E-Antropolog

Eminescu şi noi

09 februarie 2012 Adrian Majuru Editorial

 

       Din plămadă moldavă, trist ca o zi de iarnă, amanetat singurătăţii, creându-şi destinul după norme necomune, Eminescu s-a dizolvat în poezie !

        Ce s-ar mai putea spune despre “Luceafăr” ? El îşi săvărşeşte cu conştiinciozitate ancestrală misiunea.

        Hulit, adulat, invidiat, umilit şi răstignit ca un nou Hristos, Eminescu se impune fără vrerea sa ca un înţelept vizionar.

Dornic de cunoaştere, impregnat cu prafurile perfecţiunii, Eminescu se dedică studiului aprofundând operele lui Kant, Schopenhauer  şi  Hegel, abordând teme majore. Buddha şi idealul  “nirvanei”  îl fascinează.

        Scrie, citeşte şi rescrie.

        Gazetar recunoscut, loveşte mediile politice cu articole acide. Pasionat de teatru, scrie studii temeinice din perspectiva unei cunoaşteri mai apropiate a literaturii dramatice şi a multitudinii problemelor legate de actor în ceea ce priveşte interpretarea şi limbajul folosit.

        Analizează punctual situaţia ţăranilor, “clasa cea mai pozitivă din toate, cea mai conservatoare în limbă, port, obiceiuri, purtătoarea istoriei unui popor, naţia în înţelesul cel mai adevărat al cuvântului” .

       Inalterabil şi demn, Eminescu a bulversat şi bulverează prin genialitate ! 

   “ Un popor este mare nu prin oamenii importanţi pe care îi creează, ci prin veneraţia pe care le-o acordă”, spunea contemporanul lui Eminescu, Friedrich Nietzsche, cel care şi-a trimis secretarul la Bucureşti pentru a se interesa despre  “ nepământeanul “care a spus înaintea sa  că: “Dumnezeu a murit !”  

     Şi noi, ce am făcut pentru Eminescu ?

   L-am considerat, încă din viaţă, o fiinţă labilă, neadaptată, pierdută în lumea sa de poet, alcoolic  şi bolnav de sifilis. Şi ca tacâmul să fie complet , l-am mai catalogat şi nebun !

 Mai precis, Eminescu a fost declarat nebun şi internat la psihiatrie în momentul în care guvernul României avea în plan  să încheie un pact umilitor cu Austro-Ungaria, prin care renunţa la pretenţiile asupra Ardealului şi se angaja să îi anihileze pe toţi cei catalogaţi drept “ naţionalişti “. Eminescu  devine  “ţintă” din perspectiva  coagulării mişcării naţionaliste în jurul său ca vector de opinie.

      “ Mai potoliţi-l pe Eminescu”, iată mesajul pe care “ prietenul”,  P.P.Carp,  francmason, conservator, moldovean şcolit la Berlin şi Bonn, cel care participase activ la îndepărtarea lui Cuza de la conducerea Principatelor Române în 11 februarie 1866, agentul nostru diplomatic de la Viena, Berlin şi Roma, susţinătorul intrării României în Primul Război Mondial alături de Puterile Centrale, prim-ministru al României în două rânduri, îl trimitea colegului de Academie Tereziană, Titu Maiorescu, cel căruia Eminescu îi mărturisea în scris pe la 1874 că : “aprofundarea studiului filozofilor germani m-a făcut să mă orientez către elaborarea unei filozofii practice, vizând scoaterea României din subistorie “.

Vedeţi, nimic ne este întâmplător pe lumea asta, parşivă şi de căcat !

Of, frivolităţi de pământean, deprins cu luare în băşcălie a toate şi a tuturor, dedat neseriozităţii în punctul de inflexiune al visului cu realitatea,  bălăcărindu-se în suficienţă din perspectiva lui “ pe acolo am fost şi eu “, de parcă ar asista la o paradă a modei şi nu la o lecţie despre un mod de vieţuire.

  “ Tu-i neamul nevoii !”, vorba Eminescului !

   În fapt, Eminescu a fost un om puternic, lucid până la excepţional, cunoscător al realităţilor sociale  şi politice din epocă, un militant activ pentru drepturile românilor din Ardeal şi pentru unitatea naţională, un vizionar, un reformator,  un ziarist incomod şi acid.

       Şi câte nu s-au mai zis despre Eminescu !

               Bunăoară, Mircea Cărtărescu, adună fragmente,  fel de fel, despre Eminescu. Din mărturiile Mitei Kremnitz, extrage : “nebărbierit, cu dinţii mari galbeni, murdar pe haine şi îmbrăcat fără nicio îngrijire”, uitând ori omiţând deliberat, pasajul din aceleaşi “ Aminitiri fugare despre Eminescu “ ( şi dacă sunt fugare, aşa rămân, fără niciun comentariu) în care ni se spune: “ timid şi stângaci, cu toate că nu era stingherit, neîndemânatec în fiecare mişcare… Mai mult scund decât înalt, mai mult voinic decât svelt, cu cap ceva cam mare pentru statura lui, cu înfăţişarea prea matură pentru cei 26 de ani ai săi…”.

 Alexandru Macedonski, “poetul rondelurilor”, cică i-ar fi dedicat o epigramă,  mai mult decât dură, pe care a dezminţit-o întotdeauna :

                                          “ Un X…pretins poet, acum

                                             S-a dus pe cel mai jalnic drum…

                                             L-aş plânge, dacă-n balamuc

                                             Destinul său n-ar fi mai bun;

                                             Căci până ieri a fost năuc

                                             Şi nu e azi decât nebun !”

    Nicolae Manolescu ne sugerează că: “ trebuie să avem, mai întâi, curajul  de a ne despărţi de Eminescu, dacă dorim să-l regăsim, să-l apropiem, să-l facem contemporan”, în replică, Constantin Barbu, contraatacă: “ Aştept ca Nicolae Manolescu să-l iubească pe Eminescu pentru a putea să se despartă de  Eminescu”  .    

      Profetic, cel ce urinează pe România, H.R.Patapievici, declară categoric: “ Eminescu nu mai e la modă deoarece nu mai < dă bine>… Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-şi facă un nume bine văzut în afară, Eminescu joacă rolul  cadavrului din debara. Sec spus, Eminescu nu mai este azi actual deoarece cultura română, azi ca şi ieri, se dovedeşte a nu fi decât o cultură de sincronizare.Ea încă nu îşi permite să nu fie în pas cu modele”.    

    O mare dobitocie, mult mai mare decât a  lui Mihai Beniuc, care prin 1963 îşi dădea cu părerea ca şi  “dăşteptul” ăsta de “siglă” H.R.P.:” Da, Luceafărul este unul dintre cele  mai caracteristice poeme sociale ale lui Eminescu, corespunzând perfect stării sufleteşti a poetului, scârbit de lumea în care trăia şi pe care trebuia să o slujească, pentru a-şi câştiga o bucată de pâine, o lume în care totul era făţărnicie, perfidie, falsitate-până şi dragostea”.

        Aşa inepţii, mai rar ! Ce este mai grav este că unii achesează la tembelismele de acest gen, vis- à-vis de spoiala culturală a  altora şi îngâmfarea ţăţească a celor ce se pretind deţinătorii adevărurilor absolute.

       Şi dacă ar fi aşa cum zic  ei , unde  dracului am atârna aprecierile geniale despre Eminescu ?

Iată câteva:

      “  FărăEminescu,  neamul nostru ar fi neînsemnat şi aproape de dispreţuit” spunea cel care a calomniat Universul, Emil Cioran;

     “Eminescu ,românul absolut”,   zicere de la “filosoful nuanţelor” Petre Ţuţea ;

      “Eminescu, omul deplin al culturii româneşti”, concluzie a “echilibratului spiritual”  Constantin Noica;

      “ Eminescu e fulgul nostru de nea”, iată ideea celui care a descoperit  “ Hemografia”, adică scrierea cu tine însuţi, Nichita Stănescu;

       “ Fiind foarte român, Eminescu este un mare poet universal “, de necomentat  opinia lui  George Călinescu.

   Dar… formele apropierii de EL au fost străine atât contemporanilor săi, iar ulterior şi unor urmaşi.

  Ardea plenar !  Şi cum  celor mici şi nevolnici le este frică de foc…

   Ce s-ar  alege de opera şi creaţia sa într-o eră vândută total falsului, unde mişună, precum guzganii, fe de fel de neaveniţi ?

    Dar…oare acest popor  recidivist  nu a dat prea degrabă obol uitării şi indiferenţei o inestimabilă valoare ?

   A fost ucis Eminescu de invidioşii din breasla scriitoricească, la fel ca şi, mai târziu, Labiş şi Marin Preda ?

   Ce vânători inconştienţi !

   Dar ce vânat !                    

 

 

                           autor:    Mircea Bostan, psiholog

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign