Antropologie urbana

O radiografie a primilor patru ani de colectivizare în plasa/raionul Fetești

Transformarea socialistă a agriculturii a fost pentru elita politică autohtonă un element prioritar al politicii sale după preluarea deplină a puterii în stat. Ea trebuia sa urmeze în mod firesc modelul sovietic, prin crearea de colhozuri, care însemna trecerea de la sistemul de agricultură parcelară, la agricultura colectivă bazată pe gospodăria agricolă colectivă (GAC). În acest demers se pornea de la considerentul că doar gospodăria colectivă putea reproduce bunăstarea materială la scară largă, fiind capabilă să utilizeze tractoarele, mașinile perfecționate, îngrășămintele naturale și chimice, metodele avansate agro-tehnice aplicate în Uniunea Sovietică.

În decursul unei plenare care a durat două zile, Comitetul Central a decis în problema fundamentală a „sarcinilor partidului în lupta pentru întărirea alianței clasei muncitoare cu țărănimea muncitoare și pentru transformarea socialistă a agriculturii”.[1] Rezoluția CC din 3-5 martie 1949 a rămas cunoscută în istorie ca actul care punea bazele colectivizării agriculturii. Trebuie remarcat că la data de 2 martie 1949, a fost emis Decretul nr. 83, pentru completarea unor dispozițiuni din Legea nr. 187 din 23 martie 1945, prin intermediul căruia toate averile moșierilor treceau în patrimoniu statului.[2] Autoritățile comuniste porneau de la ideea că trebuia înlăturată contradicția ce se năștea din faptul că la orașe se dezvolta socialismul, în vreme ce la țară rămânea predominantă mica gospodărie individuală, care după cunoscutul dicton a lui Lenin, „generează capitalism și burghezie, în permanență, zi de zi, oră de oră, spontan și în proporții de masă”.  Încă de la Plenară, Gheorghe Gheorghiu-Dej recunoștea imitarea sistemului sovietic în agricultură: „Avem datoria să aducem în mod sistematic o campanie largă de propagandă și agitație la țară care să arate succesele imense ale gospodăriei colective în Uniunea Sovietică și metodele sovietice de organizare”[3].

În textul Rezoluției Plenarei se făcea o partajare a categoriilor agricole nesocialiste. În primul rând era proletariatul agricol format din țarani fără pământ care numărau aproximativ 25600 de familii ce lucrau pentru chiaburi. Regimul comunist dorea să înregimenteze acest proletariat în brigăziile gospodăriilor colective. Majoritatea proprietăților agricole era deținută de țăranii săraci care posedau până la 3 hectare de pământ reprezentând 57% din suprafața tuturor proprietăților. În Rezoluție se arăta că exploatările agricole mai mici de 5 hectare erau nerentabile și nu puteau asigura bunăstarea familiei țărănești fiind și divizate în parcele numeroase situate la distanțe relativ mari de locuința proprietarului. Acești țărani etichetați ca „săraci”, ar fi preferat, după opinia liderilor comuniști o formă diferită de producție. Țărani mijlocași dețineau 34% din numărul proprietăților, fiind catalogați astfel cei care aveau între 5-10 hectare de pământ. Regimul comunist își îndrepta atenția asupra lor deoarece reprezentau principalii aliați de la sate ai clasei muncitoare. Ei urmau să fie atrași în acțiunea de construire a socialismului, pentru că exploatările lor puteau reprezentau puncte de sprijin pentru noile Gospodării Agricole Comune. Chiaburii erau o altă categorie agricolă definită nu după întinderea de pământ pe care o deținea, ci de utilizarea forței de muncă salariate. O ultimă categorie în care se aflau o parte din proscrișii regimului, erau rămășițele clasei moșierești a căror proprietăți au fost desființate de către stat.

 Pornind de la această clasificare a tipurilor de exploatări agricole, autoritățile începeau transformările în acest domeniu conform lozincii utilizate în URSS în perioada marilor prefaceri sociale și economice din anii 1930: „Ne sprijinim pe țărănimea săracă, întărim alința cu țărănimea mijlocașă și purtăm un război fără cruțare împotriva chiaburimii.”[4] Totuși în România spre deosebire de URSS, deschiaburirea și colectivizarea agriculturii s-au făcut în etape dar utilizând aceleași metode și având o finalitate similară. În RPR, „chiaburimea” a fost mai întâi îngrădită economică apoi „lichidată”, adică desființată „ca și clasă”[5].

Colectivizarea, în viziunea inițială a elitelor comuniste, trebuia făcută treptat cu accente pe dezvoltarea cooperației de consum, ce permitea înființarea de întovărășiri, ca pas preliminar pentru cei care refuzau să se înscrie în colective. În același timp, se dorea înființarea unui număr limitat de colhozuri, ca modele prin care partidul să arate populației avantajele agriculturii colectivizate. Înscrierile trebuiau să se facă doar pe baza liberului consmțământ: „Țăranii intră de bunăvoie în gospodăria colectivă”[6]. În statut se preciza că fiecare membru trebuia să aibă trei hectare de pământ, presupunând că gospodăriile colective aveau nevoie de cel puțin o asemenea suprafață medie pentru a beneficia de mecanizare și a deveni viabile. Primirea chiaburilor era interzisă. De asemenea, colectivele primeau scutiri de taxe și o reducere de 20% din cotele obligatorii în primii doi ani de existență.

Înainte de a începe analiza efectivă a colectivizării, important este să precizăm și câteva caracteristici preliminarii ale plășii/raionului Fetești așa cum reies ele din arhive. Plasa Fetești era compusă din 14 comune și 6 sate cu o populație de 52248 persoane, din care 14543 „capi de familie” și aveau următoarea compoziție socială: 2500 muncitori, 8700 țărani săraci, 3038 mijlocași și 305 chiaburi.[7] În problema colectivizării Secția Propagandă și Agitație își aducea periodic aportul. În perioada de toamnă erau instruiți agitatorii în vederea pregătirii campaniei de însămânțare și de colectare a floarea soarelui. Agitatorii trebuiau să aibă plan de muncă pentru toți membrii din GAC-uri iar la cele nou înființate trebuiau să-i convingă pe țărani să aducă vitele, atelajele, sămânța și nutrețul în gospodării. În cadrul comitetelor de redacție ale gazetelor de perete și cetățenești se afișau articole în legătură cu campania de însămânțări, colectări și popularizarea GAC-urilor. În sectorul socialist se popularizau întrecerile precum și fruntașii în producție din GAS și SMT pe o „tablă de onoare”. De asemenea, erau realizate gazete fulger care aveau denuniri specifice de inspirație sovietică: Flacăra, Steaua Roșie, Partizanul în care articolele cu realizări erau schimbate zilnic.[8] Pentru popularizarea colectivizării, Secția Propagandă și Agitație trimitea cele mai bune echipe culturale în comunele care aveau perspectivă de formare a unui GAC pentru a ține serbări și conferințe în cadrul căminele culturale în fiecare duminică. În această muncă erau antrenați și învățătorii pentru a ajuta la constituirea echipelor culturale în localitățile care aveau Gospodării Agricole.  

Munca de lămurire în rândul țăranilor săraci și mijlocași pentru înscrierea în GAC-uri era purtată de către activiștii de partid și activiștii organizațiilor de masă în conformitate cu sarcinile partidului în vederea transformării agriculturii din sector particular în sector socialist. Ei trebuiau să convingă țăranii membrii și nemembrii de partid că singurul drum pentru a scăpa de „mizerie și sărăcie” era transformarea socialistă a agriculturii trasată ca o sarcină principală pentru organizațiile de partid prin rezoluția din 3-5 martie a Plenarei C.C. al PMR. Munca de convigere se realiza prin intermediul întrunirilor de la Căminelor Culturale, convorbiri cu țăranii și în adunările organizațiilor de bază unde se punea accent pe avantajele țăranilor colhoziști din țară cât și din URSS, „exemple vii de realizări în producție ce ne stau în față”.

Pentru a fi cât mai veridică propaganda comunistă, autoritățile trimiteau periodic persoane apropiate regimului în URSS care apoi veneau și țineau prelegeri despre superioritatea Uniunii în toate sectoarele. Un astfel de exemplu era Cazacu Dinu din comuna Luciu care după ce s-a întors din călătoria asigurată de partid a ținut ședințe duminicale în cadrul Căminelor Culturale. După expunerea făcută participanții aveau sarcina de a-i pune întrebări referitoare în special la sectorul agricol. Printre întrebările însemnate de aparatul de documentare al partidului au fost: „cum trăiește un țăran colhoznic din URSS și cum trăiește un țăran necolectivist? Cum au trăit țăranii în timpul țarului și cum trăiesc acum? Dacă un colectivist din URSS mai are și un bătrân neputincios cum poate să-l întrețină?[9]”. Un alt exemplu a fost cel al Joiței Lefter din comuna Săveni care a ținut o prelegere la Gospodăria Agricolă Comună din localitate la care au participat 42 de colectiviști unde se puneau întrebari despre modul în care s-a organizat pentru prima dată un colhoz și ce fac colhoznicii care au mai mult de 3 copii sub vârsta de 7 ani și care nu pot munci.[10]

Întrevederile erau realizate de către organizațiile de bază ale partidului care se ocupau de mobilizarea țăranilor. Interesul acestora în fața cuvintelor de laudă aduse sovieticilor era însă redus lucru demonstrat și de faptul că la prelegerea ținută în comuna Luciu cu greu s-au putut mobiliza 100 de participanți în cadrul Căminului Cultural care ulterior au părăsit sala, spre sfârșitul întruniri rămânând doar 16 participanți. Dezinteresul țăranilor și conștientizarea neadevărurilor pe care propaganda comunistă încerca să le inoculeze nu puteau fi recunoscute direct de către reprezentanții partidul motiv pentru care au pus eșecul în seama acțiunii dușmanilor de clasă și a slabei gestionări a Comitetului Executiv din comuna Luciu. Scopul acestor întruniri și a prelegerilor ulterioare a fost dublu: pe de-o parte de a arăta superioritatea ramurii agricole a Uniunii Sovietice prin sistemul colhozurilor, și pe de altă parte de a populariza Gospodăriile Agricole Comune un imperativ al politicii la acel moment în special într-o zonă de câmpie cum era raionul Fetești.

Despre echitabilitatea și răsplata în muncă din GAC-uri se scria într-un Buletin informativ din toamna anului 1951 în care era dat ca model colectivistul Cezar Zaharia de la GAC Hagieni, comunist și fruntași în unitatea sa care împreună cu familia realizase 610 zile de muncă fiind răsplătit cu 1333 kg. de grâu, 347 kg. ceapă, 420 kg.cânepă, 27 kg. brânză. Exemplul lui Zaharia era pus în antiteză cu cel al „colectiviștilor care au pășit cu neîncredere în ceea ce partidul le-a creat, Gospodăria Agricolă Comună și au aplecat urechea la dușmanul de clasă”. Era o realitate faptul că nu toți colectiviștii își îndeplineau norma impusă de către gospodărie, acest tip de discurs fiind conceput pentru „stimularea” lor în vederea realizării sarcinilor trasate.[11] În cadrul GAC-urilor exista inactivitate în rândul coletiviștilor cum se întâmpla la GAC Bordușani, Gâldău și Hagieni unde oamenii nu veneau să presteze zilele de muncă argumentând că au treabă în propriile gospodării. Brigăzile nu erau popularizate prin faptul că nu erau antrenate și ajutate întocmai de organizatoricii de partid. [12] Într-un raport, organizatoricul de la GAC Făcăeni informa comitetul de partid despre nemulțumirile pe care colectiviștii le aveau din cauza lipsei cerealelor pentru hrană și a cererilor de ajutoare pe care aceștia le făceau pentru a putea munci pământul în bune condiții.  

O critică constantă era adusă membrilor de partid care nu oferea ei înșiși exemple celorlalți țărani prin depunerea de cereri de înscrie în gospodărie. De pildă, în comuna Chioara din cele 29 de cereri bune doar 6 erau ale membrilor de partid, în Giurgeni din 48 de cereri, 7 erau ale membrilor de partid. [13] De asemenea, criticile se îndreptau și către organizațiile de masă precum UTM, UFDR, Sindicatul Salariaților Agricoli, ARLUS și Crucea Roșie în procupările cărora nu intra lămurirea țăranilor asupra colectivizării. În planurile de muncă ale Comitetului de partid erau trasate de fiecare dată responsabilitățile creării de noi GAC-uri în comunele cu perspectivă cât și marirea numărului de cereri în gospododăriile care deja existau. Pentru crearea de GAC-uri propaganda de partid nu ducea o muncă haotică la nivelul tuturor comunele, ci strategia era de a-și alege un număr de localități „cu perspectivă” în care activiștii intruiți la reședința Raionului erau trimiși pentru a convinge țărănimea săracă și mijlocașe să depună cât mai multe cereri. De exemplu, în toamna anului 1951 activiștii erau repartizați în Țăndărei Sat, Sat Buliga, comuna Ștefan cel Mare, comuna Giurgeni, localități în care comuniștii aveau planuri de ridicare a gospodăriilor agricole. Rezultatul acestei campanii a fost realizarea în Țăndărei Sat a 19 cereri care îndeplineau indicațiile transmise de la centru, în Buliga 7 cereri, comuna Ștefan cel Mare 18 cereri bune iar în Giurgeni 30.[14]

În cadrul unei Dări de seamă a Comitetului de partid raional se recunoștea că au existat cazuri în care la formarea Gospodăriilor agricole nu a fost respectat principiul liberului consimțământ. În acest sens era dat exemplul de la GAC Platonești unde în urma unor presiuni făcute de către activiștii comunei Țăndărei și a aparatului administrativ câteva familii au fost forțate să se alăture gospodăriei. După înscrierea lor forțată ei nu s-au mai prezentat pentru îndeplinirea normei de lucru alegând să-și lucreze vechile terenuri pe care aveau. Cazuri similare au fost și la GAC Mihail Kogălniceanu, GAC Tudor Vladimirescu, GAC Gura Ialomiței, GAC Gâldău. Practic putem observa cinci gospodării din treisprezece câte erau la momentul respectiv în raion, în care țăranii au fost constrânși să se înscrie, independent de propria lor voință. Aceasta era doar varianta oficială pe care Comitetul de partid o prezenta, însă ținând seama de ceea ce se întâmpla la nivel național și de refuzul țăranilor din raion de a fi membri ai gospodăriilor putem presupune că existau în realitate mai multe astfel de exemple de constrângeri.[15]

 În anul 1953, într-un Proces Verbal,  secretarul PMR Fetești atrăgea atenția asupra unui număr de șapte scrisori adresate lui Gheorghe Gheorghiu Dej de retragere din Gospodăria Agricolă Comună din Perișoru. Firește, scrisorile nu au ajuns la destinatar fiind reținute de autoritățile politice de la Fetești cu argumentul că expeditorii erau „niște puturoși care nu au făcut nicio zi de muncă în GAC”[16]. Și în privința comasărilor existau nemulțumiri în rândul locuitorilor satelor așa cum s-a întâmplat de pildă în comunele Platonești, Cegani și Gura Ialomiței unde țăranii au primit pămînt de o calitate inferioară. În interiorul localităților unde se aflau gospodării agricole comune se făceau discriminări între țăranii înscriși și cei neînscriși în organizație, colectiviștii având prioritate la marfa care se aducea în cooperativă.

Întruncât țăranii înstăriți erau singurii capabili să mobilizeze o rezistență împotriva colectivizării, loviturile propagandei, ajutate de reglementările juridice și de presiunile administrației locale, au fost îndreptate la început spre „bogătanii” satelor, simbolurile lumii vechi, expresia celei mai „nemiloase lăcomii”, „exploatatorii”, care urmau să primească acum, prin aplicarea programului de emancipare a satului, o „binemeritată pedeapsă”.[17] Despre dificultățile combaterii chiaburilor avertiza Gheorghiu-Dej, considerând pe aceștia mai periculoși decât ceilalți „dușmani” ai regimului, burghezii: „Chiaburul e periculos, e tenace, e combativ. Chiaburul se deosebește chiar de frații săi burghezii de la oraș, prin aceea că nu face multă teorie. El pune mâna pe topor, pe ciocan, trage din ascunziș, își apără cu prețul vieții lui proprietatea pentru că la el există intrat în sânge acest sentiment de proprietate. Nu așa ușor îl vom lovi, cum de exemplu am lovit un  industriaș”.[18] Pe de altă parte, productivitatea gospodăriei chiaburești trebuia exploatată în folosul fondului de stat, prin cote mărite și predări obligatorii. Ana Pauker preciza încă din timpul Plenarei că elimirarea bruscă a chiaburilor risca să aducă o criză a alimentelor atât pentru zona urbană dar și pentru ceea rurală.

În cadrul campaniei de colectivizare desfășurată la Fetești autoritățile au identificate persoane care se împotriveau partidului sau nu erau suficient de vigilenți în apărarea „cuceririlor socialiste”. Acțiuni dușmănoase erau constate la Gâldău unde secretarul de bază din sat, Ion M. Stoian, cumnat cu chiaburul Constantin Rădulescu (în documentele Comitetului de partid din Plasa/Raionul Fetești era o constantă ca acțiunile dușmănoase contra regimului să fie purtate de persoane înrudite cu alți „dușmani de clasă” sau „chiaburi”), nu a avut activitate în cadrul organizației de bază și a îndemnat colectiviști să se sustragă de la muncă, „lansând diferite zvonuri că nu se vor alege cu nimic[19]”. El a fost destituit din funcția de secretar al organizației de bază și exclus din partid. La GAC Făcăeni, comitetul de partid constata că nu era aplicat principiul luptei de clasă, după ce „chiaburul” Răzvan reușise să aducă sub inflența sa doi șefi de tarla cărora le oferise împrumut câte un cal pentru muncile agricole. Acest gest a fost interpretat ca având un scop dublu: pe de-o parte, caii să se  hrănească pe tarlalele cetățenilor și pe de altă parte să se sustragă de la unele îndatoriri.[20] Lipsa de vigileță a fost o critică pe care Biroul și-o făcea și o asuma în tradiționalul spirit comunist recunoscând greșeala de a categorisii chiaburii după pământ si nu după posibilitățile lor de exploatare. Se dădea exemplu chiaburului Oprea Munteanu din Săveni căruia i-au fost acordați bani pentru contractări. Un alt exemplu era în comuna Stefan cel Mare unde un alt chiabur, Stan Tudor, s-a infiltrat în Sfatul Popular, fiind președintele și colectivist. Acesta până în anul 1947 a avut 5 ha, în timpul secetei a cumpărat aproape 5 ha de pământ,100 de oi și avea 6 copii.  

Interesant este văzut cum erau identificați și caracterizați chiaburii care se infiltrau în GAC din cauza lipsei de vigilență. De pildă, la GAC Cegani comitetul de partid l-a „descoperit” pe Gheorghe Prodan care avea în posesie un corp de case, 15 hectare pământ, o căruță, o prășitoare, un plug, trei cai, două vaci, atelier de croitorie unde lucra cu două mașini și avea doi ucenici, fapt care îl transforma evident în exploatator conform tiparului de gandire marxist-leninist. Cu privire la trecutul său i se aducea acuza că a fost „șef de cub legionar” fiind arestat la Slobozia imediat după rebeliune. Avea un singur copil cu domiciliul și serviciu în Transilvania care era tot „exploatator”.[21] Un alt chiabur infiltrat tot în GAC Cegani era Aristide Nicolae, proprietarul unei suprafețe de de 17 hectare de teren arabil, un corp de case, o mașină de tras lână, un cazan de rachiu, un plug, două vaci și patru oi. Cu excepția pământului nu era o avere foarte mare, dar unul din elementele de bază care trebuia să compună dosarul său era politica pe care dus-o în trecut el fiind descoperit ca „șef de cuib legionar” care după anul 1948 a făcut parte din Partidul Muncitoresc prin unificarea cu Social-Democrații. La verificarea membrilor de partid el a fost exclus. Prim-secretarul, Tarachiu Ion, constata cum ambii chiaburi au intrat în GAC prin lipsa de vigilență a cadrelor el făcând și o paralelă cu acțiunea similară din romanul Pământ desțelenit a lui Mihail Solohov. De astfel, ori de câte ori era demascat un chiabur, un „dușman al poporului” se utiliza retorica exemplelor similare existente în cadrul respectivului roman. Cei doi chiaburi au fost demascați și excluși din GAC în fața populației pentru a servi ca exemple negative pe viitor fiind găsiți vinovați de subminarea intereselor clasei muncitoare.

Chiaburii erau cei învinovățiți pentru mersul greșit al GAC-urilor, orice persoana putând fi etichetată astfel daca îndrăznea să critice sau să pună sub semnul întrebării existența gostodăriilor. De pildă, într-o Dare de seamă, după ce era constată starea „mulțumitoare” în care se găseau gospodăriile agricole, era criticată atitudinea unui chiabur „strecurat” în rândurile GAC Tudor Vladimirescu care ducea muncă de convingere printre colectiviști pentru a însămânța pământurile lor și nu terenurile comasate. În comune, țăranii săraci și mijlocași erau nemulțumiți de insuficiența semințelor de grâu, însă pe acest aspecte nu se punea accent pentru că erau găsiți imediat chiaburii ca vinovați pentru probemele din agricultură deoarece părăsiseră comunele și lăsaseră suprafețele neînsămânțate.[22]

Inaugurarea GAC-urilor trebuia reprezentată ca un moment de sărbătoare pentru comunitate la care participau foarte mulți cetățeni, inclusiv din zonele învecinate. De pildă, la 20 februarie 1952 a luat ființă GAC-ul din comuna Luciu cu denumirea „Ialomița liberă”. Inaugurarea s-a făcut în localul școlii elementare care a fost pavoazat cu drapele roșii, lozinci și imagini întruchipând pe „cei patru mari dascăli: Marx, Engles, Lenin, Stalin”. De mobilizare se ocupa organizația de bază a partidului prin formarea de grupuri de agitatori pe care îi infiltrau printre cetățeni pentru a striga lozinci. Gospododăria avea în interiorul său un număr de 136 de familii. O punere în scenă similară a avut loc a două zi, 21 februarie, la inaugurarea GAC-ului Țăndărei-Sat, denumit „Kirov” după numele revoluționarului bolșevic asasinat la ordinele lui Stalin, care s-a „bucurat” și de prezența unui reprezentatnt al Studioului Cinematografic București care a filmat întregul eveniment.[23] Din gospodrie făceau parte 246 de familie dar pentru a demonstra cum propaganda impulsionează oamenii în timpul inaugurării alte 5 familii au depus cereri de înscrieri. În fond, aceste festivități trebuiau să legitimeze și mai mult regimul în ochii populației și să servească drept exemplu pentru țăranii care se împotriveau directivelor partidului asupra colectivizării.

Am putut observa din analiza noastră succintă cum colectivizarea a fost prilejul ofensivei propagandei în zona rurală. Deși în mare parte a documentelor oficiale sarcina înființării de noi GAC-uri a fost o constantă, totuși în raionul Fetești țăranii erau convinși cu foarte mare greutate să se înscrie în interiorul acestor structuri. Starea gospodăriilor agricole comune care existau pe teritoriul raionului nu era deloc printre cele mai bune, fapt ce determina pe țăranii să refuze înscrierea. Un alt element al reoricii comuniste asumat și la nivel local a fost cel al „chiaburilor” împotriva cărora se duceau adevărate campanii de denigrare și teroare. Periculoși pentru regim nu erau însă doar chiaburi, creionați în cele mai sumbre culori, ci și cei care intrau în contact cu ei și aveau relații de amiciție. De multe ori eticheta de chiabur era completată cu ceea de legionar, care făcea pe individ în ochii societății și mai periculos.

 

 autor: ANA MARIA SIMA

 

BIBLIOGRAFIE:

1.Izvoare

Arhive

1.Direcția Județeană a Arhivelor Ialomița:

-Fondul Comitetul Raional Fetești al PMR.

 

2. Texte generale şi de specialitate

1.CĂTĂNUȘ, Dan, ROSKE, Octavian, Colectivizarea agriculturii în România. Dimensiunea politică, vol. I, 1949-1953, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2000.

2.DOBRINCU Dorin, IORDACHI, Constantin (editori), Țărănimea și puterea: procesul de colectivizare a agriculturii în România, ed. Polirom, Iași, 2005.

3.GHEORGHIU-DEJ, Gheorghe, Sarcinile Partidului Muncitoresc Român în lupta pentru întărirea alianței clasei muncitoare cu țărănimea muncitoare și pentru transformarea socialistă a agriculturii. Raport făcut la Ședința Plenară a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din 3-5 martie 1949, ed. Partidului Muncitoresc Român, București, 1949.

4.IONESCU, Ghiță, Comunismul în România, trad. I. Stanciu, ed. Litera, București, 1994.

5.IONESCU-GURĂ, Nicoleta, Stalinizarea României: Republica Populară Română, 1948-1950: transformări instituționale, ed. All, București, 2005.

 

3.Articole

1.SPĂTAN, Ion, „Iconografia colectivizării: <<Demascarea diversiunilor chiaburești>>”, în Arhivele totalitarismului, nr.1, 1993


[1] Ghiță IONESCU, Comunismul în România, trad. I. Stanciu, ed. Litera, București, 1994, p. 219.

[2] Dumitru ȘANDRU, „Colectivizarea agriculturii și problema agrară: repere social-politice”, în Dorin DOBRINCU și Constantin IORDACHI (editori), Țărănimea și puterea: procesul de colectivizare a agriculturii în România, ed. Polirom, Iași, 2005, p.52.

[3] Gheorghe GHEORGHIU-DEJ, Sarcinile Partidului Muncitoresc Român în lupta pentru întărirea alianței clasei muncitoare cu țărănimea muncitoare și pentru transformarea socialistă a agriculturii. Raport făcut la Ședința Plenară a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din 3-5 martie 1949, ed. Partidului Muncitoresc Român, București, 1949, p.73 .

[4] Ghița IONESCU, op. cit, p.220.

[5] Nicoleta IONESCU-GURĂ, Stalinizarea României: Republica Populară Română, 1948-1950: transformări instituționale, ed. All, București, 2005, p.484.

[6] Robert LEVY, „Primul val al colectivizării: politici centrale și implementare regională, 1949-1953”, în Dorin DOBRINCU și Constantin IORDACHI (editori), op.cit, p. 66.

[7]DJIAN , Fondul Comitetul Raional Fetești al PMR, Dosarul1/1950, „Raport de activitate de la 1 ianuarie la 31 martie 1950”, f.215.

[8]DJIAN, Fondul Comitetul Raional Fetești al PMR, Dosarul 1/1950, „Raport cu privire la activizarea și instruirea agitatorilor”, f.37.

[9] DJIAN, Fondul Comitetul Raional Fetești al PMR, Dosarul 3/1951, „Notă din 6 august 1951”, f.160

[10]Ibidem, p. 161.

[11] DJIAN, Fondul Comitetul Raional Fetești al PMR, Dosarul 4/1951, „Buletin informativ”, f. 211.

[12]DJIAN, Fondul Comitetul Raional Fetești al PMR, Dosarul 1/1950, „Notă în legătură cu ținerea în evidență a zilelor de muncă din GAC-uri și cum s-a făcut organizarea brigăzilor pe GAC”, f. 139.

[13]DJIAN, Fondul Comitetul Raional Fetești al PMR, Dosarul 4/1951,  „Notă cu privire la munca țăranilor pentru a se înscrie în GAC-uri, 18 august 1951”, f.177.

[14]DJIAN , Fondul Comitetul Raional Fetești al PMR, Dosarul 3/1951, „Notă cu privire la munca politică din Raionul Fetești, 10 noiembrie 1951”,f.248.

[15]DJIAN, Fondul Comitetul Raional Fetești al PMR, Dosarul 3/1951 , „Dare de seamă, pe luna octombrie 1951”, f.199.

[16] DJIAN, Fondul Comitetul Raional Fetești al PMR, Dosarul 3/1953, Proces verbal încheiat azi, 2 noiembrie 1953, f.123.

[17] Ion SPĂTAN, „Iconografia colectivizării: <<Demascarea diversiunilor chiaburești>>”, în Arhivele totalitarismului, nr.1, 193, pp.68-72.

[18] Dan CĂTĂNUȘ, Octavian ROSKE, Colectivizarea agriculturii în România. Dimensiunea politică, vol. I, 1949-1953, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2000, p.88.

[19] DJIAN, Fondul Comitetul Raional Fetești al PMR, Dosarul 3/1951,„ Dare de seamă pe luna octombrie 1951”, f.199.

[20]DJIAN, Fondul Comitetul Raional Fetești al PMR, Dosarul 2/1950, „Proces verbal, astăzi 24 iunie 1950, ora 9”, f.80.

[21]DJIAN, Fondul Comitetul Raional Fetești al PMR, Dosarul 1/1950, „Notă, 5 octombrie 1950”, f.210.

[22] DJIAN, Fondul Comitetul Raional Fetești al PMR, Dosarul 2/1950, „Dare de seamă de cum se desfășoară munca agitatorilor voluntari care au mers în ziua de 29 octombrie pe teren”, f. 123.

[23]DJIAN, Fondul Comitetul Raional Fetești al PMR, Dosarul 2/1952, „Buletin informativ pe problemele cunoscute în raion în timp de 24 de ore, 24 februarie 1952”, f. 153.

Related Articles

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button