E-Antropolog

La marginea civilizaţiei (Schiţe din peninsula Balcanică) — CG Wrangel (9)

14 ianuarie 2012 Adrian Majuru Diaspora

(Călătoria contelui suedez CG Wrangel la Bucureşti şi în Valahia, în urmă cu peste 150 de ani, continuă cu un nou episod pe care-l putem publica datorită primei traduceri în limba română realizată şi oferită de dl. Daniel Onaca Celelalte episoade le puteti citi in arhiva acestei rubrici. Ii multumim din nou d-lui Daniel Onaca pentru aceasta recuperare istoriografica pentru istoria noastra. A.Majuru)

 

Despre limba română, literatură, dansuri şi manele

Vizavi de Universitatea rău afectată de un incendiu, nu cu multă vreme în urmă, străjuiesc două statui, una reprezentându-l pe Mihai Vitazul pe cal, cealaltă readucând în memoria românilor trăsăturile lui Ion Heliade Rădulescu. Mihai Viteazul pare mai mult o jucărie pentru copiii cuminţi, cu toate că e aşezat pe un postament înalt, împodobit cu patru tunuri, aduse dela Plevnaca pradă de război. Marele cărturar însă, aşa cum stă cu capul plecat într-o parte, cu gura uşor zâmbitoare, încovoiat de şale şi cu mâna dreaptă întinsă înainte, are o atitudine atât de umilă încât îţi vine să-ţi scoţi pălăria şi să-i adresezi un binevoitor „Viaţă lungă, domnu’ Heliade!”

Trecerea de la statuia cărturarului român la limba română e atât de la îndemână încât nu mă pot abţine să nu o fac. Nu e mult de când această limbă a început să fie folosită în scris. Pe teritoriul regatului României limba romanilor a dăinuit până în perioada marilor migraţii. După aceea latina s-a amestecat cu termeni proveniţi din limbile turcă, greacă şi mai cu seamă slavă. Limba slavă a fost folosită în general ca limbă comercială şi în scris până când pricipele Transilvaniei, Georg Rákoczy, anul1643 aimpus preoţimii să predice în limba ţării. O gramatică românească n-a existat înainte ca preotul Samuel Micu să editeze una în anul 1780, scrisă cu caractere latine. Anterior s-a folosit alfabetul chirilic constând din 43 de litere.

Limba română e tânără şi nu încă pe deplin dezvoltată. Ea n-a depăşit încă stadiul copilăriei,                               suferind de lipsa unor expresii pentru multe din creaţiile prezentului. Asemenea altor literaturi aflate într-un stadiu incipient, şi în cazul celei române, genul cel mai puţin dezvoltat e proza. Cu excepţia unor gramatici şi a unor lucrări originale cu temă istorică, aproape că nu găseşti altceva decât traduceri. O privire aruncată în vitrinele librăriilor dezvăluie că ceea ce-i merge la inimă cel mai mult publicului cititor român sunt romanele franţuzeşti de duzină. Din literatura dramatică autohtonă aproape că nu găseşti vreo urmă. Sectorul poeziei arată ceva mai bine, dar ceea ce eu am citit mi s-a părut atît de anemic şi de dulceag încât sunt înclinat să cred că până şi creaţiile celor mai de seamă poeţi români sunt nedigerabile pentru nordicul obişnuit cu o hrană mai sănătoasă. Este o neîntreruptă scânceală şi văicăreală la fel ca şi în melodiile populare, care, mai ales când sunt interpretate de ţigani îl face pe turistul apusean să-şi pună palmele la urechi şi să blesteme tot ceea ce se cheamă muzică. Cine a auzit o melodie populară românescă le-a auzit pe toate. Sunt pline de melancolie nimic de zis, dar o melancolie impregnată de o stare de spirit apăsătoare, care îţi dă dureri de stomac. O asemenea dietă nu-ţi face bine şi tânjeşti după una mai bună.

Jalea şi monotonia sunt caracteristice şi pentru dansul naţional al românilor. Abia dacă poţi vedea ceva mai deplorabil. Marele târg din Bucureşti, care atrage mii de locuitori ai satelor din toate provinciile ţării, are loc în luna Mai şi i se spune Moşi. Am văzut acolo vreo 60 de perechi, adunate într-un cerc uriaş pentru a executa dansul, dacă dans se cheamă acea mişcare lentă, în care perechile, ţinându-se de mână solemn, fac doi paţi înainte şi doi înapoi în sunetul unei melodii neânchipuit de monotone, în timp ce doi muzicanţi zburdă ca nişte apucaţi înainte şi înapoi în mijlocul cercului. Am stat şi am privit preţ de o jumătate de oră tot aşteptînd ca „dansul” să devină mai vioi, dar aşteptarea mi-a fost zadarnică. Când mă aşteptam mai puţin muzica s-a oprit, perechile şi-au desprins mâinile şi asta a fost tot. Apoi dacă flăcăii români şi mândrele lor se distrează în timpul unui asemenea dans, daţi-mi voie mă întreb, oare când se plictisesc?

 Traducere din limba suedeză de Daniel Onaca

 

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign