southeast European intellectuality. At the beginnning, the relations were predominantly institutional-linked mainly to the process of printing and book distribution-and then improved, giving birth to some distinct intellectual tipologies. This assertion is valid for the immigrant Bulgarian intellectuals, for the teachers of the Greek academies from Bucharest, or for the first generation of writers of the Albanian Renaissance. Among consequences we can enumerate the sharpening of the identity perceptions: Me – The Other, which evolve in unpredictable directions, as well as unusual intensity of the sensitivity of the Romanian intellectuals towards models of the most varied origins.[Karnouh; Zub]
Under these circumstances of maximum speculative receptivity, the processing and assimilation of paradigms create however delicate practical problems.”
