E-Antropolog

Învãtãmântul în Bucureştii secolului al XVIII-lea

02 februarie 2012 Adrian Majuru Muntenia

 

In secolul al XVIII-lea, sub impulsul transformărilor economice si sociale, dobândirea unei culturi solide era în Tãrile Române o necesitate si se făceau  eforturi serioase pentru extinderea învãtãmântului în rândul tuturor pãturilor sociale. Învãtãmântul, în ambele sale forme, elementar si superior, s-a bucurat de sprijinul domniei. Acest efort era cu atât mai important cu cât în sudul Dunării, în pasalâkurile otomane nu existau scoli publice pentru creştini. Mulţi tineri din sudul Dunării veneau si urmau cursurile şcolilor elementare sau ale Academiei domneşti existente la Bucureşti.

Pentru fiii mestesugarilor, ai lucrătorilor sau ai micilor  negustori, învãtãmântul se reducea la instrucţie elementarã de pe lângă bisericile Sfântul Gheorghe, Coltea si Udricani.

Şcoala de la Coltea, înfiintatã odată cu spitalul, între anii 1703-1707, de către Mihai Cantacuzino, avea doi dascăli, unul pentru stiinte si altul pentru învãtãmântul elementar.[i]

Vechea scoală de slovenie de la Sfântul Gheorghe, pregătea diacii, logofeţii sau grãmãticii necesari cancelariei si visteriei domneşti. Din aceastã scoală vor ieşi toţi traducătorii din veacul al XVIII-lea, ai actelor slave. Un Lupu dascãlu, un Stanciu Iereul sau Popa Floarea sunt formaţi aici.[ii]

La 23 ianuarie 1792 domnul Mihail Sutu acordã privilegii dascălilor de la şcoala slavo-românã de la Sfântul Gheorghe pentru cã acolo învãtau alături de „copiii pământenilor si alţi străini dintr-o altã tarã veniţi.” [iii]

Cursuri se ţineau în chiliile de pe lângă bisericã si aveau loc mai ales vara. Lecţiile erau predate pe abecedare ce se numeau azbucoavne. După învãtarea acestora, se trecea la rugăciuni din ceasloave, apoi la psaltire si în sfârşit la citirea psaltichiei. Timpul studiului era de la răsăritul soarelui până la amiazã si după masã până la apusul soarelui. Dascălul avea întotdeauna o vargã, atât pentru a menţine disciplina între elevi, cât si pentru a bate tactul atunci când ei cântau.

Fiii domnilor si marilor boieri, fie frecventau cursurile Academiei domneşti, fie beneficiau de un preceptor grec a cărui platã era asiguratã din „visteria” familiei.

Constantin Brâncoveanu a angajat profesori pentru fii săi mai întâi pe cretanul Gheorghe Maiota pentru limba greacã si latinã, iar în 1712 pe Atanasie Bunelis din Ianina.[iv]

Într-o scrisoare din 1766 a lui Manase Eliade, alt dascăl vestit, se aratã cât de mult erau pretuiti si cãutati oamenii învãtati deoarece „ toţi boierii de aici obişnuiesc sã angajeze pentru casele lor profesori cu un salariu de 150-200 lei sau chiar mai mult si profesorul are numai copiii boierului, unul sau doi, sã instruiască. El ia si masa împreunã cu boierul si are tot confortul.” [v]

Domnii fanarioţi au acordat toatã atenţia învãtãmântului, deoarece erau convinşi cã numai prin învãtãturã se poate accede la funcţii înalte ca acelea de dragomani ai Porţii. Nicolae Mavrocordat, unul dintre domnitorii cei mai erudiţi, a întocmit la 1727 pentru fiul sãu Constantin nişte „Sfaturi” pentru viitoarea sa  domnie. Acest sfaturi se refereau la permanenta instrucţie pe care trebuie sã o aibă tânărul fanariot de-alungul domniei sale. Învãtãturile desprinse din cunoaşterea istoriei, combinate cu învãtãtura primitã de la francezi, italieni, greci aveau menirea de a face din viitorul domn un om înzestrat cu frumoase principii de demnitate, onoare, respect pentru aproapele sãu, gata oricând sã sustinã orice discuţie în orice domeniu.[vi]

Fiul sãu Constantin Mavrocordat, s-a dovedit un demn urmaş al tatălui sãu, fiind nu numai un remarcabil om politic, dar si un mare iubitor si promotor al culturii. Este meritul acestui domn, care pentru „folosul patriei noastre, iar mai ales pentru învãtãtura si cinstea feciorilor de boieri, au aşezat si au întemeiat atâtea scoli de limbã elineascã”. [vii]

Pentru desãvârsirea studiilor făcute în tarã, Constantin Mavrocordat a trimis cincisprezece tineri, fii de boieri, la Venetia pentru studii. Între aceştia s-a aflat si Rãducanu Cantacuzino care a rămas trei ani în Cetatea lagunelor.[viii]

Constantin Vodă Mavrocordat s-a preocupat si de învãtãmantul bisericesc. I-a obligat pe preoţi sã înveţe carte punându-i sã studieze patru ore pe timp de noapte.[ix]

Grijã pentru învãtàmant a manifestat si domnul Alexandru Ipsilanti. În hrisovul sãu din 1775 se referea la învãtãmantul românesc în următorii termeni:

„Văzând aceastã crestineascà tarã lipsità de învãtãturi, de stiinte si de arte, care luminează si folosesc pe popor, am înfiinţat scoli si profesori cunoscători de mai multe limbi, rânduindu-le legi si dând ajutor si îndestulare şcolarilor.” [x]

Alexandru Ipsilanti a înfiinţat o scoală de preoţi la Mitropolie si un orfelinat, un „orfanotion” adică creştere si hrănire de copii, „prunci săraci de pãrinti” .[xi]

Nevoia de „luminare” în spiritul ideilor iluministe ce cuprinsese Europa veacului al XVIII-lea s-a reflectat si în existenta bibliotecilor, fie le particulare  sau aflate în preajma edificiilor de culturã.

Mari biblioteci, pomenite în izvoarele vremii, fie în relatările cãlãtorilor străini, existau de la începutul secolului al XVIII-lea. Este vorba de celebrele biblioteci ale stolnicului Constantin Cantacuzino sau cea a domnului Constantin Brâncoveanu.

În cuprinsul lãcasului mânăstiresc Vãcãresti, ctitorie a domnului Nicolae Mavrocordat, se afla si o bibliotecã. Aşa cum menţiona Efrem, patriarhul Ierusalimului care a cercetat-o, ea cuprindea :”cãrti bisericeşti si profane în diferite limbi, anume greceşti, latineşti, arãbesti…”. [xii]

Aceastã bibliotecã nu trebuie confundatã cu biblioteca personalã a domnitorului Nicolae Mavrocordat celebrã printre contemporani, înzestratã cu cãrti unicat, achiziţionate cu bani grei în epocã.[xiii]

Constantin Mavrocordat, născut si crescut într-o familie în care dragostea si respectul fatã de carte si culturã tindea sã devină tradiţie, a manifestat o realã sete de cunoaştere. Aceastã frumoasã înclinaţie, setea de lecturã,  i-a impresionat pe contemporani, mai ales pe acei care au avut prilejul dialogului cu acest rafinat cunoscător al cãrtii. Orizontul sãu cultural a fost deschis încă din copilărie, de vestita bibliotecã adunatã de bunicul sãu si, mai apoi, de tatăl sãu. La rândul sãu el o va îmbogàtii cu minunate cãrti rare si manuscrise. Este relativ dificil sã evaluãm numărul exact de volume. Unii specialişti considerã cã era vorba de sute de volume, alţii de câteva mii. Ştim însã cã Sulzer o evalua la impresionanta sumã de  600 000 de taleri.[xiv]

La  moartea tatălui sãu, Nicolae Mavrocordat s-a crezut pentru un moment cã biblioteca va fi scoasã la vânzare iar printre amatorii achizitionãrii ei s-ar fi aflat papa Clement al XII-lea, împăratul Carol al VI-lea, regele Angliei si regele Frantei.

Vestitã în epocã era si biblioteca Academiei domneşti datând din vremea lui Constantin Brâncoveanu care avea la sfârşitul secolului al XVIII-lea peste 7000 de volume.[xv] Ea a fost reorganizatã în timpul lui Alexandru Ipsilanti iar pentru buna ei funcţionare a fost numit si un bibliotecar[xvi] În timpul domniei lui Alexandru Moruzzi (1793-1796) biblioteca a fost mutatã într-o boltã a hanului Sfântul Gheorghe Nou.[xvii]

Între instituţiile care au jucat un rol important în ridicarea culturii româneşti tipografiile au adus o contribuţie  definitorie.

La 1702 epigrafistul Edmond Chishull cumpăra de la o tipografie din Bucureşti mai multe cãrti printre care un „liturgheriu”.[xviii] În aceastà perioadã se intensificã tipărirea de cãrti laice în româneşte. Pe la 1720, la mânăstirea Antim s-a tipărit cartea lui Nicolae Mavrocordat, „Despre Datorii” cu o largã răspândire în Apusul Europei fiind o carte de precepte morale pentru educaţia unui prinţ.[xix]

În 1740 mitropolitul Neofit Craioveanu a înfiinţat o tipografie aşezata fiind în chiliile mânăstirii Sfântul Sava.[xx]

În anul 1780 este tipãrità cu text grecesc si românesc „Pravilniceasca Condicã” a lui Alexandru Ipsilanti. Lucrarea a fost realizatà la tipografia Mitropoliei, màritã cu teascurile tipografiilor de la Sfântul Sava, Vãcãresti si Coltea.[xxi]

La sfârşitul anului 1788, Nicolae Mavrogheni sprijină înfiinţarea unei tipografii, zisã „la cişmea” unde în februarie 1789 va apărea lucrarea în versuri a vel-căminarului Manolache Persiano, intitulatã „Faptele vitejeşti a lui Mavrogheni” dedicatã domnitorului.[xxii]

Deşi majoritatea cãrtilor tipărite sunt în limba greacã, spre sfârşitul secolului al XVIII-lea si începutul secolului al XIX-lea se înmulţesc tipăriturile în limba românã.

Bucureştii nu pot caracterizaţi ca un important centru de culturã fàrã a menţiona existenta si activitatea Academiei domneşti, for superior al învãtãmântului românesc, cunoscut ca una din  cele mai vestite scoli din sud-estul Europei.

Academia domnescã din Bucureşti, a luat fiintã la sfârşitul secolului al XVIII-lea din iniţiativa domnului  Şerban Cantacuzino (1678-1688) „spre a învãta pe fiii de boierii gramatica, retorica si filosofia.” [xxiii]

 Constantin Brâncoveanu a reorganizat şcoala, i-a dat amploare, i-a asigurat venituri si i-a dat un nou local la Sfântul Sava si i-a asigurat un caracter filosofic învãtãmântului prin materiile predate sub patronajul marelui dascăl Sevastos Kyminitis[xxiv].

În 1707, este stabilitã o nouã programã scolarã, noile materii ce trebuiau studiate,  introduse prin contribuţia lui Hrisant Notara.[xxv] Din aceastã programã scolarã  aflãm cã la Academia Domneascã s-a instaurat în mod oficial studiul clasicismului grecesc, al filosofiei si al stiintelor naturii. Se preda: logica, retorica, fizica, metafizica, întregul ciclu de filozofie aristotelicã. Erau studiaţi toţi autorii clasicismului grecesc : Socrate, Sofocle, Euripide, poeziile lui Pindar, discursurile lui Demonstene, Istoriile lui Plutarh, Tucidide.

Programa era destul de încãrcatã si, totodată, remarcabilã pentru acea vreme. De altfel, Hrisant Notara, deşi cleric, era un om cu vederi largi. El era absolvent al centrelor occidentale de înaltã culturã, fiind la curent cu ultimele progrese ale stiintei. După cum îl caracteriza Nicolae Iorga, „era un zelos răspânditor de luminã” [xxvi]

Nicolae Mavrocordat reorganizează Academia domneascã în anul 1717. Numeşte  director pe Panait Sinopens si înfiinteazã o catedrã de limbã turcã aşa cum va face si Nicolae Mavrogheni în 1786.[xxvii]

Constantin Mavrocordat va îmbunàtãtii activitatea Academiei prin mărirea localului  mutând pe egumen si călugări  din chiliile mânăstirii Sfântul Sava. Totodată pentru a consolida baza materialã a Academiei, domnul a asigurat noi beneficii bãnesti trecând pe seama înaltei scoli unele din taxele percepute de domnie.[xxviii]

Cu toate cã veniturile au fost asigurate, pentru o mai bunã funcţionare a scolii, domnul Alexandru Scarlat Ghica a numit o comisie formatã din Mitropolitul tãrii si trei mari boieri care urma sã inspecteze şcoala si activitatea profesorilor. Totodată domnul a dispus ca elevii săraci sã locuiască în mânăstire si sã li se dea hranã si doi taleri lunar.[xxix]

Alexandru Ipsilanti va satisface nevoile culturale ale societãtii prin reforma sa în învãtãmânt. Hrisovul  din 13 februarie 1775 este adresat mitropoliei cu rugămintea de a se prezenta un raport amãnuntit privind organizarea Academiei domneşti, conţinutul învãtãmântului, numărul elevilor si al profesorilor, salariile profesorilor si fondul de întreţinere al scolii.[xxx]

Reforma sa a început prin ridicare unui nou local pentru desfãsurarea activitãtii Academiei. În 1775 s-a ridicat o clãdire trainicã cu mai multe săli de clasã si încăperi pentru locuinţele profesorilor si elevilor interni. Construcţia mai avea numeroase încăperi destinate sufrageriei, bucătăriei si brutăriei si a fost terminatã în 1779.[xxxi]

În ianuarie 1776 , Alexandru Ipsilanti  va emite hrisovul prin care se va proceda la reorganizarea învãtãmântului. Reforma lui Ipsilanti marchează un moment însemnat în istoria învãtãmântului, fiind cea mai importantã reorganizare din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, când gândirea occidentalã  a pătruns „Reforma din 1776 – spune Nicolae Iorga– este un act de cea mai mare importantã, care face onoare concepţiei şcolare în tãrile noastre la aceastã datã.” [xxxii]

 În acest hrisov, găsim afirmaţii  care nu s-au făcut până atunci, de gândire înaintatã si iluministã. Învãtàtura, se spune, ne face sã cercetãm natura, miscãrile, cursurile si distantele corpurilor cereşti si sã cunoaştem, cât ne stã în putintã, lucrurile si fiinţele. Pe lângă îndemnul privind studiul stiintelor pozitive, se accentuează în hrisov, necesitate înfiintãrii si îmbunãtãtirii activitãtii şcolilor si internatelor, vizând nu numai Academia domneascã ci si a tuturor şcolilor.

Domnul vrea sã organizeze în aşa fel Academia, sã fie la un nivel atât de ridicat, încât „ acei care s-au adăpat din ea sã nu mai aibă setea de a căuta un alt izvor”.[xxxiii]

Ipsilanti a reorganizat si învãtãmântul cu limba de predare slavonã, prin înfiinţarea de scoli slavoneşti dar si româneşti. ”În fiecare orasel am pus dascăli atât în limba tãrii, cât si în limba slavoneascã, pentru ca sã înveţe bãietii cunostiintele elementare ca ajungând aceştia în vârstà sà nu fie ignoranţi”.[xxxiv]

O altã măsura bunà este specializarea într-o oarecare măsura a profesorilor. Dacã până atunci, predau toate materiile de învãtãmânt, acum existau nouã profesori, fiecare specializat în materia pe care o predã.[xxxv]

Cu privire la elevii bursieri ai Academiei, aceştia erau în număr de şaptezeci si cinci, selectionati din cinci clase, iar primirea lor nu se făcea prin favoruri si intervenţii, ci prin concurs. Cu privire la fiii negustorilor si meseriaşilor bursieri ai Academiei, s-a stabilit cã dacã unii dintre aceştia au trecut de cursul elementar pot, la cerere, sã fie scutiţi de a mai frecventa şcoala în continuare si pot sã se orienteze spre meseria doritã.[xxxvi]

Hrisovul din 1776 stabilea durata si conţinutul învãtãmântului. Studiile se făceau în cinci cicluri de trei ani. În primul ciclu de trei ani se învãta greaca si se începea studiul limbii latine. În următorii trei ani se aprofundau greaca si latina, si se studiau operele scriitorilor greci si latini. În alţi trei ani se studiau poetica, retorica si etica lui Aristotel dar si limbile italianã si francezã. După aceşti nouã ani se trecea la studiul stiintelor. Trei ani învãtau aritmetica si geometria, dar si istoria si geografia. Mai urmau alţi trei ani în care se aprofunda   filosofia si astronomia. După aceste cinci cicluri absolvenţii Academiei puteau îmbrãtisa cariera pe care o doreau. În ceea ce priveşte teologia, ea nu figurează ca materie de studiu la Academie ci se preda la şcoala cu predare în limba românã din cadrul Mitropoliei, neexistând un curs obligatoriu de teologie, învãtãmântul din Academia domneascã era pe deplin laicizat.[xxxvii]

Conţinutul hrisovului lui Ipsilanti demonstrează cã Academia domneascã a cunoscut o reformà radicalã, în lumina celor mai înaintate idei ale epocii. Conţinutul învãtãmântului devine mai variat si capãtã un caracter stiintific mai occidental prin introducerea unor discipline noi. El reflectã orientarea spre un învãtãmânt raţional si stiintific în cadrul căruia stiintele exacte vor ocupa un loc de frunte iar studiul limbilor occidentale reflectã tendinţa de modernizare a acestui învãtãmânt.

Se pare cã buna organizare datã de Alexandru Ipsilanti nu a durat mult căci în 1784, patriarhul Ierusalimului venit în vizitã nu a fost mulţumit de starea învãtãmântului. Din îndemnul lui domnul Mihail Sutu a cerut boierilor sã citească hrisovul lui Alexandru Ipsilanti, sã cerceteze dispoziţiile cuprinse în el si sã facă propuneri de îmbunãtãtire.[xxxviii]

Pentru buna funcţionare a Academiei domneşti, domnul Nicolae Mavrogheni numeşte Efor al Şcolilor pe Filaret , episcopul Râmnicului, figurã proeminentã a culturii româneşti. Filaret ar fi dat un nou avânt învãtãmântului dar evenimentele politice si militare care au urmat au împiedicat orice dezvoltare până în 1791. După aceastã datã domnul Mihai Sutu îşi va muta curtea în localul Academiei si şcoala va fi mutatã la mânăstirea Domnita Bãlasa, unde va funcţiona până în anul 1803.[xxxix]

Buna funcţionare a Academiei si nivelul crescut al învãtãmântului prestat aici s-a datorat în bunã parte si profesorilor care au predat si condus înalta scoală din Bucureşti. Teodor Lincon din Trebizonda, Sevastos Kyminitis, Hrisant Notara, Gheorghe din Trapezunt, Manase Eliadis, Lambros Fotiadis sunt numai câteva nume de dascăli care au contribuit la ridicarea prestigiului academiei domneşti dar si la dezvoltarea învãtãmântului în Tara Româneascã.

Dezvoltarea învãtãmântului în secolul al XVIII-lea a adus foloase însemnate societãtii si culturii române. În direct prin învãtãmântul  grecesc a fost favorizatã dezvoltarea culturii române. Prin el s-au pus bazele studierii clasicismului greco-roman si a pătruns în Tãrile Române pe scarã întinsã iluminismul occidental. Din Academia domneascã au iest o serie de figuri reprezentative ale cărturarilor români cărora li se datorează renaşterea culturii române de la sfârşitul secolului al XVIII-lea si începutul secolului al XIX-lea.

Organizarea învãtãmântului superior în limba greacã, iniţiat de domnii români, patronat de ei si de marea boierime  reflectã aspiraţiile de culturã generalã ale societãtii româneşti evoluate, care nu se mai mulţumea cu tradiţionala culturã slavonã.

Acordând prioritate limbilor de largã circulaţie, societatea românã pãrãseste la sfâsitul secolului al XVIII-lea o limbã strict legatã de trecutul religios pentru a adopta o limbã clasicã, veneratã de erudiţia umanistã. Limba greacã deschidea o largã perspectivà către filosofia si literatura clasicitãtii elene, care în Apus alcătuia, alături de cultura latina, temelia renaşterii. Aceastã limbã deschidea pentru cultura românã o nouã epocã iar prin asimilarea culturii greceşti de către cărturarii români aceştia sunt ridicaţi pe o nouã treaptã de dezvoltare.

Academia domneascã a introdus un învãtãmânt laic care a deprins societatea românã cu capodoperele clasicismului greco-roman studiate în aceastã scoală.

Prin învãtãmântul evoluat din Academia domneascã din Bucureşti si prin cel dobândit cu profesorii particulari greci se deschideau tinerilor români largi perspective culturale, integrându-i în noul curent dezvoltat în acest veac, neoclasicismul.

Neoclasicismul avea un caracter pronunţat democratic si populariza dragostea de libertate si lupta împotriva despotismului. Acest curent s-a putut defini ca o adevãratã scoalã de filozofie, de moralã, de patriotism si virtute.

Noile orientări culturale au fost adoptate de societatea româneascã datoritã faptului cã ele corespundeau pe deplin aspiraţiilor româneşti si vor constitui un imbold în lupta pentru libertate din secolul al XIX-lea.

Prin întreaga sa activitate, Academia domneascã din Bucureşti a contribuit la dezvoltarea învãtãmântului si culturii române, a răspuns nevoilor epocii în care a funcţionat, a pregătit din punct de vedere cultural secolul al XIX-lea si s-a impus ca un adevărat centru al iluminismului greco-român si sud-est european.

 autor: Simona Sălceanu


[i] Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureştilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, Bucureşti, 1965, p.91

[ii] George Potra, Din Bucureştii de altădată, Bucureşti, 1981, p.70

[iii] Ştefan Ionescu, Bucureştii în vremea fanarioţilor, Cluj, 1974,p.77

[iv] G.I.Ionescu-Gion, Portrete si evocări istorice, Bucureşti, 1986,p.77

[v] Nicolae Iorga, Istoria învãtãmântului românesc, Bucureşti, 1971,p. 137

[vi] G.I.Ionescu-Gion, op.cit.,p.27

[vii] Florin Constantiniu, Constantin Mavrocordat, Bucureşti, 1985,p.167

[viii] Nicolae Iorga, Istoria românilor, vol VII, Bucureşti, 1932, p.148

[ix] Mihai Tătărâm, La margine de Bucureşti, Bucureşti, 1983, p.95

[x] G.I.Ionescu-Gion, op.cit.,p.19

[xi] Constantin C. Giurescu, op. cit., p.104

[xii] Ibidem,p.96

[xiii] Idem

[xiv] Florin Constantiniu, op. cit. p.166

[xv] Ştefan Ionescu, op.cit.p.79

[xvi] Idem

[xvii] Idem

[xviii] Nicolae Iorga, Istoria românilor prin cãlàtori, Bucureşti, 1941, p.387

[xix] Constantin C. Giurescu, op.cit.p.105

[xx] Ştefan Ionescu,op.cit.p.80

[xxi] Idem

[xxii] Constantin C. Giurescu, op.cit.,p.105

[xxiii] Ibidem,p.91

[xxiv] George Potra, Din Bucureştii de altădată, Bucureşti, 1981, p.70

[xxv] Constantin C. Giurescu, op.cit.p.91

[xxvi] Nicolae Iorga, Istoria învãtãmântului …,p.136

[xxvii] Ştefan Ionescu,op.cut.,p.77

[xxviii] Florin Constantiniu,op.cit.p.173

[xxix] Ariadna Ciocan Camariano, Academiile domneşti din Bucureşti si Iaşi, Bucureşti, 1971, p.39

[xxx] G.I.Ionescu-Gion, op. cit., p.19

[xxxi] Ariadna Ciocan Camarino, op. cit., p. 39

[xxxii] Nicolae Iorga, op.cit.,p.109

[xxxiii] Idem

[xxxiv] G.I.Ionescu-Gion, op. cit, p.19

[xxxv] Constantin C. Giurescu, op. cit., p.104

[xxxvi] Idem

[xxxvii] Ariadna Ciocan Camariano, op. cit., p.41

[xxxviii] G.I.Ionescu-Gion, Din istoria fanarioţilor, Bucureşti, 1891, p.98

[xxxix] Ariadna Ciocan Camariano, op. cit., p. 45

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign