E-Antropolog

MODERNITATE VS. MULTICULTURALITATE ÎN BUCUREŞTII EPOCII MODERNE ÎNTRE 1848 ȘI 1940 (III)

06 ianuarie 2012 Adrian Majuru Minoritati

În ce măsură această populaţie de origine alogenă a dat Bucureştilor  impulsul necesar pentru trecerea de la vechi la nou? În primul rînd, comerţul bucureştean a fost în veacul al XIX-lea [dar şi în cele anterioare], în mîna comunităţilor alogene îndeosebi greci, armeni, sud-slavi, evrei şi aromâni. Cei veniţi din spaţiul central european sau din Apus, s-au ocupat în plan secundar cu comerţul sau meşteşugurile. Aceste din urmă comunităţi, cu o mentalitate modernă şi urbanizată au constituit şi apoi îmbogăţit  clasa de mijloc burgheză inexistentă în veacul al XVIII – lea. Majoritatea liberilor profesionişti sînt germani, austrieci, francezi, italieni, unguri şi apoi greci, armeni, sud-slavi sau aromâni. 27]

Nicolae Iorga prezenta astfel tabolul social pe profesiuni al Bucureştilor la începutul veacului al XIX-lea. Astfel, pe lîngă doctorii Schaffend, Marco, Rizu, Gheorghiadi, Breton, Constantin Caracaş, Wenert; “hirurgii Kollmeyer, Meschitz-Mesici, Krebs”, mai întîlnim 14 spiţeri printre care şi Raimondi menţionat de pictorul secui Barabas Miklos; friserul Rosenheim, brutarii Serafim şi Ştefan Babic; legătorul Stroe Neagoe; juvaergiul  Eliazar Samdangiul, băcanul Kramer, alţi opt brutari unguri şi doar unul român, argintarii Golea din Făgăraş şi Angelo Sforza Veneţianul; ceasornicarii Jekelius [sas], Fuchs [german] şi Vincenzo Savonier [veneţian]; cofetarii Panaioti Gheorghevici din Neoplanta [sîrb] şi Antonio Burelli [veneţian]; zugravii Topler, Uhr, Petrovici, Vasile Radu, Nicolae Pabin; muzicanţi unguri [şase la număr], cehi şi braşoveanul Kopony; dascălii Bozenhard [vienez], Vasile Popp, Ladislau Erdeli urmaţi de un “grec din arhipelag, doi unguri, un sîrb şi doi bulgari ortodocşi”.  La aceştia se adăugau foarte mulţi negustori, la număr 86: ardeleni, bănăţeni, arvanitohoriţi, macedoneni, vienezi, greci, un triestin, bulgari, albanezi, şi un dalmatin.  Acestora li s-au adăugat 50 de evrei.

La 1818 negustorii din Bucureşti erau, “în mare parte Greci, dar şi Slavi de peste Dunăre [un Cealîcovici, un Pavlovici], Armeni [Dilanoglu, Avedov, Garabet, Melicovici], Evrei [Abraham de Lion, Isaac Elias Kohen, Moses Zisu, Efraim Nahmias] şi Francezul Marchand”.  28] 

Colonia de francezi bucureşteni a avut numeroşi reprezentanţi de seamă care “s-au amestecat în viaţa Capitalei noastre: colonelul Grammont, adjutant princiar, Henri de Mondoville, vechiu oaspete de un sfert de veac, Xavier Villacrosse, arhitect, al cărui nume s-a păstrat într-un pasagiu, Burgundul Eugene Chatelain, profesor particular, baronul de Coubertin, fost cadet în armata austriacă, un Adolphe de Simond, un sărăcit Kerbelen, Breton”. 29]  Despre acesta din urmă, Miklos Barabas, care l-a cunoscut între 1831-1833 a spus că era de fapt grec dar care studiase medicina la Paris şi vorbea foarte bine franceza.

                                          ¤

Pentru a vedea semnificaţia reală a aportului pe care populaţia alogenă l-a avut în dezvoltarea modernă a Bucureştilor, ne vom apropia de un domeniu mai specializat: medicina.

În Bucureşti, “înainte de veacul al XIX-lea nu a existat nici un medic român; cei mai mulţi erau saşi din Transilvania, dar fusesră şi cîţiva italieni, ba chiar şi francezi […]. Printre orientali, au fost greci care studiaseră în Italia, la Bologna, Sienna, Florenţa, dar mai ales Padova”.  30]

Aceştia din urmă au luat locul aşa-zişilor “doctori circulatores” din veacurile XV-XVI, care credeau că pot vindeca bolile cu “o mulţime de pietre tămăduitoare” pe care le purtau cu ei. Erau arabi, evrei, italieni, şi “credeau foarte mult în virtutea acestor pietre”. Pentru veacul al XVII-lea, sînt atestaţi Iacob Pilarin [1680-1695], publicist şi doctor de curte, Ioan Comnenul şi Pantaleone “numit cel mare”.

Primul chirurg din Bucureşti atestat a fost francezul Lantier recomandat lui Brîncoveanu de Ferriol, ambasadorul Franţei la Constantinopol. Între alţi doctori din veacurile al XVIII – lea şi începutul celui următor, amintesc: Bartolomeo Ferrati la 1710, conte italian, doctor personal al lui Constantin Brîncoveanu; Manase Eliad,  la 1719; Scarlat Caragea la 1727; Teodorake la 1740; Athanasie Comnen Ipsilante; Photius, medicul personal al lui Constantin Mavrocordat; Petre Depasta; Dumitru Nottara; Dumitru Caracaşi; Dumitru Schina; Sakelarie; Ion Rasty; Petrake Hepites, Ath. Vogoridi, Constantin Iatropolu, Arsaky, Rally şi Constantin Estiotis, şi mulţi alţii.  31]

Între medicii specialişti, avem alte repere. Astfel, primii oftalmologi apar în finalul veaului al XVIII-lea [macedoromânul Tullia care a studiat la Florenţa şi a fost chemat în ţară de Alexandru Mavrocordat] iar dentiştii sunt cu toţii germani şi apar cu 1832.

Primii spiţeri menţionaţi în Bucureşti sînt un anume Karaian “grec sau macedoromân” şi în 1637, un Giorgio, probabil italian. La începutul veacului al XIX-lea, chirurgii erau aproape toţi germani, fiind atestat şi un francez în 1828, Constant Alphonse Marsille.   32]

Primii “moldovalahi” care se întorc din Apus cu diplomă de doctor în medicină apar pe la 1800, “mai întîi un Ştefan Manega, zis Episcopescu, după ce învăţase meseria de farmacist la Craiova”. Ceva mai tîrziu, societatea bucureşteană trăia primul şoc, în 1839, cînd primul fiu de mari boieri, Nicolae Kreţulescu, se întorcea în ţară cu un doctorat în medicină luat la Paris.   33]

Drumul fiind astfel deschis, românii ajung să aibă la începutul veacului XX, doctori de mare renume precum fraţii Nicolae şi Mina Minovici.  

În anii interbelici, situaţia nu se va schimba foarte mult, meseriile liber profesioniste rămînînd apanajul alogenilor. Avocaţii, medicii, arhitecţii, conducătorii economiei, char şi profesori, pedagogi de toate gradele, rămîn categorii “compuse în bună parte din neromâni” [evrei, saşi, maghiari], iar apoi veneau elemenele românizate  “ale vechii negustorimi şi funcţionărimi de origine balcanică” : greci, albanezi, bulgari, sîrbi.   34]

Cum se prezenta tabloul final al acestei extraordinare varietăţi multiculturale cu mecanisul său social şi economic omogen, îl aflăm în capitolul dedicat Bucureştilor în 1938, de Enciclopedia României:

“Neamurile ce alcătuiesc populaţia Bucureştilor nu sînt reprezentate în egală măsură în toate categoriile profesionale şi nici în toate treptele situaţiei în profesiune. Transporturile şi agricultura […] sunt de pildă aproape exclusiv româneşti [92%].  În instituţiile publice şi în industria alimentară şi prelucrarea tutunului românii sunt proporţional mai numeroşi [89 % şi respectiv 80 % din totalul populaţiei active]. Mai slab sunt reprezentaţi românii în credit şi comerţ [numai 58 % respectiv 60 %]. Destul de slabi sunt reprezentaţi românii şi în construcţii şi în industria textilă şi manufacturieră [69 % şi respectiv 68%]. Evreii lucrează cu deosebire în credit, reprezentanţe, agenţii şi comerţ. Deşi reprezintă numai 11,5 % din populaţia activă a Capitalei, cîte 28 % din populaţia activă în aceste profesiuni se recrutează din rîndul lor. De pe urma faptului că un sfert din populaţia activă de neam evreesc a Bucureştilor a evitat să-şi declare profesia, cifra aceasta este, probabil, considerabil mai scăzută decît cota reală a Evreilor în aceste profesiuni.

Ungurii sunt mai numeroşi în lucrările de construcţii, în industria lemnului, în industria mealurgică [9 %, respexctiv 7% şi 6 %].  Germanii se găsesc cu deosebire în exploatarea subsolului, în industria metalurgică şi în credit, reprezentanţe şi agenţii [6 % şi respectiv cîte 4 % din totalul populaţiei active în aceste profesiuni].

Românii preferă funcţiunile de stat, transporturile şi comerţul: 18 % din total populaţiei active româneşti din capitală e angajată în instituţii publice, 13 % în transporturi, 10 % în comerţ. Restul e distribuit destul de uniform în toate profesiunile. Evreii se găsesc cu deosebire în transporturi [33% din totalul populaţiei active evreeşti] şi în industria textilă şi manufacturieră [14,5 %]. Ungurii fac parte în mod destul de uniform din toate clasele profesionale, datorită faptului că, fiind aproape numai servitori şi muncitori necalificaţi, sunt reprezentaţi în fiecare categorie de industrie ca muncitori, iar în întreprinderile de comerţ şi în gospodăriile de liberi profesionişti şi de funcţionari publici ca servitori.  Aşa, de pildă, 82 % din Ungurii ocupaţi în întreprinderi de credit şi comerţ sunt servitori.

Germanii sunt precumpănitori funcţionari şi muncitori calificaţi. Se găsesc, dar, în birourile şi în atelierele industriei şi în întreprinderile bancare. Sunt mai numeroşi în comerţ [12 % din Germanii activi din capitală], în instituţiunile publice [11 %], în industria metalurgică [10 %], şi în industria textilă şi manufacturieră [9 %]. Nivelul social al Germanilor îl ilustrează faptul că, bunăoară, din cei ce activează în credit şi comerţ, 53 % sunt salariaţi, adică funcţionari.”  35]

O altă statistică inedită asupra perspectivei alogene bucureştene a abordat-o doctorul Nicolae Minovici la 1905. În “Studiul asupra Spînzurării”, sinuciderile clasificate după naţionalitate au dat următoarea clasificare: primii erau ungurii cu 48 de cazuri [39 bărbaţi şi 9 femei], urmaţi în ordine de români cu 38 de cazuri [19 şi respectiv 14], români transilvăneni cu 18 cazuri [14, 4], israeliţii cu 19 cazuri [17 bărbaţi şi 2 femei], germanii cu 7 cazuri [6 şi 1], ruşii şi albanezii cu un caz,  bulgarii cu două cazuri [un bărbat şi o femeie], italienii cu două cazuri şi ţiganii cu trei cazuri. În clasificare se mai află trei cazuri cu necunoscuţi.  36]

 Clasificarea este completată cu o alta referitoare la profesiuni.  Această perspectivă cu totul nouă asupra istoriei bucureştene  aduce la lumină şi alte realităţi sociale: un cotidian în continuă transformare care determina adesea inadaptări a căror finalitate era adeseori sinuciderea. 37]

O radiografie la fel de inedită a societăţii moderne bucureştene  este aceea a apariţiei şi diversificării tatuajelor. Acelaşi doctor Nicolae Minovici,  face o interesantă clasificare a indivizilor tatuaţi în studiul său final publicat în 1898 şi numit “Tatuajele în România”.  38]

Cei mai numeroşi erau românii, [ 54 de indivizi între care două erau femei]; urmau grecii [15 indivizi], ungurii [14], germanii [9], macedonenii [7 persoane între care un copil], la fel bulgarii şi ţiganii, boemii cu două persoane şi un francez.

 Mai relevantă este clasificarea persoanelor care au tatuat, şi care cunoşteau această artă.  În fruntea clasamentului se aflau grecii [40 de persoane], românii [zece persoane], şi apoi ungurii [6], turcii şi macedonenii cîte două, urmaţi de cîte un german, bulgar, rus, arnăut, polonez şi israelit.  Aşadar, faţă de 10 români care îşi însuşiseră arta tatuajului, aceasta continua să fie apanajul străinilor [53 de persoane în total la 1898].  39]

Pentru anul 1914, avem o statistică care abordează mortalitatea şi natalitatea la toate comunităţile etnice bucureştene. În acest an, au fost consemnate 432 decese între care 279 îi reprezintă pe români. Urmează austro-ungarii [34], israeliţii ]21], ţiganii [16], germanii [8], grecii [7], turcii [4], bulgarii [3], macedonenii şi albanezii cîte două persoane, ruşii, francezii, sîrbii, elveţienii, polonezii, italienii şi armenii cu cîte un deces. 40]

Natalitatea este clasificată pe confesiuni. Desigur orodocşii conduc cu 8829 naşteri pe anul 1914, urmaţi de mozaici [991 naşteri], catolici [ 401 naşteri], protestanţi [220], armeni [40] şi mahomedani [8].  41]

Prostituţia are clasificarea ei. Printre românce, prostituţia căştigase teren: din totalul de 302 prostituate înregistrate de poliţie la 1914, – nesocotindu-le pe cele care-şi făcea ‘meseria’ clandestin, mult mai numeroase –  282 erau românce. Diferenţa pînă la 302 o formau alogenele: nouă israelite, şase germane sau poloneze, trei sîrbe sau bulgăroaice şi două unguroaice.  42]

                                           ¤ 

Comunităţile etnice din Bucureşti au avut pînă la 1948 o serie de instituţii care le reprezentau fidel personalitatea şi trăsăturile culturale, spirituale şi profesionale. Pentru a contura o imagine completă a acestor realităţi voi prezenta pe larg, dinamismul socio-cultural al alogenilor bucureşteni.

Anticariatul, magazinele de antichităţi şi vechituri au fost de la bun început apanajul alogenilor, îndeosebi evrei, armeni, aromâni, greci. În anii ’30 erau anticariatele Rotner, Tendler Moritz şi Srulovici Moritz [evrei] şi apoi Jaburov, Eskenazy, Mazliach Gabr., La Ferahian, Nefian [ultimii doi armeni].

Foarte numeroase au fost asociaţiile întemeiate de alogeni. Funcţia lor era variată, în general de întrajutorare, unde  rolul femeilor era primordial.  Amintesc pentru perioada amintită mai sus – şi la care se vor referi toate informaţiile prezente – următoarele asociaţii: Asociaţia fetelor catolice care “adăpostea şi plasa gratuit fetele sărmane”; Asociaţia Liedertafel pentru ”păstrarea credinţei evenghelice”;  Asociaţia Rozy care se ocupa cu “ajutorarea şi educaţia culturală pentru tinerii armeni”; Asociaţiile Hebre Soimere HABRIS avînd drept scop “ajutorarea lehuzelor”, Macabi, Marele Orient Român care funcţiona ca societate masonică. Chiar şi Românii Seceleni aveau asociaţia lor care urmărea să strîngă “legăturile între românii seceleni din Bucureşti şi toată ţara”.

Comunităţile etnice din Bucureşti deţineau şi propriile lor aziluri de bătrîni sau orfani. Aceste aziluri au fost: Azilul de bătrîni de rit spaniol; azilul Melic Ana “pentru femeile armene bătrîne şi sărace”; două aziluri de bătrîni ale comunităţii evanghelice; un azil confesional israelit; un altul, tot israelit, de bătrîni numit ‘Elisabeteu’, urmat de un altul pe nume ‘Hotsch’.

Existau şi cîteva băi publice al căror nume erau de rezonanţă evreească între care amintesc: ‘Maltzer’ cu cabine şi sală de aburi şi ‘Suter’.

La capitolul bănci şi bancheri, în afara băncilor de stat sau particulare cu nume româneşti dar care aveau un mare număr de funcţionari de origine alogenă, au fost o serie de bănci care păstrau numele bancherilor sau un nume de firmă care trimiteau la etnicitatea proprietarilor: Banca Bercovitz, Bernstein Leon, Crissovelloni, Cobilovici, banca Elveţiană de depozit din România şi banca Elveţiană şi Română, banca Fabre et Hassner, Fessler Zisu, Finkels, Haim Co, Hermes Herescu şi Blumenfeld, Juster Jean, Levy M. Isak, Marmorosch Blank Co [pe strada Mauriciu Blank  4].

 În 1921 erau indicate şi alte bănci precum: Anglo-Română, Behar Co, Belge pour l’Etranger, Benevisch et Almaleh, Benzal D, British-Roumain Corporation, Clingher,, Cohen et Aftalion, Cohen, Elise, Jacques, banca Comercială Italiană şi Română, banca Comercială Română-Armeană, Dresdner Bank, Frenckel, Galiaziatos şi Efstathiadis, Iosef Cohen şi Storfer, Jacques Rubinstein, Lazaris A, Paucker Jean, Samuel I, Schwartz şi the Bank of Roumania.

 Se poate observa cît de diversificată era reţeaua bancară bucureşteană, fiind prezente mai toate comunităţile alogene care s-au impus pe deplin în epoca modernă în economia românească. Locul preponderent al grecilor, aromânilor, armenilor din veacul al XVIII – lea, cu primile lor bănci, a fost luat de masiva prezentă evreiască, şi apoi a băncilor occidentale.

În Bucureştiul interbelic, comunităţile etnice au fost foarte bogat reprezentate şi din perspectivă confesională. Confesiunea romano-catolică era reprezentată de: Arhiescopia catolică, Bărăţia, Catedrala catolică Sf.Iosif urmată de o altă biserică catolică pe fosta stradă Cuza Vodă 100; Biserica Italiană, biserica Sfînta Elena şi Sacre Coeur, proprietatea Sanatoriului Francez Saint Vicent de Paul.

Confesiunea greco-catolică avea cîteva biserici pe strada Şcoalelor şi strada Polonă. Confesiunea creştin ortodoxă reprezentînd alte comunităţi etnice era şi ea prezentă prin: o biserică bulgară, una rusească, una armenească, una grecească şi biserica “Dintr-o zi” a albanezilor.

Confesiunile protestante sunt prezente şi ele în întreaga lor varietate: o biserică anglicană, una baptistă, una luterană, două biserici calvine [strada Luterană 8 şi 12, Helvica Confesia] şi o biserică ungară [baptistă] pe Calea Plevnei. Cele mai numeroase au fost însă sinagogile evreeşti [21 la 1923 şi 25 în 1934] şi templele [8 la 1923 şi 9 în 1934].  43]

Desigur, o bună parte a acestor centre confesionale erau însoţite de cimitire cum au fost: cimitirul armenesc pentru armenii de rit gregorian, un cimitir calvin reformat, un cimitir evanghelic luteran, unul catolic, unul mahomedan şi trei israelite, între care unul de rit spaniol.

Numeroase erau şi casele de rugăciuni ale comunităţilor confesionale minoritare. Pentru 1934 erau indicate casele de rugăciuni adventiste [trei la număr], două evanghelice [“Evanghelia” şi “Casa de adunare a creştinilor evaghelişti”]  şi alte cinci israelite între care amintesc pe cele ale rabinilor Ficher, Fridman şi Landman.

Evreii aveau şi o cantină şcolară numită “Ghedalie şi Malke Breyer”; asemenea şi germanii cu “Instrucţiunea Baroneasa de Hirsch”.

În ceea ce priveşte cluburile, doar două comunităţi îşi organizaseră astfel de asociaţii: evreii şi ungurii.

În sistemul sanitar, erau prezenţi evreii prin “Caritasul israelit” , unul al surorilor de caritate [catolic], completat cu sanatoriul Saint Vincent de Paul, urmate de un dispensar Româno-Britanic în Pantelimon. De amintit numărul mare al farmaciilor unde evreii sînt cei mai sppecializaţi.

Învăţămîntul mediu şi primar era foarte bine reprezentat la nivelul comunităţilor etnice din Bucureşti. Existau grădiniţe, şcoli primare şi licee particulare, institute de fete. La acest din urmă capitol, amintim Institutul de fete Anglican “Speranţa”, urmat de Gimnasiul real al comunităţii evanghelice şi Gimnasiul evreesc. Mai numeroase erau şcolile particulare: una anglicană, una bulgară, una calvină şi cinci catolice între care una ungară.

Dintre toate comunităţile etnice doar evreii au organizat  sindicate, două la număr, existente la 1934: sindicatul socialist Palestina Poale Sion şi sindicatul Spirtului M.Blank.

Nu intru în demersul de faţă în detaliile economiei bucureştene, cu varietatea fabricilor din cuprinsul oraşului unde alogenii au avut un aport consistent în întemeierea şi organizarea lor. Voi da curs însă societăţilor de tot felul unde aportul alogenilor era preponderent, realitate reflectată şi în numele acestora.

Astfel, în anii’30 au existat următoarele societăţi, unele dintrele ele revenind pe piaţa eonomică bucureşteană după mai bine de 60 de ani: Bahman Max and Co; Blau şi Comp.; Bourne and Co.; Bucher Freres; societatea Ceho-Română; Contoirs reunis de commerces; Dreyfus Louis and Co.; Eintracht; societatea Evreească; Fertrinelli; Fiat; Fraţii Askenazi; Fraţii Wurm; Godrich; Hachette; Halvuz Hames; Instrucţia Goldfarb; Interantional-Harverster-corporation; Întreprinderile S.Firlderman; Kodak; Kofleris; Kosce Ferdinand and Co.; Krainic Max Fii; Kraukau Alb and Comp.Fii; Kreyter; Lanz; Leipziger Messamt; societatea Macedo-Română; Mischonczicy; Metro goldwin; Nestle; Oţelul Boehler; Papazol; Porţelanuri Rosenthal; Reich H.; societatea Româno-Africană; societatea Româno-Belgiană; Rudolf Mosse; Schenker; Schomberger şi Grunstein; Schor A.; Siemens, Schukert; Siemens-Reiniger Veifa; Skoda; Stadekerud; societatea Sun insurance office Ldt. London; Sulzer and Freres; Telefunken Klang-Film; Thomson-Houston; Tirelli; Voghera G.M.; Wasgshal; Wonder; Zimmer and Comp. 44] 

                                      ¤

          Toate aceste detalii abordate mai sus reflectă dinamismul social, economic şi implicit cultural pe care un summum de comunităţi etnice, cu o mentalitate urbană, construiesc un cotidian modern, adăugînd fiecare aportul său specific la acest uriaş proces.

 Alogenii se regăsesc ancoraţi în toate structurile cotidianului modern bucureştean, structuri a căror apariţie a fost determinată în ultimă instanţă chiar de către ei.

          Importul de modernitate ca model instituţional, social, cultural, nu s-a petrecut numai prin preluare şi imitare de către aristocraţia moldo-valahă şi ulterior românească ci mai degrabă prin permanentizarea unei coexistenţe plurietnice şi a multiculturalităţii în societatea bucureşteană. Fără această coexistenţă, Bucureştii nu ar fi avut trăsăturile unui oraş cosmopolit, european, în anii ’30.

          Locuitorii Bucureştilor – fie alogeni sau nu – erau ataşaţi modelului de oraş occidental, ataşare realizată cu rapiditate la începutul veacului al XIX-lea, ceea a determinat construirea unui ambient urban specific modernităţii: o nouă arhitectură; permanentizarea igienei; o nouă vestimentaţie; un nou cod comportamental; alte preocupări cotidiene, individul părăsind mai multe ore pe zi spaţiul privat; o nouă corelare între spaţiul public şi cel intim; o altă dimensiune a intimităţii şi a imaginarului feminin prin permanentizarea flirtului, curtoaziei, atenţiilor de tot felul cu prilejul seratelor particulare; întîlnirile intime sînt transferate din spaţiul privat în cel public, aproape exclusiv în urma apariţiei grădinilor publice, a teraselor, cafenelelor, restauranelor, teatrelor iar apoi a cinematografului; toate acestea, la rîndul lor dinamizează strada ca ax principal al spaţiului public în sens modern.

          Femeia capătă mai multă libertate devenind aproape egală în spaţiul privat participînd la decizii şi plasată într-o poziţie tot mai centrală în spaţiul public, unde este admirată, curtată şi supusă atenţiilor.

          Raportul dintre centru şi periferie capătă o altă dimensiune. Periferia se transformă dintr-un spaţiu exclusiv marginal într-unul tranzitoriu; dintr-unul suburban într-unul preurban, unde modernitatea îşi face simţită prezenţa deşi mai stîngaci, dar modelul centrului devine pentru ‘periferici’ un ax primordial de conduită.

 Există o ierarhie urbană pe verticală, un model central în permamnentă schimbare şi înoire, pe care periferia îl prelua şi îl imita adeseori cu succes. În urma acestor schimbări periferia se urbanizează, se modernizează, iar locuitorii  regiunilor de margine înglobate în oras, capătă cu timpul o conştiinţă urbanizată.

Cei care vin ‘în oraş’ respectă pe cît cu putinţă modelele: costumul cu cămaşa albă şi batistă la rever, igiena personală, cenzura manierelor de periferie, limbajul, preocupările noi pentru cinematograf, teatru, studii universitare, biblioteci, etc.

          Diversitatea etnică şi multiculturalitatea care au rezistat datorită toleranţei sociale şi confesionale, au fost prezenţe de netăgăduit în Bucureştii epocii moderne, care deşi “acelaşi” dintotdeauna prin trăsătura sa orientală născută cu  două sute de ani mai devreme,  caracteristicile urbanismului modern i-au dat cealaltă componentă esenţială, cosmopolitismul şi libertatea de a fi şi de a alege.

Vederea unui simplu clişeu fotografic al cotidianului bucureştean de după 1870 să zicem – data poate fi oricare alta – reliefează clar starea  de lucruri afirmată pe larg mai sus. Şi pentru a completa această imagine de clişeu fotografic, putem adăuga frescele sociale descrise cu maximă luciditate şi imparţialitate de Cezar Petrescu în romanul “Calea Victoriei”. 45]

 autor: Adrian Majuru

note:

27] ‘Enciclopedia României’, op.cit., pp.556-557

28] Nicolae Iorga, op.cit., pp.206-207

29] Ibidem, p.261

30] Nicolae Djuvara, op.cit., p.200

31] Ionescu Gion, op.cit., p.653-665

32] Nicolae Djuvara, op.cit., pp.202-204

33] Ibidem, pp.201-202

34] ‘Enciclopedia României’, op.cit., p.556-557

35] Ibidem, p.558

36] Dr. Nicolae Minovici, ‘Studiu asupra spânzurărei’, Atelierele Grafice I. V. Socecu, Bucuresci, 1904

Doctorul Nicolae Minovici a acordat acestei clasificări următoarele comentarii: “[…]Ungurii sunt aci aceia care, ca naţionalitate, dau spânzurărei contingentul cel mai mare şi la care adăugând şi numerul de 18 Români Transilvăneni avem un total de 66 care întrece cu ½ numerul Românilor. Acest fapt se datoreşte poate şi împrejurărei că în Ungaria pedeapsa cu spânzurarea există şi astăzi. Numerul Românilor în raport cu străinii este foarte mic; din statistica noastră se vede că din 136 de spânzuraţi avem 33 Români şi 103 Străini, adică a partea parte din totalul spânzuraţilor îl formează Românii. […] Afară de aceasta, pe când în celelalte ţări, spânzurarea se întâmplă foarte des pe la ţară, la noi, din contră e foarte rară. […] Din contră, la noi, oraşele ne dau numerul cel mai mare de spânzuraţi.  În ele găsim pe toţi acei indivizi care, lipsiţi de mijloace pentru susţinerea vieţii, şi-au ales ca fel de sinucidere spânzurarea. Însuşi oraşele le oferă adesea causele determinante ale spânzurărei.” [pp. 26-27]

37] Ţinând cont că majoritatea liber profesioniştilor, a comercianţilor şi meşteşugarilor specializaţi aparţin în mare majoritate populaţiei alogene,  putem reconstitui din perspectiva profesiunilor, clasificarea celor care s-au spânzurat în primii ani ai veacului nostru în Bucureşti. Deşi doctorul Nicolae Minovici susţinea că un astfel de tip de clasificare nu este semnificativ deoarece profesiunile “nu sunt întru nimic cause determinante în mărirea numerului spânzuraţilor”, numărul cel mai mare fiind al acelora fără profesiuni specializate, acest clasament publicat în 1904 poate reconstitui structura socială marginală a bucureştenilor şi în ce măsură această pătură socială numeroasă, în drumul său către modernizare ca mentalitate îndeosebi, a făcut faţă cu uşurinţă schimbărilor. Clasificarea este următoarea:

Fără profesiune [23 din care 18 bărbaţi şi 5 femei]; servitori [8 bărbaţi şi 11 femei]; menageră [11 femei]; cismari [10 bărbaţi]; muncitori [9]; funcţionari şi tâmplari câte 7 persoane; brutari [4]; zugravi şi birjari câte trei persoane; rentieri, cântăreţi, zidari, cojocari şi fierari câte două persoane; cerşetori, samsari şi ipsosari [un bărbat şi o femeie]; dogari, căruţaşi, sacagii, bragagii, medici, pălărieri, friseri, caretaşi, bucătari, institutori, şcolari, lampagii, zodiaşi, croitori şi tocilari, câte o singură persoană. [Ibidem, pp.24-25]

38] Doctorul Nicolae Minovici s-a născut la Râmnicu Sărat, pe 23 octombrie 1868. După absolvirea facultăţii de medicină, ajunge într-o primă fază preparator în laboratorul de chimie al fostului său liceu în 1891 unde va şi profesa  între 1896-1899. În 1898, după susţinerea tezei de doctorat va deveni medic legist al Tribunalului Ilfov în 1899 precum şi profesor de medicină legală la Şcoala de ştiinţe de stat. În 1901 îl găsim la Berlin unde lucrează la Institutul de anatomie patologică iar în 1902, la Paris unde urmează cursuri de psihiatrie medico-legală şi antropologie. În 1915 va deveni conferenţiar după ce înfiinţase împreună cu o serie de colegi serviciul ‘Salvării’. Cu 1932 va prelua catedra de medicină legală din Bucureşti [după o activitate bogată la Cluj după 1919, unde înfiinţează un Institut de medicină legală şi predă cursuri de medicină legală]. Fundează revista de medicină legală [1936]  după ce a reuşit să determine înfiinţarea Spitalului de urgenţă în 1934. Între 1937-1939 activează ca preşedinte al colegiului medicilor din judeţul Ilfov iar apoi ca preşedinte al Colegiilor medicilor din România. Ulterior este numit primar în sectorul III Albastru şi apoi al comunei suburbane Băneasa. Este creatorul muzelui de artă populară ‘vila cu clopoţei’ care îi poartă numele. Între lucrările de specialitate mai importante amintesc: ‘Tatuajurile în România’ [1898]; ‘Pericolul social al practicării ocultismului’; ‘Hereditatea în criminologie’; ‘Neomalthusianismul’, etc.

39] Şi acest capitol este însoţit de o clasificare pe profesiuni a purtătorilor de tatuaje la începutul veacului în Bucureşti. Pe de altă parte, docotorul Nicolae Minovici oferă într-o clasificare separată, perspectiva delictelor, a doua ‘profesiune’ a unora dintre purtătorii de tatuaje. Cele două particularităţi cu o importantă semnificaţie socială, completează informaţiile prezentate deja despre spaţiul marginal bucureştean, acel areal tranzitoriu dintre urban şi rural.

După profesiuni, purtătorii de tatuaje sânt astfel clasificaţi: primii sânt muncitori [30 persoane]; servitori [I9, între care 2 femei]; viziti şi plugari [10]; militari [7]; precupeţi [6]; cismari şi mecanici câte cinci; măcelari patru persoane; trei croitori, doi zidari şi un desenator. Alţii 14 [între care două femei şi un copil] erau fără profesie.

Din totalul celor 116 indivizi tatuaţi [cercetaţi la 1898], 85 au comis delicte după cum urmează: Cei mai numeroşi au fost încadraţi la delictul furt [36 persoane între care o femeie]; omor [6 persoane]; rănire [8 între care o femeie]; vagabondaj [11 persoane]; escrocherie [8 între care un copil]; contrabandă [5]; ultragiu şi atentat la bunele moravuri, câte două persoane pentru fiecare categorie şi tâlhărie, două persoane. [Nicolae Minovici, Tatuajele în România’, Stabilimentul Grafic I.V.Socecu, Bucuresci, 1898, pp. 137-139]

40] Doctorul C.Gh.Orleanu, ‘Dare de seamă asupra igienei, stărei sanitare precum şi asupra mersului serviciului sanitar al capitalei pe anul 1914’, Institutul Grafic Universala, Bucuresci, 1915, p 40

41] Aceste informaţii sunt completate cu alte două tabele pe religii privind nupţialitatea şi mortalitatea pe anul 1914. În primul caz, datele sânt următoarele: ortodocşii cu 2563 căsătorii contractate urmaţi de mozaici cu 382, catolici 176, protestanţi 71, armeni 16 şi mahomedani una. Cele 8 114 decese înregistrate pe anul 1914, au fost clasificate confesional astfel: ortodocşii cu 6792 decese, mozaicii cu 723, catolicii cu 482, protestanţii cu 180, armenii cu 23 şi mahomedanii cu 17 decese. Mai sunt înregistrate 21 decese încadrate la religii necunoscute. Confruntând cifrele natalităţii şi mortalităţii pe anul 1914, s-a calculat un excedent de 2 375 de născuţi. Pe confesiuni situaţia s-a prezentat astfel: în timp ce unele confesiuni înregistra un excedent imortant de născuţi precum ortodocşii 2107, mozaicii 268, protestanţii 40 şi armenii 17 născuţi, alte religii se aflau în deficit la acest capitiol precum catolicii cu 27 naşteri şi mahomedanii cu 9 naşteri. [Ibidem, pp. 107-111]

42] Ibidem, p.70

43] Dimitrie Bogdan, Aurel Ghinea, op.cit., pp.19-21

44] ‘Bucureşti – ghid oficial’, Fundaţia pentru Literatură şi Artă ‘Regele Carol al II-lea’, Bucureşti, 1934, pp.14-100

45] Prezentarea făcută de Cezar Petrescu, într-un stil mai mult sau mai puţin literar, este foarte sugestivă pentru a putea observa o atentă radiografie a modernizării societăţii bucureştene din perspectiva unui personaj nu numai literar ci chiar a autorului însuşi, drept pentru care o redau în întregime: 

“[…]Ca să ne înţelegi, trebuie să înţelegi farmecul acestui Bucureşti, aşa cum se afla înainte de pospăiala lui modernizare şi de occientalizare. Bucureştii cei mai apropiaţi de Orient decât de Apus. Acel din gravurile lui Raffet şi Bouquet, cu cişmelele de la Filaret, unde Dinu Păturică, eroul lui Nicolae Filimon, ciocoiul cel nou, cumpără pentru postelnicul Andronache Tuzluc, ciocoiul cel vechi, apă boierească de un taler pe zi, încărcată la socoteală cu doi… Ca să înţelegi oamenii şi stările de acum trebuie să te întorci în vremea lui Caragea şi a lui Alexandru Constantin Moruz –  acolo se află rădăcinile stărilor de azi, acolo năravurile şi tradiţia, tot ce-i bun şi ce-i rău, ce ne-a dat viaţă şi ce ne-a pierdut. Occidentalizarea e numai lustru; a schimbat doar podul Mogoşoaei în Calea Victoriei… Încolo? Fă o asemănare între ce a fost şi ce este! Atunci cânta un calemgiu serenade cherei Duduca. Chera duduca există încă, numai serenada sună altfel şi nu mai este cântată de un taraf sub geam. Există şi kiramelele Arghira, Rozalina, Kalmuca, numai că se numesc Dolly, Renee, Mary sau Nina. Şi bucatele cu cheltuială: chiabapurile, iahniile şi plachiile, crapii umpluţi cu stafide şi coconari, paporniţa cu anason de Chio, chiar tămâiosul e tot de Drăgăşani… Iar tarafurile de ţigani, după care aleargă la hale şi la Băneasa cheflii snobi în zori de zi, tarafurile acelea nu atrag oare juneţea ostenită de jazz-band-uri, de banjo şi de havaiane, tocmai fiindcă în larma ţambalagiilor se prelungesc metarhanelele şi tumbelehelurile în jurul cărora se aduna toată gura-cască a mahalalelor, în ziua când se îmbrăca un nou boier, şi în poarta curţii domneşti başi-bulucbaşa striga numele şi rangul boieriei? […]

            În el nimic nu e nou… Totul a mai fost. Numai faţa oamenilor e mai vulgară şi plăcerile lor mai lacome. Încolo? În sala de bal a domniţei Ralu, la Cişmeaua Roşie, protipendada juca menuet, cracoviană, cotilonul, valsul şi ecoseul; la mahala gloata se mulţumea cu pristoleanca, chindia şi zoralia. La ceaiurile dansante  şi la balurile de binefacere, nepoţii şi strănepoţii slugilor lor de atunci dansează foxtrot, shimmy, tango şi nu mai ştiu eu ce… Muzica de pe estradă e africană, americană, englezească, argentiniană, cubană; danţul şi-a schimbat ritmul; dar numai un lucru n-a putut fi schimbat: cei care dansează acum sânt nepoţii şi strănepoţii argaţilor care atunci dănţuiau chindia şi pristoleanca… Ne învârtim în aceeaşi lume; doar că unii coboară şi alţii se înalţă; doar că şi unii şi ceilalţi şi-au schimbat chipul şi portul… […]În locul Marghioalei, nevasta serdarului Dumitrache Bogdănescu de la teatrul de scânduri înălţat la curtea banului Manolache Brâncoveanu, joacă la Naţional, ori la Teatrul Mic sau la Regina Maria actriţe care au poate mai mult talent dar au mai puţin stil. În locul spectatorilor, veliţi boieri cu bărbile albe, îmbrăcaţi în antereu de suvai alb cu vărguliţe de fir, cu fermenea cu buhur ca paiul grâului şi cu giubea de zuf albastru, vremea a adus în fotoliile de orchestră şi în loji spectatori mai puţin veliţi, în smoching şi în jachetă, cu mustăţile rase şi cu chelie, iar la scară, în loc să aştepte butcile şi carâtele, aşteaptă Rollsurile, Buickurile şi Packardurile. Aceştia sânt însă strănepoţii acelora. Ciocoi vechi sau ciocoi noi. Ceva din sângele morţilor a trecut în arterele viilor… […] Dar năravurile sânt tot acele şi sub numele nou, oamenii tot aceiaşi… Pe domnii care vorbesc despre ocidentalizarea capitalei îi poftesc într-o zi de paradă pe Calea Victoriei. Atunci când măhălălile desfundate revarsă gloata să caşte gura la defilările filmate de Serviciul geografic al armatei. În norodul asudat şi ghiontindu-se, ca şi soldaţii bătând talpa în asfalt recunoşti strănepoţii norodului care se îmbulzea în jurul palatului domnesc cu pridvoare largi, unde voievodul se întindea pe divan să-şi bea cafeaua şi să-şi sugă ciubucul.[…] Această aşa-zisă capitală, această aşa-zisă cetate fără nimic de cetate în ea a trăit şi trăieşte într-un veşnic azi, fără un ieri, fără un mâine.[…] E un oraş de ‘ce-am avut şi ce-am pierdut!’ .” [Cezar Petrescu, ‘Calea Victoriei’, Editura Minerva, Bucureşti,1982, pp.58-60]

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign