E-Antropolog

Pericolul practicării ocultismului asupra sănătăţii mintale

02 februarie 2012 Adrian Majuru Moldova

Vrăjitori, ghicitori, chiromanţi, astrologi, prezicători, şi mulţi diverşi şarlatani se erijează în ultimii cincisprezece ani ca salvatori de vieţi şi destine nefericite. Demersul de faţă readuce în actualitate o temă similară prezentată pe larg în anul 1938 de doctorul Nicoale Minovici, în revista de Medicină Legală.

Se constată o recrudescenţă adesea insistentă a magiilor subterane, manevrate cu abilitate de indivizi dubioşi, semianalfabeţi în cele mai fericite cazuri, indivizi care manipulează nefericiri colective, extorcând speranţe iluzorii în mai bine.

Societatea urbană românească a preluat fără ezitări toate elementele mitologene ale spaţiului rural, le-a îmbogăţit şi diversificat ca întrebuinţare. Lumea venită de pretutindeni, în căutarea sorocului, cu prăbuşiri urmate unor izbânzi trecătoare, boli nedorite, venite pe negândite sau aşteptate, pedepse divine, sortiri anticipate, toate sunt la un loc monedă de schimb între cei care caută un răspuns şi aceia care pretind că-l oferă.

În spaţiul occidental, ocultismul derizoriu a fost în mare parte excavat, cel puţin din punctul de vedere al rapoartelor medicale, sociologice şi antropologice publicate; lumea cunoaşte iar spaţiul public reacţionează împotriva şarlatanismului. În spaţiul românesc, perpetuu tranzitiv şi bulversat, nefericirile de tot felul abundă coabitând cu o adevărată psihoză colectivă, alergând asiduu către o scăpare, un răspuns, un capăt de drum. Din păcate, primul episod care este parcurs în astfel de probleme se consumă la marginea societăţii, prin intermediul unor personaje culpabile penal numite cel mai ades “renumita vrăjitoare”.

Pericolul social al practicării ocultismului derizoriu, prost sau deloc înţeles reprezintă una din cauzele determinante al multor afecţiuni psihice.

Literatura de specialitate privind acest tip de cercetare este la început de drum în spaţiul românesc. În afară medicină, etnologie şi antropologie, nu sunt alte domenii care să se preocupe de acest fenomen social periculos: manipularea credinţei colective de către şarlatani erijaţi în vrăjitori sau tămăduitori.

Persistenţa în timp a realităţilor legate de înşelarea credinţei şi speranţei colective, este cauzată de existenţa anticipată a unor eşafodaje imaginare alimentate  de perpetua simbioză dintre rural şi urban. De fapt, putem vorbi, la nivelul preocupărilor privind mentalităţile şi comportamentele, de un urban ruralizat şi ruralizant. Ruralul, cu bagajul său mitologic variat şi variabil de la o regiune etnografică la alta, este întâlnit şi azi în habitatul restrâns al lumii urbane. Cu precădere în suburbiile oarşului, unde coloniştii veniţi din toate zonele ţării au adus cu ei superstiţiile specifice arealului lor cultural. Se produce astfel un sincretism de credinţe care nu se întâlneşte în sfera ruralului, deoarece acolo invocarea  magicului este decantată de ritualurile specifice zonei. Superstiţiile ţăranilor deveniţi peste noapte orăşeni au fost preluate şi îmbogăţite de bagajul mitologic existent deja în interiorul comunităţilor hindo-gitane de la periferiile oraşelor. Coabitarea socio-culturală dintre ţăran şi ţigan, la marginea oraşelor româneşti, a determinat dezvoltarea fenomenului subcultural al ocultismului periferic, derizoriu.

Acesta este alimentat în subteran de structurile imaginarului mitologic milenar: pentru poporul român, farmecele, vrăjile, blestemele sunt o prezenţă continuă de la naştere la moarte. Tot ceea ce nu poate fi explicat se datorează “acţiunii răuvoitoare a unor fiinţe omeneşti, vrăjitorii şi vrăjitoarele, fermecătorii şi fermecătoarele.”

Potrivit credinţei poporului român despre vrăjitori, “aceştia lucrând cu vorba şi cu fapta, pot trimite asupra omului tot felul de necazuri şi mai ales tot alaiul de boli de care cu greu, cu mare greu, se poate scăpa. Fie că au pătruns tainele magice ale naturii, fie că şi-au vândut sufletul diavolului, ca să le vină într-ajutor, puterea lor de a face rău oamenilor e nemăsurat de mare.”

În imaginarul popular românesc, vrăjitorii şi vrăjitoarele “sânt priviţi ca nişte oameni fără de lege, lepădaţi de Dumnezeu, care au de-a face mai mult cu spiritele cele necurate, pentru că ei, în vrăjile ce le rostesc, în loc să se adreseze lui Dumnezeu, fiinţa supremă şi atotputernică, (…)îşi iau de cele mai multe ori refugiul la spiritele cele necurate sau la nişte fiinţe mitologice, ca acestea să le dea ajutorul trebuincios şi să le împlinească dorinţa.” Spre deosebire de vrăjitori, “fermecătorii nicicând nu-şi au refugiul la vreun spirit necurat sau la vreo fiinţă mitologică, ci ei de regulă se adresează la Maica Domnului, ca aceasta să le dea ajutorul necesar, sau la nişte obiecte, bunăoară cum e apa şi roua(…). Obiectele ce se întrebuinţează de fermecători… sânt în genere cât se poate de curate, mai ales însă plante mirositoare, şi au drept scop mai mult de a atrage, a fermeca, a fura minţile cuiva, ca pe urmă să iubească şi să vorbească numai cu acela care i-a făcut pe dragoste, nicidecum însă a-l nenoroci.”1

Care ar putea fi diferenţa dintre vrăjitor şi fermecător? Un posibil răspuns este dat de un ţăran din Baia(Transilvania): “Sânt babe care fac farmece, şi numai Dumnezeu le poate distruge. De vreme ce ne putem apăra prin descântece, ori prin rugăciuni la biserică, plătind liturghii şi dând pomană la săraci. Ca să te faci vrăjitor, trebuie să te prinzi tovarăş cu dracul, şi atunci capeţi atâta putere, că poţi face să îngheţe şi apa în miljocul verii. Vrăjitorii lucrează fiecare în vizuina lui, iar, dacă se adună, se duc la hotare. Vrăjitorii se servesc de dracul, iar dintre animale se servesc de câine pentru deochi, şi de gânsac pentru fapt.”2 Ceea ce face un vrăjitor, numai un alt vrăjitor mai poate desface. Satele româneşti sunt încă bogate într-o faună umană de babe tămăduitoare, moaşe, vraci, care cunosc leacuri «băbeşti», «din bătrîni» pentru tot felul de boli şi neajunsuri «lumeşti». 

Demersul nostru este interesat de expansiunea ruralului şi afişarea lui în false calităţi şi cunoştinţe, la periferia lumii urbane. În lumea hindo-gitană, diferită de cea rural românească, s-au conturat întotdeauna un peisaj imaginar malefic, vecin cu «nefârtatul» şi care se manifestă prin puterea acestuia. Pe când «baba» satului rezolvă neajunsuri individuale sau colective cu ajutorul leacurilor naturale, al descântecelor şi ritualurilor  cunoscute şi acceptate de comunitate în astfel de circumstanţe, vrăjitoarea hindo-gitană manipulează prin totul alte ritualuri moştenite în cadrul şatrei sau al sălaşului, şi aduse din spaţii culturale străine Europei. Magia neagră, maleficiile vrăjitoarelor de profesie sunt folosite pentru a distruge şi nu a vindeca, singura preocupare fiind îmbogăţirea ilicită pe suferinţele fizice dar mai ales psihice ale celorlalţi, de obicei ne-gitani. Se poate considera, chiar şi ca o reacţie socială a comunităţii hindo-gitane faţă de majoritari, impunând distanţă, teamă, respect prin acţiunea malefiilor vrăjitoreşti. 

Radu Mărculescu povesteşte despre puterea «ţigăncii Tirtirica» dintr-un sălaş ţigănesc al anilor ’30, vecin cu moşia părinţilor săi aflată în vecinătartea satului Sperieţeni-Dâmboviţa. Povestea se referă la o invazie neobişnuită de rozătoare care inundase practic chiar şi casele de locuit. Deratizarea şi măsurile “populare” nu au dat roade şi atunci este chemată în “ajutor” ţiganca Tirtirica. Acesta a cerut să fie lăsată singură toată noaptea în hambar şi nimeni să nu îndrăzneacsă să privească ce va face ea, printre crăpăturile scândurilor căci va rămâne strâmb sau orb. Zis şi făcut. Nimeni nu a putut afla ce a făcut Tirtirica dar, în zorii zilei care a urmat, familia Mărculescu şi angajaţii moşiei “Mărculeasa”, au privit cu uimire, cum şobolanii plecau încolonaţi ca la armată, spre şoseaua naţională din apropiere. Mii de rozătoare s-au deplasat astfel în afara satului şi de-a lungul şoselei, uimind vecinătăţile pe care le-au traversat. Tirtirica a spus că rozătoarele au fost “trimise” de cineva şi nu a fost o invazie determinată de vreun spor demografic în rândurile lor.

Potrivit antropologiei şi etnologiei, “nu este socotit vrăjitor oricine vrea. Pentru aceasta, trebuie să fii recunoscut capabil să arăţi originile puterii pe care le pretinzi că o deţii şi totodată să faci dovada eficacităţii tale după modalităţi de apreciere admise în mod obişnuit.”3

Puterile vrăjitoreşti “cel mai adesea sunt debândite” iar în unele cazuri sunt “uneori înnăscute”. Transferarea puterii vrăjitoreşti “nu e ca un cântec pe care-l fredonează toată lumea. Despre asta nu trebuie să sporovăieşti.”4

Iniţierea în vrăjitorie se derulează treptat, în familie (şatră, sălaş sau clan). În termeni tehnici dar şi reali, orice iniţere “transformă literlamente omul, dându-i alte mijloace de cunoaştere, de percepţie şi deci de acţiune asupra lumii. Aceasta angajează întreaga existenţă a individului: trecutul, prezentul, viitorul său, în măsura în care toare referinţele sale vor fi repuse în discuţie, deoarece căutarea puterii se efectuează prin trecerea la «anormal».”5 În adevărata vrăjitorie, “cel care nu are forţă poate să moară” dar în cazul simulărilor foarte numeroase la periferia oraşelor româneşti observăm variate ritualuri-surogat, după imaginaţia şi fantezia vrăjitoarelor de mahala. Ziarele abundă de reclame şi anunţuri care se întrec în a prezenta pe “adevărata regină  a Magiei Albe” de fapt destul de colorată. Potrivit etnologului Dominique Camus, “vrăjitorii care au recurs la acest gen de anunţuri vin în general de departe, nu au nici o legătură cu mediul şi nu sânt predispuşi la întâlniri. Ei nu au, la drept vorbind, reputaţie şi caută să-şi constituie prin intermediul presei un capital magic.” Mai mult, printr-o astfel de publicitate, uneori agresivă, “şarlatanul propune să se laude excesiv şi să proslăvească reţete pentru care nu posedă cheile în măsură să le facă active, dar pe care se străduieşte să le transforme în putere. (…)Toţi vrăjitorii îl descriu pe şarlatan ca pe unul care se laudă prin publicitate pentru a dobândi o clientelă pe care nu o cunoaşte şi care se va împrospăta mereu, graţie anunţurilor din ziare.”6

Ziarele de astăzi abundă de anunţuri pline de gratitudini de genul “cu respect deosebit mii de mulţumiri celebrei tămăduitoare Atena. M-a ajutat în privinţa căsătoriei mele cu Diana care mă ura. Eugen. Bucureşti” etc.7 Bietul băiat este nevoit să repete anunţul pe banii lui pentru a-i face publicitate deja “celebrei” Atena. Acesta este cel mai întâlnit tip de reclamă publicitară din ultimii doi-trei ani. Aflăm de “vestita Trandafira” care poate fi contactată “în orice problemă” sau la fel de “vestita vrăjitoare Claudia” cu “leacuri aduse recent de la muntele Athos”, sau de Irina “întoarsă din ţările europene”, fiind “cea mai solicitată ghicitoare”.8 Se pare că “vestitelor” ghicitoare de mahala nu le mai priesc nici lectura alfabetului, nici leacurile autohtone; sunt mereu în goană pentru manipularea încrederii colective, se întorc de undeva: acest “undeva” legitmiează magia şi puterile. Dacă s-ar putea, s-ar face şi călătorii interstelare dacă nu cumva, “muntele Athos” nu este în realitate muntele de gunoi din curte sau dealul din spatele casei.

În urmă cu peste 60 de ani, fantezia şarlatanilor de cursă lungă era mult mai variată. Iată cum se intitulau unii dintre ei: “profet providenţial”, “Eu sunt totul”, “Ghicitor egiptean”, “Cabalist”, “Spiritist-magic”, “Telepat-Astrolog”, “Sugesteor-fizionom”, “Grafolog-Chiromant”, “Singurul Psiholog din România Mare”, “Savant Ocultist, autorizat de somităţi marcante”, “Prezicătorul Curţii Regale”, “Savantul filozof”, “Imperatorul Suprem al Destinelor, a uimit prin prezicerile sale toate continentele”, “Luminătorul spiritelor omeneşti”, “Purtătorul suprem de taine Dumnezeeşti pe Pământ” etc.9

Doctorul Nicolae Minovici a avut ideea de a face o cercetare pe teren pentru a-i depista pe şarlatani şi a face cunoscut fenomenul ocultismului derizoriu. Astfel, “Purtătorul de taine Dumnezeeşti pe Pământ” era “aproape analfabet, întrucât cele cinci clase primare care sunt la baza edificiului cultural, nu vor putea permite decât celui inconştient să se intituleze: «Luminătorul spiritelor omeneşti».” Apoi “Profetul Providenţial” născut “într-o comună din apropierea Capitalei, ne dovedeşte prin activitatea lui “cât de mari sunt naivitatea şi simplitatea în sufletul acelora, care merg să-l consulte.” A renunţat datorită eşecurilor la calităţile de “ghicitor egiptean”, “sugesteor şi fizionom” pentru a deveni peste noapte “Grafolog-Chiromant”. Totuşi, “oricine îşi poate închipui câtă grafologie pot face aceia care, de abia pot să scrie şi să citească.” Numitul “Profet Providenţial” cere cu insistenţă Poliţiei “să-i tragă la răspundere pe toţi şi pe toate ce sunt imitatori, scamatori, aceşti mişei cu reclame similare, nu sunt altceva decât o plagă otrăvitoare în poporul român.”10

Aceasta ne reaminteşte conflictul dintre nu mai ştim câte “regine ale magiei albe” de azi care se ocărau una pe alta asupra originalităţii puterii lor. Mass media a prezentat în felurite chipuri dialoguri de genul “eu sunt adevărata regină” sau “prinţesă” sau “fiică” a nu mai ştim cui.

Originală rămâne deconspirarea “renumitului profesor indian Sady Faim” care “descoperă orice boli”, având la activ “înalte studii” după ce “a vizitat şapte state”, vorbind practic “orice limbă” după ce în prealabil “a trăit mult în India şi a făcut ocolul pământului şi ştie şi cunoaşte toate.” Culmea ironiei, “renumitul” profesor indian, consideră că “poporul trebuie luminat” dar atenţie, “feriţi-vă de cărturărese care neputând trăii cu vechea lor ocupaţie se fac singure ghicitoare fără a cerceta oarecare cărţi ştiinţifice.”

Renumitul “Sadi Faim” s-a dovedit a fi “originar din Brăila” iar discuţia avută cu el a fost “într-o limbă românească plină de greşeli de gramatică” ceea ce nu l-a împiedicat să vorbească despre “problema luptei pentru existenţă.” Profesorul “Sadi Faim”, indian savant şi celebru, a avut o mamă spălătoreasă şi culmea, cărturăreasă în Brăila care, “la iniţiat în mister” iar numele şi l-a “împrumutat de la un turc, pe care l-a cunoscut la Constanţa.”

Mult ridicol şi stupid descoperim şi în anunţurile de astăzi unde legitimările sunt absolut groteşti: vrăjitoarea Mihaela a fost băgată în seamă “de Ion Ţugui la Tele 7 abc”11; la fel de vestită este “vrăjitoarea Dulceaţa” care a fost “invitată de Chestiunea Zilei, la Pro TV”12

Nici “vrăjitoarea Trandafira” nu se lasă mai prejos şi face cunoscut că a fost “invitată în emisunea Viaţa bate filmul”.13 Ei bine, pentru a rezolva definitiv problema, aflaţi onor că “vrăjitoarea «Beatris» a apărut la toate posturile de televiziune”14, desigur poate cele virtuale. Pe când “doamna Simona, reîntoarsă de curând din India”15 are ceea ce au toate celelalte la un loc.

Dar ce spuneţi de Diana, “vrăjitoarea din Lilieci-Ialomiţa” căci “descântecul ei are valoare de laser”, şi “face minuni pe loc”.16

Doctorul Nicolae Minovici semnalează la timpul său “pericolul pe care îl reprezintă” toţi aceşti şarlatani “pentru sănătatea publică”; şi totuşi, atunci precum şi astăzi, ei sunt “autorizaţi de către organele Ministerului de Interne să-şi exercite profesiunea de ghicitori”.17

Pentru că “limita între normal şi anormal nu este tocmai uşor de stabilit, ea fiind chiar extrem de variabilă şi tot pe atât de confuză”18, manipularea naivilor cu iluzorii ritualuri şi rezolvări cu “viteză de laser”, face loc unor destine ratate care nu–şi găsesc liniştea. Cine sunt de fapt clienţii acestor şarlatani? Şi de ce ajung aici? Potrivit etnologului Dominique Camus, fac apel la forţa vrăjitorului “anumite persoane care se simt neputincioase – de exemplu în faţa unui şir întreg de necazuri tot mai mari sau a irumperii unui insolit brusc, brutal, grav – îi vor căuta pe cei despre care cred că au misiunea să intervină acolo unde orice acţiune întreprinsă de alţii a eşuat.” Ca ultim recurs al unui suprem neajuns, vrăjitoria “ordonează şi clarifică o situaţie pe care eşecuri succesive de interpretare şi de acţiune obişnuit întâlnite în societatea noastră au făcut-o cu atât mai intolerabilă.” 19

Determinant în alegerea drumului către vrăjitor este “dificultatea vieţii cotidiene, presărată cu piedici mai mult sau mai puţin familiare”, care “poate să-i crească brusc, atingând un nivel al intolerabilului, al insuportabilului. Aceasta se întâmplă când toate elementele – componente ale unei situaţii normale – scapă atât omului, cât şi oamenilor la care el face apel de obicei pentru a-l ajuta. Din acest moment, situaţia ţine de domeniul anormalului.” Prin ce se “traduce” situaţia anormalului? Printr-o “irumpere a nenorocirilor, prea importante şi prea frecvente, pe care omul nu mai poate să o controleze şi căreia nu-i poate prevedea sfârşitul.”20

        Societatea românească contemporană este destul de bulversată şi neaşezată în valorile normalului pentru a determina frustrări colective şi suferinţe individuale insuportabile. În perioada interbelică se sublinia “forma atât de gravă, pe care lăsat-o practicarea vrăjitoriei, a ghicitoriei, într-un cuvânt, a tuturor variantelor ocultismului şi pericolul social, pe care îl plămădesc prestidigitatorii naivităţii omeneşti, încurajaţi de presă şi poliţie (astăzi şi de multe posturi de televiziune n.m.), ne determină să arătăm, care este latura patologică a unei asemenea probleme, menită să gangreneze, prin misticism oriental, sufletul colectiv şi în mod cu totul special, sufletul poporului nostru.”21

Practica vrăjitoriei s-a dezvoltat pe fondul “nesiguranţei zilei de mîine” şi a “traumatismelor de tot felul” care au determinat o continuă “teamă morbidă nejustificată”. Astfel că, “practicarea ghicitoriei a devenit generatorul tuturor felurilor de psihoze”.22

Aceeaşi opinie a împărtăşit-o la 1877 şi doctorul Alexandru Şuţu: “între persoanele incapabile de a suporta mâhniri, vei găsi cei mai mulţi alienaţi; între indivizii care se emoţionează cu mare facilitate, vei observa cea mai mare predispoziţie la alienaţiunea mintală.” Apoi, “deşteptarea prea timpurie la copil a unor idei intelectuale ce nu sunt în stare a le înţelege, sau care nu sunt în raport cu etatea lor”, poate dezvolta “maladii” pe când “lipsa absolută de educaţie în unele cazuri, direcţia viciată în altele, (…) determină demenţa precoce”.23 Dar şi “comoţiile sociale şi politice care provoacă teroarea şi spaima, pot ocaziona alienaţiunea mintală”24 fapt care confirmă din nou faptul că o societate neaşezată, generatoare de nesiguranţă colectivă şi individuală poate cauza nevroze.

Pe această structură neaşezată, şarlatanii de tot felul pot cauza o adevărată “stare psihotică dintre cele mai grave, întrucât extazul, indiferentismul faţă de sine, ura contra oamenilor, distrugerea instinctului gregar, constituie după cum atâţia autori au demonstrat-o, izvorul nebuniei şi al crimei.” Iar şarlatanii ocultişti, vrăjitoare sau ghicitoare, “în baza primitivismului lor”, consideră că pot “prin anumite formule sacramnetale, să supună voinţei, legile universului. În aceasta constă adevărata lor nebunie.”25

Pe bună dreptate, “asemenea maladie cu caracter social pune în mod imperios problema atât de importantă a profilaxiei sau a igienei mintale astfel că, în numele acestor două discipline medico-sociale, şi conştienţi de misiunea noastră, protestăm cu toată energia, contra practicării – autorizată sau clandestină – a tuturor variantelor ocultismului.” 26

Primejdia constă în primul rând în “substratul paranoid al ghicitorilor şi delirul lor de inducţiune, pe care aceştia îl exercită asupra clienţilor lor” iar “pe un asemenea substrat organo-psihic (…)apare aşa numitul sindrom de automatism mintal, caracterizând pe indivizii al cărui centru superior (conştient) este mai mult sau mai puţin obnubilat.”28

Doctorul Nicolae Minovici, în documentarea studiului său din 1938, “a procedat şi la vizitarea a numeroase cabinete de specialişti – adevărate hrube ale înşelătoriei şi minciunii – în care am fost izbit de starea mai mult decât rudimentară a apostolilor ocultismului.” Se pare că “în nici o parte a lumii nu se poate specula naivitatea omenească cu atâta uşurinţă ca în ţara noastră.”

Cine erau aceşti vrăjitori şarlatani în anii de după primul război? Nicolae Minovici afirmă că “mai toţi sunt străini de neam”, “mai toţi sunt mai mult sau mai puţin analfabeţi” fapt care nu-i împiedică “să se intituleze profesori, savanţi, diplomaţi, «trimis al lui Dumnezeu».” Statisticile ospiciilor din Bucureşti de la acea vreme “ne demonstrează că din 300 de bolnavi alienaţi, 45 sunt victime directe sau indirecte ale vrăjitoriei.” Scopul lor este acela de a “sugestiona şi a atrage vulgul, de a dezagrega lumea, care trăieşte în stare de mediocritate de cultură, întrucât lumea intelectuală, în sensul adevărat al cuvântului, nu cade decât în mod excepţional victimă acestor exponenţi ai şarlataniei. (…)

În concluzie, toţi aceşti şarlatani-vrăjitori, “prezintă o stare morbidă specială, în care predomină, în primul rând, halucinaţiunea psihică, fenomen din seria automatismului mintal. Prin mecanismul inducţiunii, toţi aceşti practicanţi ai ocultismului ajung să realizeze prin clientela lor, nu numai cazuri clinice, dar şi o adevărată psihoză colectivă, atât de periculoasă organizaţiunii sociale.”29

 


1 I.Aurel Candrea, Folclorul medical român comparat. Privire generală- Medicina magică, Polirom, 1999, Iaşi, p. 193

2 Ibidem, p. 194

3 Dominique Camus, Puteri şi practici vrăjitoreşti. Anchetă asupra practicilor actuale de vrăjitorie, Polirom, 2003, Iaşi, p. 25

4 “(…)Două moduri de dobândire sunt cunoscute. Fie vrăjitorii moştenesc puterea, care este aşadar transmisă în familie, fie învaţă aceste puteri de la alţi vrăjitori cu care nu au nici o legătură de filiaţie”. Dar “cu cât numărul iniţiaţilor într-o putere creşte, cu atât noţiunea de secret îşi pierde valoarea. Elementul misterios, necunoscut, legendar al puterii este dintr-o dată ameninţat.”  Ibidem, pp. 39-40

5 Ibidem, p. 42

6 (…)El inventează o calificare şi va încerca să o facă recunoscută. Adevăratul vrăjitor nu inventează nimic, fiindcă el cunoaşte limitele puterilor sale. Şarlatanul nu le cunoaşte, căci el forţează toate limitele pentru a-şi da greutate. Este un profesionist al invenţiei şi al supralicitării în raport cu puterile recunoscute.” Ibidem, p. 50

7 România Liberă, nr.3226, vineri 27 ocotmbrie 2000. Din acelaşi ziar mai aflăm de o “regină a magiei albe” care “venită de curând din Spania cu leacuri pentru orice domeniu cu garanţie în termen de nouă zile, leagă şi dezleagă cununii, argintul viu” etc.

8 România Liberă, nr.3225, joi 26 octombrie 2000

9 Nicolae Minovici, Despre pericolul social al practicării ocultismului, Revista de Medicină Legală, septembrie 1938, Bucureşti, p. 9

10 Ibidem, pp. 12-13

11 România Liberă, nr. 3206, miercuri, 4 octombrie 2000

12 România Liberă, nr. 3209, sâmbătă 7 octombrie 2000. O altă vrăjitoare, “regină  a Magiei Albe”, numita “Maria Câmpina” a fost şi ea “invitată de onoare a domnului Florin Călinescu”. (R.L., nr. 3213, joi 12 octombrie 2000

13 România Liberă, nr. 3214, vibneri 13 0cotmbrie 2000

14 România Liberă, nr. 3217, marţi 12 octpombrie 2000

15 România Liberă, nr.  3216, luni 16 octombrie 2000

16 România Liberă, nr. 3218, miercuri 18 octombrie 2000

17 Nicolae Minovici, op.cit., p.18

18 Ibidem, p. 20

19 Dominique Camus, op.cit., p. 217

20 Ibidem, p. 63

21 Nicolae Minovici, op.cit., p. 20

22 Ibidem, p. 22

23 Alexandru Şuţu, Alienatul în faţa societăţii şi a ştiinţei, Bucureşti, Noua Typografie a laboratorilor români, Bucuresci, 1877, p. 49

24 Ibidem, p. 53

25 Nicolae Minovici, op.cit., pp. 23-24

26 Ibidem, p. 24

28 Ibidem, p. 27

29 Ibidem, pp. 34-36

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign