E-Antropolog

ROMÂNII ÎN UNELE MANUALE MAGHIARE DIN A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX-LEA

12 decembrie 2011 Adrian Majuru Diaspora

După cum s-a constatat de către cercetătorii imagologi, manualele şi cărţile de istorie şi geografie conţin referinţe concludente pentru ceea ce înseamnă construirea unei imagini a alterităţii. Românii au fost tangenţial subiect al acestui tip de sursă documentară, lucru pe care îl vom ilustra în cele ce urmează. Totuşi, acest gen de vectori ai imaginilor despre români aveau un impact foarte mare, răspândirea informaţiei fiind una de mase.

În anul 1860 era editat un manual de istorie a Transilvaniei, sub semnătura lui Matusik János[1]. În mai multe capitole ale cărţii, Matusik face referinţe la români. Vorbind însă de diversele popoare care au trecut prin Ardeal, autorul practic îi ignoră complet pe români: „Diversele popoare ale Ardealului. Cu ocazia diverselor migraţii, au luat în stăpânire ţara diverse popoare, de aceea diferite au fost şi popoarele Ardealului. Sciţii, care se pare că s-au aşezat primii aici, apoi alţii care au stat mai mult sau mai puţin aici, dacii, romanii, goţii, hunii, gepizii, longobarzii, avarii, şi la sfârşit au ajuns aici şi maghiarii”[2]. Cu toate acestea, când se referă la etimologia numelui provinciei şi la diferitele forme ale acestei denumiri, apare şi varianta „valahă: Ardjál”. Urmează apoi cunoscutele teze ale lui Hunfalvi Pál: „Urmaşii romanilor, amestecaţi cu autohtonii daci, se vede că au fost strămoşii poporului valah (rumun, român), până când, dintre toţi, după alte păreri s-au transformat în ulachii (vlahi?), care în timpul împăratului Zeno (Zenovie?) au atacat împreună cu bulgarii Imperiul (Roman) de Răsărit”[3]. Probabil din dorinţa de a reaminti care este rasa superioară, iată cum este relatat celebrul moment al luptelor pentru ocuparea Transilvaniei de către maghiari: „Tuhutum s-a întâlnit la apa Almaşului şi s-a confruntat în anul 892 cu puternicul principe Gelou, şi marea bătălie s-a încheiat cu victoria maghiarilor, în timpul refugiului, Gelou a fost ucis lângă apa Poarta. La aflarea veştilor despre înfrângerea şi moartea principelui lor, poporul valah a depus armele, şi-a arătat dorinţa de pace celor mai puternici, şi-a trimis solia principelui Tuhutum, căruia i-a şi încredinţat dreptul, pentru a-i cinsti vitejia, să îi închine pe ei şi familiile lor marelui Arpad”[4]. Pentru echilibrare, în finalul manualului, vorbind practic de istoria provinciei contemporane autorului, apare o referire la evoluţiile instituţionale ale Bisericii greco-catolice, fără a menţiona însă apartenenţa etnică a credincioşilor ei: „Abia şi-a încheiat glorioasa călătorie (a lui Franz Jozef din 1852 – n.n.), că din nou a făcut înălţatul principe o mare faptă în anul 1853, când – în înţelegere cu papa – a ridicat episcopia greco-catolică de la Făgăraş la rang de mitropolie de Făgăraş-Alba Iulia, şi a întemeiat o nouă episcopie greco-catolică la Gherla”[5].

Lucrarea de demografie a lui Fényes Elek[6] din anul 1867[7] dezvăluie un amplu portret al românilor, situaţi imediat după maghiari în cadrul lucrării: „Românii. Românii, sau valahii, sunt urmaşii amestecaţi cu maghiarii şi slavii ai coloniştilor romani aşezaţi în Dacia de Traian. Acum locuiesc în părţile estice şi sud-estice ale Imperiului Maghiar, şi sunt cei mai numeroşi după maghiari. Originea lor este cel mai bine sugerată de limba lor, pentru că dintre toate fiicele limbii latine a rămas cea mai fidelă strămoaşei lor. Este adevărat şi aceea că între timp frumoasele litere latineşti le-au schimbat literele chirilice; dar că înainte de 1439 au folosit literele latineşti o arată tot felul de scrieri daco-romane descoperite ici şi colo; oarecum şi istoria lor, care arată cu tristeţe, cum au luat principatele valahe sub conducerea episcopilor greci literele chirilice, şi în slăvirea numelui Domnului limba rusă, temându-se ierarhii lor de subordonarea faţă de Roma. În limba valahă este multă blândeţe; cântecele lor populare sună foarte bine şi sunt foarte triste. În general românii sunt un popor frumos şi puternic; e păcat că din cauza sărăciei le cam lipsesc şcolile, până acum neridicându-se proprietari cunoscuţi. Poporul român a fost până acum în mare parte în starea iobăgiei, nu este de mirare că şi acum sunt destul de lipsiţi de încredere, în stare liniştită, slabă şi fără cuvinte; în preajma pălincii este gălăgios şi sălbatic. Modul de viaţă este simplu, fac pâine din făină de mălai, la fel şi prăjituri, şi lângă acestea o mică varză, ceapă roşie, usturoi cu oţet, şi se satură şi cu păsat. Iubesc foarte tare păstoritul. Printre meşteşuguri amintim cositoritul, morăritul, şi tâmplăria, pe care le fac cu hărnicie, alte meşteşuguri nu prea iubesc. Chipul le este bine alcătuit rotund, părul le este castaniu, ochii mici, sprâncenele tari; femeile sunt frumoase când sunt tinere, şi locuiesc îndeosebi în zona Covasnei. Religia le este în majoritate ortodoxă, de aşa natură, în Ungaria o treime sunt greco-catolici şi în Ardeal o jumătate, iar în Ungaria 2 treimi sunt ortodocşi, iar în Ardeal cealaltă jumătate; nu sunt protestanţi printre ei, iar biserici romano-catolice au doar două, la Bulci (în comitatul Crasnei) şi la Slatina, în Banatul românesc”[8].

Un manual de geografie din anul 1870, aparţinând lui Maár Péter Pál[9], surprinde prin puţinătatea informaţiilor despre români, totuşi informaţia fiind corectă şi obiectivă: „Numărul valahilor poate fi estimat la 2 milioane. Patria lor este dincolo de Piatra Craivii şi în comitatele din jurul Pietrei Craivii  precum şi în districtele militare”[10].

Într-un manual de istoria Ungariei de la 1883[11], Dierner Endre [12] face o trecere în revistă a trecutului Transilvaniei: „Pe daci, care aproape secţionaseră Imperiul Roman cu graniţele teritoriilor lor, Împăratul Traian i-a înfrânt. Acesta a construit un pod de piatră peste Dunăre, şi-a trecut trupele peste acesta şi l-a înfrânt pe regele dac Decebal, i-a distrus capitala Zarmizegetusa (Orăştie, Comitatul Hunedoarei), şi teritoriul l-a alipit imperiului roman în anul 106 după Christos. Mai apoi a colonizat locul cu soldaţi, şi a început să exploateze bogatele mine de aici”[13]. Trecând la evenimentele Evului Mediu, iată cum descrie imparţial conflictul dintre Carol Robert de Anjou şi Basarab I-ul: „Carol, pentru ca să distragă atenţia poporului de la faptele sale nemiloase, a început chiar în acel an un război împotriva voievodului Bazarad (sic) al Munteniei. Bazarad a vrut să facă pace, şi a făcut cadou 7000 de mărci de argint. Dar Carol a respins darul cu aroganţă; valahii revoltaţi i-au surprins într-o trecătoare, şi i-au ucis aruncând bolovani de pe creste pe frumoşii cavaleri, şi chiar şi regele aşa s-a salvat, schimbându-şi hainele cu Szécsy Dezsö care s-a sacrificat în locul lui. Decembrie 10-13”[14]. Trecând direct la evenimentele Revoluţiei de la 1848, deşi nu sunt descrise conflictele dintre români şi maghiari, vorbind de campania lui Bem, din 1849, este strecurată discret o acuză la adresa românilor: „Puchner (sfătuit de episcopul Şaguna) a chemat ajutor rusesc în Ardeal, dar nici acela nu a fost de folos”[15].

Manualul de geografie politică redactat de Márki Sándor la 1887 nu mai surprinde prin reluarea clişeelor despre români acreditate de istoricii şi etnografii maghiari din categoria lui Hunfalvi: „Românii. În mai multe valuri s-au aşezat mulţimi de români, sau valahi, pe pământul estic al ţării, unde în câteva districte (Bistriţa-Năsăud, Făgăraş şi Hunedoara) sunt aproape numai locuitori români. Mergând la est de Tisa, se află în comitate din vecinătatea României mase compacte de secui şi saşi. Strămoşii lor au capitulat, şi au depus armele în timpul principelui Gyalu (Gelu?), care şi-a luat numele de la denumirea valahă de deal; unii specialişti spun că au venit din dreapta Dunării, după aşezarea maghiarilor, ca popor de păstori. Atât este sigur, că în trecut în Ardeal doar maghiarii, secuii şi saşii s-au numit naţiuni, şi doar despre aceştia vorbesc legile ţării; în vreme ce valahii s-au ocupat vreme de secole doar de păstorit. Pe de altă parte din Ardeal au pornit cei mai numeroşi oameni de cultură români. Limba lor se trage de la romani, precum cea a italienilor, francezilor şi spaniolilor, şi dintre toţi doar ei s-au numit români”[16].

Într-o lucrare dedicată istoriei ungare, scrisă de Ballagi Károly şi Nagy László la 1888, aflăm, la capitolul Locuitorii de acum ai Ardealului, următoarele: „Ardealul cel plin de păduri, dealuri şi munţi, este o ţară aşa de binecuvântată, încât natura a înzestrat-o aproape cu orice. Locuitorii de acum: maghiari, secui, saşi, valahi. În afară de aceştia mai sunt: armeni, greci, ruşi, bulgari, evrei şi ţigani”[17]. Atragem atenţia asupra nuanţei „locuitorii de acum”, care lasă lectorului posibilitatea interpretării informaţiei în mod personal.

Fără a avea pretenţia de a fi acoperit, cu privire la români, toată plaja manualelor şcolare maghiare din perioada post-paşoptistă, putem totuşi remarca interesul autorilor din epocă faţă de poziţia românilor în economia vieţii publice a Imperiului Austriac, respectiv, Austro-Ungar.

 

 autor:  Valer Rus

articol publicat cu acordul muzeului Casa Muresenilor din Brasov si redactiei revistei Tara Barsei

Romanians as seen into some Hungarian Textbooks

during the Second Half of the 19th Century

Abstract

            It is well known that the textbooks, especially those of History and Geography, were excellent vectors for building images about „the other one”. As far as Hungarian educational books from the second half of the 19th century are concerned, there was a characteristic in building Romanians’ image by transforming the History into a weapon for ideological wars, and more, History was used to sustain state political policies.

In our study we quote statements made by several Hungarian authors, such as Matusik János, Fényes Elek, Maár Péter Pál, Dierner Endre, Márki Sándor, Ballagi Károly and Nagy László.

In his History textbook from 1860, Matusik János first ignores the presence of Romanians in the early Middle Age, than he admits that they were the successors of Dacians and Romans. Anyway, Romanians capitulated when Hungarians won the battle against the duke Gelu at the Hungarians’ arrival into the Pannonian Basin.

 In 1867 Fényes Elek, in his demographic textbook, makes a brief presentation of the Romanians. They are the successors of the Romans, but mixed with Hungarian and Slave people. They have poor education (because of the lack of schools), but they have nice popular habits. Women are beautiful, but they have a hard life.

The Maár Péter Pál’s Geography textbook of 1870 admitted that the Romanians were about 2,000,000 people, and they were mainly located around the Occidental Carpathians.

Dierner Endre, in his Hungary history textbook from 1883 presented briefly the circumstances of Romans and Dacians wars, as the beginnings of the Transylvania’s populations, then described the war between Carol Robert d’Anjou and Romanian warlord Basarab, when Romanians won the battle of Posada in 1330. Dierner also repeated a famous accusation regarding Şaguna Bishop, which was suspected of inviting Russian army against the 1848 Hungarian Revolution.  In 1887 Márki Sándor copied/imitated, in his political geography textbook the theories of the historian Hunfalvi Pál, famous in 19th century for his alegations against the historical rights claimed by Romanians. These hypothesis/speculations denied the foundation of the Romanian people inside the Carpathian Basin, in Transylvania (instead of southern parts of todays Romania).

In 1888, Ballagi Károly and Nagy László wrote in their History textbook that nowadays the inhabitants of Transylvania are the Germans (Transylvania Saxons), Hungarians and Romanians. The reader of these authors may suspect that in the past, the inhabitants were, for sure, other people than those mentioned further.

 


[1] S-a născut în 24 februarie 1815 la Tata, comitatul Komarom. A absolvit Filosofia şi Teologia la Vácz. Între 1867 şi 1871 a fost profesor la Cluj, iar între 1871 şi 1893 a fost profesor şi director de şcoală la Deva. A fost un prolific autor de manuale.

[2] Matusik János, Erdély története. Alsóbbrendü iskolák számára, Kolosvár, 1860, Stein János Bizománya, p. 3

[3] Ibidem, p. 9

[4] Ibidem, p. 15

[5] Ibidem, p. 88

[6] S-a născut la 7 iulie 1807 în Csoka, comitatul Bihor. A studiat Filosofia şi Dreptul la Oradea şi Pozsony (Bratislava). A fost membru corespondent al Academiei Maghiare de Ştiinţe şi judecător regal în mai multe comitate. A murit în 23 iulie 1876, la Budapesta. A scris mai multe lucrări de drept, geografie şi statistică.

[7] Fényes Elek, A magyar birodalom nemzetiségei és ezek száma. Vármegyék és járások szerint, Pest, Eggenberger Ferdinand Magyar Akadémiai Könyvárusnál, 1867

[8] Ibidem, pp. 25-26

[9] A condus Biblioteca Muzeului Naţional Maghiar. A lucrat la Biblioteca Academiei Maghiare Comerciale din 1867.

[10] Maár Péter Pál, A Magyar Birodalom földleirása. Különös tekintettel természeti, kereskedelmi, közlekedési és ipári viszonyaira, Pest, Kiadja Heckenast Gusztáv, 1870, p. 79

[11] Dierner Endre, Magyarország történelme [Istoria Ungariei], ediţie revăzută de Mihálfi József, Budapest, Kilián Frigyes, Magy. Kir. Egyetemi Könyvtárus tulajdona, 1883

[12] S-a născut în anul 1803 la Nagy Örön, comitatul Szepes. A fost director de şcoală şi avocat. Autor de manuale şcolare, a murit în 21 martie 1852, la Budapesta.

[13] Ibidem, p. 3

[14] Ibidem, p. 40

[15] Ibidem, p. 92

[16] Márki Sándor, Az osztrák-magyar monarchia politikai földrajza. A gymnasiumok III.osztályának Számára, Budapest, Franklin – Társulat, Magyar Irod. Intézet és Könyvnyomda, 1887, p. 10

[17] Ballagi Károly, Nagy László, Magyarország története kapcsolatban az általános történelem legföbb vonásaival, Népiskolák számára, Budapest, Franklin-Társulat, Magyar Irodalmi intézet és Könyvnyomda, 1888 (ed. a 21-a), p. 81. Atragem atenţia asupra longevităţii acestui manual care a trecut prin mâinile multor generaţii de elevi ai şcolilor maghiare.

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign