E-Antropolog

ORAŞELE DIN DOBROGEA ÎN SECOLELE X-XVIII (II)

06 ianuarie 2012 Adrian Majuru Muntenia

Isaccea de astăzi, al doilea oraş al judeţului Tulcea, suprapune o străveche locuire situată la cel mai important vad al Dunării de Nord[1]. Numită în antichitate Noviodunum, mai pe urmă Obluciţa, Isaccea e aşezată pe Dunăre între milele 66-67, la 35 km distanţă de Tulcea.

Numele oraşului din punct de vedere etimologic e “Isalc – Köi” care se traduce “satul lui Isak”, acesta a fost un paşă turc din secolul al XVI-lea. Mormântul lui se vede şi azi între ruinele cetăţii, nu departe de cazarmă, vechiul conac turcesc. Acest oraş, are forma unui trapez neregulat lung de 70 km. Isaccea se mărgineşte la Nord cu Basarabia de care se desparte prin Dunăre, la Sud cu comuna Balabancea despărţită prin culmea Isaccei, la Vest cu comuna Luncavţa, iar la Est cu Niculiţel.

Când oraşul Tulcea se împărţea în şase plăşi, Isaccea era reşedinţa subprefecturii plăşii Isaccea[2] care cuprindea comunele Isaccea, Alibei – Köi, Balabancea, Frecăţei, Luncaviţa, Meidanchioi, Niculiţel, Parcheş, Somova şi Teliţa.

Pe lângă Isaccea se găseşte Mănăstirea Cocoş.

Cercetările arheologice recente au studiat vestigiile unei puternice aşezări atestate până în secolul al XIV-lea. Cetatea de pe malul Dunării a constituit în toate epocile centrul unor numeroase aşezări rurale dispersate în câmpia de la Sud, întinsă între Dunăre şi munţi, între care cea mai intens cercetată este cea din vatra actualului sat Niculiţel.

După secolul al XIV-lea, aşezarea de pe locul vechii cetăţi Noviodunum s-a transferat spre sud – vest către zona ocupată de oraşul Isaccea de azi, rămănând aproape de marele vad de la Obluciţa, legat de toate marile evenimente militare din zona Dunării de Jos până în epoca modernă.

Prin anul 1850 oraşul Isaccei era locuit de bulgari, români şi turci. În împrejurul Isaccei se află Mănăstirea Cocoş, acest sfânt lăcaş e împrejmuit cu clădiri, e o cetate în înăuntrul căreia se poate intra pe o singură poartă din faţă. Până în 1883 mănăstirea nu se putea vedea.

La intrare în curte se află mormântul fondatorului bisericii celei noi, Visarion. Mănăstirea Cocoş reprezintă un important obiectiv al oraşului Isaccea aflat în imprejurul ei. Oraşul Isaccea e un oraş vechi, mai puţin întreţinut, cu străzi strâmte.

În faţa oraşului fiind Ostrovul cu acelaşi nume, debarcaderul e aşezat la 2 km mai jos, în dreptul movilei Vizir – Tepe. Încingătoarea fortificată reprezenta un important punct militar.

În Isaccea casele erau în număr de 618, bordeie 41, 1 ban, 11 prăvălii, 10 mori şi 21 de fântâni.

În ceeea ce priveşte învăţământul, în Isaccea funcţionau pe vremea aceea două şcoli: una de băieţi şi una de fete. Ambele şcoli au fost fondate în anul 1882, în cadrul acestor şcoli erau înscrişi 303 copii. Turcii din Isaccea aveau o şcoală alipită pe lângă geamie. Exista o geamie foarte veche deservită de un  hoge.

Oraşul Isaccea e situat pe şoseaua naţională Tulcea – Măcin. În timpul veacului de mijloc drumul militar principal era la Isaccea. Acest drum era al tuturor invaziilor turceşti în Moldova, Polonia şi Rusia. Şi în ziua de azi oraşul e locuit de o populaţie majoritară formată din turci[3].

 

MĂCIN

 

Numele antic al oraşului e Arrubium  fiind de origine celtică deşi nici o mărturie arheologică nu atestă prezenţe celtice în această regiune.

Acest oraş de care depinde cătunul Ghecet e situat în faţa Brăilei, la unirea braţului Dunărea – Veche cu Dunărea – Nouă, Măcinul e situat la o distanţă de 60 km faţă de Tulcea.

În anul 1850 acest oraş era locuit de turci şi români, iar în Ghecet erau numai turci. Numele acestuia din urmă înseamnă trecere. La ocuparea Dobrogei oraşul număra 400 de case şi o populaţie de 2000 de suflete.

Deşi este aşezat pe un platou înalt, ce domină Dunărea cu 50 metri, poziţia oraşului este frumoasă. Oraşul Măcin are aspectul unui oraş oriental.

Foarte puţin a progresat de la venirea românilor şi desigur va rămâne multă vreme în acestă stare.

Lângă oraş se află ruinele vechii cetăţi Arrrbium[4], în ziua de azi nu se mai cunosc decât fundaţia şi şanţul, având forma unui hexagon stelat.

Măcinul se mărgineşte la Nord cu cătunul Azaclău (comuna Pisica) şi cu comuna Jijila, la Sud cu comuna Carcaliu, la S – E cu comuna Satu – Nou, la Est cu comuna Greci, iar la Vest cu Dunărea care îl desparte de judeţul Brăila.

Casele erau în număr de 753, existau 34 de prăvălii, 8 mori, 22 fântâni. Şcolile erau în număr de două: una de fete şi una de băieţi. Ambele şcoli au fost fondate în 1879 de către locuitori.

Biserica ortodoxă e una având hramul Sf. Niculae, construită în 1863. În oraşul Măcin existau două geamii: una construită din 1860, în locul alteia arsă în războiul din Crimeea, ea a fost construită de Berber Hagi Ahmet.

Pe inscripţia celei de a doua geamii se citeşte: “Este făcută această geamie de Mustan Ağa, pentru binele obştesc şi să dea Dumnezeu să mai fac şi alte bunătăţi.”

Turcii din oraşul Măcin aveau o şcoală de băieţi şi una de fete. Oraşul Măcin e aşezat pe şoseaua judeţeană ce merge la Isaccea. Mai sunt drumuri care pun în legătură oraşul Măcin cu punctul Orliga, Jijila, Luncaviţa, Greci şi Carcaliu.

Măcinul, dezvoltat pe ruinele vechiului Arrubuim va juca un rol important în viaţa economică şi administrativă a provinciei. Pe aici au trecut Dunărea în 1878, armatele române care au preluat Dobrogea de la Imperiul Otoman. 

 

 

SULINA

 

Este oraşul situat la cea mai joasă altitudine dinţară3,5 metri faţă de nivelul mării. Documentele prezintă acest oraş începând cu secolul al x-lea, dar existenţa sa poate fi mai veche. Prima menţiune a oraşului o găsim în lucrarea împăratului bizantin Constantin Porfirogenetul “De administrando imperii” în care este consemnat cu numele Solina.

Ulterior, despre Sulina[5] aflăm din tot mai multe documente, mai ales din portulanele şi hărţile genoveze sau veneţiene din secolele XIV – XVI, între care amintim harta întocmită de Pietro Visconti în 1327 şi portulanul cărturarului Dimitrios Togras, tipărit la 1537. În perioada stăpânirii turceşti, Sulina a cunoscut o animaţie portuară mai mare decât alte localităţi de la gurile Dunării, având avantajul că braţul cu acelaşi nume era cea mai scurtă cale spre mare.

Datorită acestui avantaj încă de la începutul secolului al XIX – lea au început unele lucrări menite să asigure o navigaţie normală.

În 1802, la Sulina s-a construit primul far, iar în 1856 tot aici se instalează sediul C.E.D. şi oraşul devine “porto-franco”. Datorită scurtării drumului maritime fluvial, Sulina începe să joace un  rol deosebit în viaţa comercială a ţării.

În perioada secolului al XIX-lea, oraşul Sulina a înregistrat o dezvoltare maximă sub raport economic şi urbanistic.

În ultimii ani, Sulina a devenit un centru foarte frecventat de turişti atât pentru plaja sa cât şi pentru împrejurimile sale pitoreşti.

 

CONSTANŢA

Constanţaeste cel mai mare judeţ din partea de sud a Dobrogei. Acest oraş cunoscut în antichitate sub numele de Tomis, a apărut în urmă cu 2500 ani.

Întemeierea sa are loc în secolul al VI-lea î.e.n., în cadrul procesului de colonizare grecească în Portul Euxin (Marea Neagră), process care a cuprins şi fondarea cetăţilor Histria, pe malul lacului Sinoe şi Callatis, cetate aflată pe locul actualului oraş şi staţiune balneară – Mangalia.

Aflându-se sub dominaţie otomană, Dobrogea a devenit un loc de staţionare sau de trecere a oştilor turceşti, către sfârşitul secolului al XVI-lea,Constanţaa fost supusă atacurilor repetate ale cazacilor. Locuitorii de baştină au transmis şi impus cuceritorilor denumirealatină, Constantiana, care potrivit exprimării turceşti s-a menţinut tot timpul dominaţiei sub forma de Küstenge.

Pe timpul dominaţiei otomane în majoritatea satelor din judeţulConstanţase aflau magazii în care aceştia depozitau, în contul proprietarilor sau arendaşilor, dijma din produse.

În condiţiile impuse de monopolul turcesc, relaţiile comerciale ale oraşului Constanţasunt limitate la interesele porţii. În secolul al XVIII-lea, oraşul era “mult decăzut”[6]. În perioada de declin a imperiului, în conformitate cu cele două imperii vecine şi rivale, prin poziţia sa strategică,Constanţa a fost fortificată şi transformată în zonă de defensivă.

În timpul războiului ruso – turc din 1828 – 1829 fortificaţiile şi oraşul au fost distruse, iar populaţia a fost decimată de ciumă. Pierderile au fost aşa de mari încât la încheierea păcii, înConstanţarămăseseră numai 60 de case.

Coloanele de granit, marmură, de pietre ornamentale care atestau măreţia de altădată a portului s-au prăbuşit.

Prin aşezarea sa la mică distanţă de Dunăre, oraşulConstanţaavea un rol important în comerţul Orientului cu Occidentul  datorită faptului că era şi unul dintre cele mai mari porturi ale Dunării.

Recontruirea oraşului şi a portului distruse în războiul ruso – turc, s-a desfăşurat lent, viaţa economică a continuat să lâncezească, navigaţia fiind în continuare periclitată.Constanţaa suferit mult şi în timpul Războiului Crimeii, în prima sa parte, când a fost asediată şi incediată.

Distrugerile provocate de cele două războaie sunt înlăturate mai lent, străzile rămân înguste şi întortocheate, şirurile de case unele cu etaj, alternau cu bordeie sau magazii de cereale.

Viaţa economică a oraşului Constanţa începe a se orienta în jurul fostei gări, în faţa căreia s-au construit prăvălii şi locuinţe dispuse în ordine ce înaintau spre malul mării, fără ca oraşul să-şi schimbe înfăţişarea de târg oriental, aşa cum se prezenta la data eliberării Dobrogei.

La această dată oraşul Constanţa număra 5204 locuitori obligaţi să plătească statului otoman[7]  următoarele taxe şi impozite “bedelul” pentru scutirea de armată, “cutizabul” – taxa de 2,5% lei pentru vânzarea vitelor, taxa pe mori, impozitele asupra capitalului imobiliar din oraşe şi sate şi asupra clădirilor folosite cu chirie în comerţ pentru cafenele, băcănii, etc.

În confruntările ce au avut loc între secolele XVII-XVIII, Constanţaa fost transformată în ruine, populaţia a fost decimată dar de fiecare dată oraşul a fost reconstruit[8].

Călăuzită de dorinţa de a respecta “pe cât se poate legile şi obiceiurile din partea locului, administraţia românească a depus eforturi pentru a integra viaţa oraşului în legislaţia ţării. Situaţia economică – financiară a oraşuluiConstanţafiind delimitată abia s-a realizat încadrarea şi organizarea serviciilor publice.

Refacerea pierderilor provocate de armata turcească au impulsionat schimbul de mărfuri din port, iar oraşul a devenit centru comercial. Concomitent s-a dezvoltat industria “pielăritului”, “morăritului”, iar lucrătorii acestor “fabrici” s-au afirmat în viaţa oraşului ca forţă progresistă.

Oraşul avea un perimetru întins, în cuprinsul acestui perimetru conducerea oraşului a valorificat chiar de la început condiţiile naturale oferite de aşezarea sa la ţărmul mării.

Astfel s-au realizat primele băi la mare situate pe litoralul sudic. Preferate de straăini pentru acţiunea lor terapeutică, sursă de venituri pentru gospodărirea oraşului, numărul acestor “băi de mare” s-a mărit, fără a se realiza mari investiţii, iarConstanţas-a afirmat ca staţiunea balneoclimaterică.

Câteva realizări deosebite se remarcă în această perioadă în domeniul edilitar prin construirea unui mare edificiu şi a unei clădiri improvizate, situată în imediata apropiere a Farului genovez, cu largă deschidere spre mare, în care vizitatorii şi populaţia oraşului aveau posibilitatea să asiste la spectacole cultural – distractive.

Documentele vremii atestă asiduitatea depusă pentru urbanizarea şi modernizarea localităţii. În asemenea condiţiiConstanţaînregistrează realizări remarcabile.

Comparaţia oraşului de la sfârşitul secolului trecut cu înfăţişarea actuală este concludentă. Aprovizionarea cu apă potabilă, cu energie termică şi alte aspecte urbanistice, cu decenii în urmă reprezentau mari impedimente în desfăşurarea traiului pe aceste meleaguri, ele azi se află în progres încât asigură condiţii de viaţă civilizată, modernă.

Oraşul Constanţa[9] e înzestrat cu edificii impunătoare, armonios amplasate în peisajul mării. Impetuoasa creştere a forţelor de producţie s-a afirmat şi prin extinderea navigaţiei, navele cu mare capacitate, construite în port, asigură relaţii economice cu ţări de pe toate continentele,Constanţa devenind unul din marile porturi ale lumii.

 

MANGALIA

Frumosul oraş şi staţiune balneară Mangalia, anticul Callatis, reprezintă un alt exemplu de viaţă perenă pe malul Mării Negre. Oraşul a fost înfiinţat în secolul VI î.e.n, de coloniştii greci la gura râului Cervatis sau Acerbates – azi lacul Limanu–într-o zonă agricolă. Acest oraş era situat la 280 stadii de Tomis, actualul oraşConstanţa, fiind o colonie a heracleienilor.

Azi distanţa dintre cele două oraşe este de 43 km. Mangalia se dezvoltă considerabil în primele veacuri de existenţă, fapt dovedit de numeroasele descoperiri arheologice.

După o monedă rămasă de pe timpul lui Caracala, se vede că oraşul Mangalia a fost fortificat şi cu porţi, ceea ce înseamnă că sub romani era destul de mare şi că portul său era vizitat de o mulţime de vase. Genovezii în veacul din mijloc făcuseră din Mangalia un port destul de mare ale cărui ruine se văd şi azi.

Evul Mediu consemnează oraşul pe anumite portulane din secolele XIII-XVII cu nume schimbat: Panghala, Bangala, Panagalia pentru a ajunge către jumătatea secolului al XVII-lea cu numele de Mangalia.

Urmele întăririlor ce au înconjurat oraşul se pot vedea încă şi sunt destul de pronunţate, mai ales în partea de Nord lângă cazarma infanteriei.

În 1850, oraşul Mangalia[10] era reşedinţa districtului cu acest nume şi număra 80 de case locuite de 75 de turci şi 5 bulgari.

Portul expus veniturilor de Nord, naufragiile erau dese vara şi mai cu seamă iarna. Ağa din Mangalia avea sub jurisdicţia sa mai multe sate locuite de turci care se ocupau cu agricultura.

Kazaua cuprindea 35 sate locuite de turci, erau 393 familii musulmane. În 1829 oraşul a fost distrus, se crede că în acest oraş a fost adusă ciuma din cauza căreia muriseră mulţi oameni.

Hagi – Mehmed – Ağa afirma că în 1850 bunicul său a văzut digul care apăra altă dată vasele din port contra vânturilor. Acest dig avea o lăţime aşa de mare că două căruţe puteau merge alături de el.

Pe una din pietrele găsite în mare – se zice – că un armean ar fi citit o inscripţie în limba armeană, cum că portul a fost contruit de armeni, dar turcii însă nu erau de aceeaşi părere. Acest fapt nu a fost dovedit.

În războiul din 1877, Mangalia de trei ori devastată şi arsă, a fost redusă la o grămadă de ruine, iar populaţia de aici fugise în masă.

Numai cu venirea ruşilor câteva familii încep să se întoarcă. Azi oraşul Mangalia, răsare din ruine, are case mari, vechiul conac turcesc s-a transformat din 1890 într-o măreaţă clădire încăpătoare sub-prefecturii şi judecătoriei.

Mangalia în epoca medievală şi în cea modernă a fost un orăşel cu funcţii agricole, comerciale şi administrative. În preajma revenirii Dobrogei la ţară, portul era în ruină[11], impracticabil, războaiele (mai ales ruso-turc din 1828-1829) îl aduseseră în pragul dispariţiei.

După 1878 portul se reface, servind mai ales comerţului cu cereale, oraşul e capitala plasei cu acelaşi nume, descoperindu-şi în acelaşi timp o nouă funcţie, cea balneoclimaterică. Se credea că Mangalia va deveni un port maritim de o mare importanţă, de aceea se construise un solid pod de lemn lung de 150 metri în mare, acest pod acum nu mai există.

În ceea ce priveşte aspectul contrucţiilor, oraşul Mangalia ar putea fi împărţit în două: partea de pe coasta mării până la conac are case mai mari, spaţioase, străzi largi, curate şi a doua parte e reprezentată de mahalaua tătărească.

Oraşul Mangalia se învecinează la Nord cu comuna Tallageac, la Vest cu Gheringek, la Sud cu Sarighiol şi la Est cu Marea Neagră. Mangalia de-a lungul timpului şi-a dezvoltat funcţiile economice, oraşul are acum o întreprindere care prelucrează inul pentru filături, portul s-a lărgit şi se lucrează vase mari de 55 000 tone.

Înainte în Mangalia era o şcoală de fete şi una de băieţi. Biserici sunt două: una grecească foarte veche având hramul Sf. Niculae şi una românească cu hramul Sf. Gheorghe construite în 1884.

Geamiile sunt în număr de două având trei largi, pe lângă ele mai era câte o şcoală. Cea mai veche geamie din oraşul Mangalia e geamia Esmahan Sultan construită în 1590, aflată în centrul oraşului.

În ultimile decenii Mangalia şi-a amplificat foarte mult funcţia balneară şi este acum unul dintre importantele centre clinico-sanatoriale dinţară.

În vecinătatea sa au răsărit, în mai puţin de un deceniu, şase noi staţiuni balneoclimaterice maritime foarte moderne – Saturn, Venus, Aurora, Jupiter, Neptun, Olimp – toate la un loc constituind o replică de echilibru a turismului de pe litoral concentrat până nu de mult în zona de nord – Mamaia, Constanţa, Eforie.

La Mangalia converg trei şosele: de la Constanţa, Topraisar şi Caraomer.

 

SILISTRA NOUĂ

 

Oraşele, târgurile şi cetăţile aşezate pe malul drept al Dunării au prosperat necontenit. Silistra[12], reşedinţă a sangeacbeilor e un exemplu în acest sens. Multă vreme, în conştiinţa contemporanilor, această veche aşezare a stăruit în legătură cu istoria poporului roman.

După o perioadă de incercări, oraşul şi-a regăsit echilibrul, arătând ca un “frumos oraş comercial” dominat de turnurile celor şapte moschei cu arhitectură aleasă. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, oraşul Silistra cuprindea 60 000 de locuitori, cât avea Bucureştiul, capitala Ţării Româneşti.

Silistra Nouă e regiunea de tranziţie între Dobrogea şi Deli – Orman (Pădurea Nebună). Acoperită de păduri întinse, prin care şerpuiesc pâraie cu apă cristalină, Silistra Nouă diferită sub toate raporturile de Medgidia şi Mangalia.

În această zonă populaţia e mai numeroasă, satele au înfăţişarea unor locuinţe omeneşti, cu case mari, spaţioase şi curate. Potere nenumărate au cutreierat ani întregi pădurile Dobrogei de Sud. Silistra Nouă se învecinează la Nord cu Dunărea, la Est cu Medgidia şi Mangalia de care se desparte prin lacul Vederosa, la Sud cuBulgaria.

 

MEDGIDIA

 

Oraşul Medgidia, numit  în epoca medievală, este aşezat pe malul stâng al Văii Carasu, la jumătatea distanţei dintre Dunăre şi mare şi la intersecţia unor importante drumuri dobrogene. Aşezării sale îi datorează îndelungatul rost de centru comercial, de târg medieval.

Dintre târgurile dobrogene, documentat până azi ca cel mai vechi şi mai vestit a cărei tradiţie a dăinuit multă vreme a fost Carasu[13].

Localitatea, aşezată la intersecţia multor drumuri naturale ale provinciei, a atras atenţia sultanului Mehmed I, el a pus să se contruiască pe dealul Panairului, în apropiere de aşezarea tătărească, mai multe dughene şi bazaruri unde, o dată pe an, primăvara, veneau negustori din Turcia şi din provinciile dunărene cu mărfurile lor.

Comunicaţiile erau înlesnite de navigabilitatea Văii Carasu care, de la Cernavodă (Bogazchioi), permitea caiacelor să intre până aproape de locul târgului.

În secolul al XVII-lea Evliya Celebi menţiona şi localitatea Kara Murat (azi Mihail Kogălniceanu) ajunsă adevărat târg cu piaţă, prăvălii, şcoli.

În principalele târguri existau caravanseraiuri (hanuri mari pentru popasul caravanelor) cu o curte încăpătoare, cafenea, atelier de fierărie şi potcovărie, magazii pentru mărfuri.

Aici se găseau bazaruri acoperite specifice târgurilor otomane. Tranzacţiile făcute trebuie să fi fost destul de mari, mai ales după ce, în cinstea sultanului Abdul Megid, s-a fondat oraşul care îi poartă numele – Medgidia – întrucât pe tot timpul bâlciului, tribunalele de comerţ din Tulcea şi Constanţa îşi mutau sediile în această localitate[14].

Prin poziţia sa în centrul Dobrogei, Medgidia a jucat un mare rol comercial timp de ouă veacuri. Abia fondat de tătari, Carasu a fost distrus de ruşi în războaiele din 1828-1829.

Distrus în timpul războiului ruso-turc (1828-1829), Medgidia devine oraş după 1853-1854 când autorităţile musulmane aduc aici, peste populaţia autohtonă, numeroşi locuitori de origine tătară. Frigurile devenite endemice după întreruperea legăturii bălţii Carasu cu Dunărea, odată cu contruirea în 1858-1860 a căii ferate Cernavodă – Contsnţa, retragerea forţată a populaţiei de către autorităţile otomane în 1847 şi desfăşurarea operaţiilor militare au făcut ca, temporar, populaţia să scadă. După război, o vreme oraşul are o dezvoltare lentă ca aşezare de agricultori, centru comercial şi nod de cale ferată.

Între edificiile publice era măreaţă moscheea , cea mai frumoasă şi mai mare din Dobrogea, cum şi băile publice lucrate în interior numai din marmură.

Geamia a rămas însă băile publice au fost ruinate. În 1874, populaţia oraşului Medgidia era de 20-25000 suflete din care cei mai mulţi erau tătari, bulgari, greci. Înaintea războiului din 1877 prin emigrarea tătarilor numărul populaţiei a fost redus la 3000 suflete.

Oraşul datorează existenţa sa drumului de fier de la Dunăre la Mare. Aşezată la jumătatea drumului între Constanţa şi Cernavodă, compania drumului de fier a stabilit aici o gară, pentru a înlesni transportul de cereale din regiunea învecinată, la Küstenge (Constanţa).

Guvernul turc construise pe colina din faţa oraşului un mare număr de magazine ce servea ca târg. Aici se făceau tranzacţii comerciale considerabile, negustori şi locuitorii din cele mai îndepărtate sate ale Dobrogei veaneau aici.

În 1880 oraşul Medgidia[15] era locuit în mare parte de mocani. Oraşul se învecinează la N şi NV cu Tortoman, de care se desparte prin dealurile Docuziol – Bair, Panaghir şi Celebichioi, la Sud cu comunele Bülbül şi Mahmut – Cuiusu, la Vest cu cătunul Alibei – Chioi. La Est cu Alacapu despărţindu-se prin dealurile Docuziol – Bair şi Medgidia – Bair.

Azi oraşul Medgidia şi-a schimbat aspectul de altădată. Ascensiunea oraşului se datorează politicii industriale a partidului, el înscriindu-se între centrele industriale relativ importante revenindu-i în 1970, 17,4% din industria judeţului.

Vocaţia industrială a oraşului se concretizează într-o serie de întreprinderi metalurgice şi de materiale de contrucţii: Intreprinderea mecanică de utilaje Medgidia, Fabrica de ciment contruită în 1949-1951.

Agricultura constituie încă o ramură economică înfloritoare importantă pentru întreaga zonă. Parcurile noi în care sunt amplasate lucrări de artă decorativă – rod al creaţiei tinerilor artişti, practica sistematică a decorării edificiilor publice din oraş, cu lucrări de artă monumentală – mozaicuri, dau un aspect original oraşului Medgidia care a devenit un adevărat focar de artă ambientală.

Medgidia are un complex sportiv modern, spital nou, un muzeu de artă cuprinzând colecţii de pictură, grafică şi sculptură cu teme inspirate din realităţile dobrogene. Înainte în Medgidia erau şase geamii dintre care cea mai impunătoare e cea a sultanului Abdul-Medgid[16].

Pe lângă şcolile de fete şi băieţi erau şi cinci şcoli turceşti. Toate aceste aspecte fac din oraşul Medgidia să fie considerat ca fiind unul din oraşele de seamă ale Dobrogei, aflat în plină ascensiune.

Oraşele şi târgurile din Dobrogea în perioada secolelor XV-XIX s-au aflat sub influenţă otomană.

autor: TUSUM (GEANACAI) SEMIRAN –CIDEM


9.  Tudor Mateescu, Din legăturile oraşului Isaccea cu teritoriile româneşti de la stânga Dunării, în „Analele Dobrogei”, Bucureşti, 1999, p. 67

10. Tudor Mateescu, Din legăturile oraşului Isaccea cu teritoriile româneşti de la stânga Dunării, în „Analele Dobrogei”, Bucureşti, 1999, p. 70

11. Ion Miclea, Emil Condurachi, Dobrogea, Editura Sport – Turism, Constanţa, 1970, p. 802

12.  Alexandru Perianu, Monografia oraşului Măcin, Editura Enciclopedică, Bucureşti , 1997, p. 10

13. B. Cotogu, P. Constantinescu, T. Voicu, Monografia oraşului Tulcea, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Constanţa, 1928, p. 40

14. Constantin şi Natalia Boncu, Constanţa – Contribuţii la istoricul localităţii, Editura Litera, Bucureşti, 1979, p. 42

15. Mustafa Ali Mehmed, Istoria turcilor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 336

16. Radu Ciobanu, Aspecte ale civilaţiei portuare din Dobrogea la sfârşitul secolelor XIII – XIV, în „Pontica”, nr. III, 1970

17. Constantin şi Natalia Boncu, Constanţa – Contribuţii la istoricul localităţii, Editura Litera, Bucureşti, 1979, p. 46

18. Radu Vulpe, Vechi focare de civilizaţie: Histria, Tomis, Callatis, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, p. 85

19. Radu Vulpe, Vechi focare de civilizaţie: Histria, Tomis, Callatis, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, p. 88

20. Silistra în Evul de mijloc, în „Gândurile de la mare”, an. 3-4, martie – aprilie, Bucureşti, 1939, p. 3-5

21. Căpitanul M. D. Ionescu, Dobrogea în veacul al XX-lea, Editura Academică, Bucureşti,  1904, p. 464

22. Ion Bitoleanu, Adrian Rădulescu, Istoria Dobrogei, Editura Ex Ponto, Constanţa, p. 240

23. Emil Condurachi, Ion Miclea, Dobrogea, Editura Sport – Turism, Bucureşti 1970, p. 602

 

24. Mehmet Ali Ekrem, Din istoria turcilor dobrogeni, Editura Kriterion, Bucureşti, 1994, p. 148

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign