E-Antropolog

Perspective asupra modelului social american

17 februarie 2012 Adrian Majuru Antropologie urbana

Statele Unite ale Americii s-au diferenţiat de lumea europeană din prisma modelului social abordat. Cauzele au fost multiple: de ordin social, economic, istoric. Conform tipologiei propuse de Esping Anderson în anul 1990 asupra regimurilor statului bunăstării, sistemul american se încadrează în modelul liberal, deoarece predomină transferurile universale reduse, respectiv programe de asigurări sociale modeste şi asistenţă socială bazată pe testarea mijloacelor. Beneficiile se adreasează în special celor cu venituri mici şi care depind de stat. Se evită acordarea de beneficii generoase pentru a nu se încuraja ieşirea de pe piata muncii. Regulile pentru a accesa astfel de servicii sunt stricte, statul încurajând sistemele private de asigurare a bunăstării. Printr-un astfel de regim sunt minimalizate efectele decomodificării (gradul în care se poate obtine un standard de viaţă acceptabil independent de dinamica pieţei), sunt restrânse drepturile sociale şi se realizează o stratificare ce combină o relativă egalitate în sărăcie între cei care sunt beneficiari ai statului bunăstării şi o bunăstare diferenţiată de piaţă la nivelul majorităţii populaţiei .
Ramesh Mishra oferă o altă abordare a regimurilor bunăstării, pornind de la ideea că statul clasic al bunăstării (keynesian) a încetat să funcţioneze conform standardelor, în perioada 1975-1980, divizându-se în două regimuri dinstincte: unul neoconservator si celălalt social corporatis. Statele Unite ale Americii apartine regimului neoconservator, pentru că acestui regim îi sunt specifice abandonarea preocupărilor statului pentru menţinerea ratei şomajului diminuată, cât şi cele pentru prevenirea sărăciei sau pentru realizarea unui nivel universal al minimului de trai. Există şi o accentuare a segmentării societăţii în săraci şi bogaţi pe fondul slăbirii sindicatelor. Pe de cealaltă parte, regimul social-corporatist a păstrat preocuparea pentru ocuparea forţei de muncă, pentru minimul de trai al tuturor cetăţenilor şi pentru serviciile sociale universaliste, aşa cum este cazul modelului social european, cu excepţia notabilă a Marii Britanii.
Într-o altă clasificare a regimurilor bunăstării, Richard Titmuss consideră Statele Unite ale Americii ca aparţinând modelului statului rezidual al bunăstării. În ce constă acest model? În primul rând el este centrat pe ajutorarea celor mai săraci dintre săraci, pornind de la ideea că economia de piaţă şi familia sunt principalii furnizori de bunăstare pentru un individ. În al doilea rând, în acest tip de stat, impozitele şi cheltuielile publice sociale sunt reduse şi există o slabă orientare spre reducerea inegalitaţilor sociale şi mai degrabă spre reducerea sărăciei absolute . Modelul rezidual se bazează pe capacitatea agentiilor care oferă asistenţă de a-i identifica pe cei cu nevoi. Acest lucru se face în primul rând prin folosirea procedeului de testate a mijloacelor. Testarea mijloacelor limitează cererea pentru bunuri şi servicii.
În continuare vom vedea în ce măsură se aplică caracteristicile enunţate anterior asupra modelului social american. Vom avea în vedere în acest sens perspectiva asupra evoluţiei statului bunăstării în Statele Unite ale Americii. Statului bunăstării de peste ocean, privit dintr-un unghi istoric i se pot observa trei perioade. Prima începe în anii 1930, cuprinzând Noua Înţelegere, ceea de-a doua în perioada anilor 1960, cu programele Marii Societăţi şi ale luptei declarate împotriva sărăciei. Din anii 1980 a început un proces de restrângere şi reformă a statului bunăstării sub o persepectivă conservatoare care se menţine în mare parte până în prezent.
În comparaţie cu omologii europeni, în Statele Unite implicarea statului în elaborarea şi implementarea politicilor sociale s-a produs mai târziu. Până în anii 1930, au fost utilizate, aproape exclusiv, forme private de ajutorare a celor aflaţi în situaţii critice, constâd în acţiuni filantropice realizate de biserică, asociaţii fraternale, comuniţăţi etnice, persoane generoase . Persoanele care beneficiau de astfel de ajutoare erau în special săracii incapabili de muncă (cu precădere văduvele şi orfanii), care primeau diferite sume de bani şi, în unele cazuri, erau internaţi în instituţii speciale. Au existat însă şi voci care au susţinut că Statele Unite ale Americii a fost primul stat al bunăstării în epoca modernă deoarece putem observa existenţa sistemului de pensii pentru veteranii din războiul civil şi urmaşii lor după anii 1870 . Persoanele care au participat la forţele Uniunii în perioada războiului civil au fost considerate ca având drepturi pentru invalizi şi beneficii pentru vârstă înaintată. În anul 1890, o treime din bugetul federal a fost alocat programelor postrăzboi de bunăstare a veteranilor, sotiilor lor si, în anumite cazuri pentru copiii lor. La începutul secolului 20, 28% din bărbaţii cu vârsta de peste 65 de ani au primit pensii din partea guvernuilui federal.
Dincolo de aceste exceptii, interventia târzie şi limitată a statului s-a realizat în bună măsură şi datorită viziunii cetăţenilor americani asupra pieţei ca fiind principala lor sursă de „bunăstare“. Opoziţia primilor conducători americani ai clasei muncitoare faţă de modelul european al programelor de asigurare socială a avut o bază reală, materială. Samuel Gompers (1910), un conducător al muncitorimii americane, observa la începtul secolului că cetăţeanul american obişnuit îşi putea cu greu imagina sărăcia răspândită, pe atunci, la scară largă în rândul muncitorilor europeni.
Bazele statului bunăstării au fost puse în perioada marii crize de la începutul anilor 1930, care a afectat puternic Statele Unite. Situaţia deosebită creată de somajul ridicat, falimentul fabricilor şi băncilor, a fermierilor ruinaţi a atras atenţia asupra faptului că sărăcia nu mai putea fi considerată atât o problemă de responsabilitate individuală, cât mai ales una derivată din imperfecţiunile sistemului economic . O polemică intensă i-a pus pe Republicani şi Democraţi pe poziţii divrgente. Cei dintâi pledau pentru extinderea şi organizarea sistematică a activităilor caritabile, în vreme ce Democraţii pledau pentru accentuarea rolului şi atribuţiilor instituţiilor guvernamentale.
Prin “noua înţelegere” din 1932, preşedintele democrat Roosevelt promitea prosperitate poporului american în schimbul unei autorităţi sporite. Noua înţelegere a însemnat un set de programe lansate cu scopul de a depăşi consecinţele crizei, pentru înfăptuirea cărora s-a constituit o adevărată coaliţie a grupurilor de interes, mai ales a celor ce reprezentau muncitorii, fermierii, oamenii de afaceri. Programele adoptate au avut în vedere: supravegherea atentă a practicilor din domeniul afacerilor, utilizarea cheltuielilor guvernamentale pentru a stimula economia, ajutorarea anumitor categorii de persoane mai cu seamă a vârstnicilor. În anul 1935 a fost adoptată Legea Securităţii sociale care a pus bazele unui stat al bunăstării bifurcat din punct de vedere instituţional şi simbolic cu două categorii distincte de programe: contributorii şi non-contributorii. Prima categorie, bazată pe contribuţiile angajatorilor şi angajaţilor, cuprindea două elemente de asigurări sociale: în primul rând, asigurarea de bătrâneţe şi pentru urmaşi, care prevedea pensii pentru cei vârstnici si pentru urmaşii celor decedaţi; în al doilea rând, o compensaţie pentru şomaji, pentru cei care si-au pierdut temporal locul de muncă. Trebuie remarcat că în 1955 a fost adăugată asigurarea pentru persoane cu handicap. Ceea de-a doua categorie consta în asistenţa socială acordată persoanelor cu copii minori în întreţinere, care a luat diferite forme de-a lungul timpului, până în anul 1996, când sub administraţia Clinton a fost înlocuit.
A doua etapă a evoluţiei statului bunăstării s-a datorat problemei sărăciei, încă nerezolvate. În 1965, preşedintele Johnson a declarat un „război necondiţionat împotriva sărăciei în America” cu scopul de a-i ajuta pe cei săraci să se integreze în cadrul societăţii . Sărăcia se regăsea în special în rândurile populaţiei de culoare, care a migrat către regiunile industriale, unde nu se găseau slujbe pentru persoanele necalificate ce veneau din zonele rurale sudice ale Statelor Unite ale Americii. Războiul împotriva sărăciei a lui Johnosn a fost îndeosebi legat de mişcarea pentru drepturile civile a populaţiei din sudul tării, care, prin în diferite moduri a fost eliminată de la participarea la alegeri. În anii 1960, în Stele Unite, un procent din populaţie trăia în sărăcie şi în acelaşi timp din motive ale rasei, nu putea să aibă o influenţă politică.
Pentru a corija această stare de fapt, la mijlocul anilor 1960 au fost lansate patru programe împotriva sărăciei. Primul a avut la bază Legea şansei economice, program ce îi avea în vedere în special pe cei care nu lucrau, cu scopul de a-i ajuta să-şi găsească un loc de muncă şi în acest mod să depăşească starea de sărăcie; programul nu urmărea acordarea de bani, ci de servicii. Din punct de vedere temporar acest program nu a durat, pe de-o parte din cauza fondurilor insuficient, pe de altă parte, din cauza unui aparat birocratic prea numeros şi ineficient . Al doilea program, Food Stamps (tichete de masă), a fost unul de tip non-contributoriu de furnizare a unor beneficii în natură, prin acordarea unor tichete familiilor celor mai sărace, spre a fi schimbate pentru anumite alimente. Eligibilitatea s-a extins în timp, acesta devenind unul din programele cu cel mai mare număr de beneficiari. Alte două programe care s-au dovedit a fi de durată au fost stabilite pe baza Legii Îngrijirii Medicale, şi anume: Medicare, un program contributoriu pentru persoanele în vârstă şi Medicaid, un program non-contributoriu pentru cei săraci. Primul se adresează tuturot pensionarilor din sistemul securităţii sociale, indiferent de venituri. Al doilea presupune testarea mijloacelor, serviciile sociale acordându-se celor săraci, indiferent de vârstă.
Din punct de vedere al forţelor sociale, ambele perioade de dezvoltare a statului bunăstării au fost ghidate de Partidul Democrat. În timpul presedintelui Roosevelt, în perioada anilor `30 s-a creat o coaliţie în cadrul căreia principalele forţe erau reprezentate de muncitorii din nord şi proprietarii din sud. În anul 1960, sub conducerea preşedintelui Kennedy, coaliţia partidului democrat includea şi pe americanii de culoare. Deşi sindicatele americane au susţinut Noua întelegere, nu au fost prea ataşate statului bunăstării. După primul Război Mondial, sindicatele americane, frustrate de refuzul Congresului de a înfiinţa asigurările naţionale de sănătate şi de a extinde protecţia socială au început să facă presiuni pentru ajutoare sociale aparţinând sectorului privat. Guvernul federal a încurajat aceste eforuri. În 1948, Consiliul Naţional pentru Relaţii de Muncă a hotărât ca angajatorii să negocieze asupra pensiilor . În timpul „Erei de Aur” a expansiunii postbelice, muncitorii nord-americani s-au bucurat de niveluri înalte de prosperitate economică şi protecţie în cadrul sectorului privat împotriva riscului. Însă ajutoarele sociale private câştigate pe masa tratativelor au divizat piaţa forţei de muncă înr-un „centru” de muncitori cu salarii mari şi ajutoare sociale generoase şi o piaţă a forţei de muncă „secundară” cu salarii mici şi protecţie socială limitată.
Muncitorii protejaţi de sistemul privat erau întotdeauna în opoziţie faţă de orice politică privind o mărire de impozite în beneficiul bunăstrii celor săraci şi şomeri. Din acest motiv, pe agenda sindicatelor nu intra extinderea statului bunăstării. Această stare de fapt, explică de altfel şi extinderea scindării rasiale din Statele Unite ale Americii, din moment ce o bună parte din persoanele care trăiau din această formă de ajutor erau de culoare . De scindarea etnică nu a fost ocolit nici promotorul politicilor sociale, si anume Partidul Democrat din care s-au retras reprezentanţii statelor din sud în anii 1960 o dată cu adoptarea programelor în favoarea populaţiei de culoare. Scindarea a fost una din cauzele principale ale slăbiciunii Statelor Unite ca stat al bunăstării.
Din anii 1980 a început perioada de restrângere al statului bunăstării sub preşedintele Ronald Reagan, această mişcare fiind legată de ascendenţa gândirii neoconservatoare a „noiii drepte”, conform termonologiei lui Mishra. Din perspectiva neoconservatorilor, statul bunăstării trebuia să se bazeze pe programele rămase, care constituiau o plasă de siguranţă pentru cei săraci, dar care nu trebuia să intervină niciodată în cadrul pieţei. În această perioadă sunt populare ideile lui Milton Friedman, referitoare la dereglementare, la reducerea cheltuielilor guvernamentale şi a taxelor. Conform lui Friedman, securitatea socială implica „o intruziune pe scară largă în viaţa personală a unei mari părţi a populaţiei” . Deşi programele sociale nu au dispărut, ele au fost reduse din punct de vedere al cheltuielilor, limitând mărimea beneficiilor si controlând eligibilitatea şi funcţiile. Politicile restrângerii au avut în vedere în special politica fiscală, prin controlarea deficitului şi printr-o opoziţie puternică împotriva impozitelor în creştere.
Anii `90 în Statele Unite ale Americii deşi sunt marcaţi de preocupările pentru înnoirea politicilor sociale, a rămas aceaşi tendinţă de reducere a deficitului public, echilibrând bugetul şi scăzând impozitele. Acest fapt s-a datorat divizării puterii între cele două partide majore: la începutul deceniului, Republicanii controlau executivul, iar Democraţii legislativul, apoi în 1992, situaţia s-a inversat. În perioada administraţiei Clinton accentul a fost pus pe reducere a dependenţei. Conform acestei idei, noile politici ale statului bunăstării trebuiau să corecteze comportamentul deviat al celor săraci. Cel mai relevant moment din perspectiva politicilor sociale a fost „Actul de responsabilitate personală şi reconciliere în ceea ce priveşte oportunităţile de muncă” adoptat în 1996 care a eliminat programul de ajutor acordat familiilor cu copii în întreţinere, înlocuindu-l cu o nouă schemă, în bloc, de mari proporţii, intitulată asistenţă temporară acordată familiilor nevoiaşe. Asupra acestui program vom reveni când vom discuta problema asistenţei sociale în Statele Unite ale Americii.
În continuare vom analiza caracteristicile distincte ale sistemului de asigurări sociale şi de aistenţă socială din Statele Unite. Cazul Statelor Unite constituie cel mai bun exemplu în a lăsa piaţa să furnizeze bunăstarea socială. Politicile economice şi sociale au fost orientate către reducerea sectorului public, liberalizarea economiei, limitarea deficitului public şi a impozitelor mici, sprijinirea pe politica monetară în locul politicii fiscale şi pe descentralizare şi reducerea atât a intervenţiei federale, cât şi a cheltuielilor sociale. Mai mult, cheltuielile publice au fost reduse direct prin eliminarea beneficiilor bunăstării. Bunăstarea a fost restructurată, iar beneficiile şomajului au fost reduse în timp cu scopul de a schimba piaţa locurilor de muncă, crescând numărul salariilor mici şi a slujbelor cu jumătate de normă.
Asa cum am remarcat anterior, una din cele mai importante trăsături ale politicii sociale americane reiese din caracterul bifurcat al sistemului: o ramură constă în programele de asigurări sociale, bazate pe contribuţii obligatorii, care se adresează clasei de mijloc, cealaltă este asistenţa socială, finanţată prin sistemul general de taxare. Diferenţele care rezidă între cele două sunt date nu doar de modalităţile distincte de finanţare, ci de scopul lor în sine. Conceptul de asigurări sociali apare încă din 1935 ca o modalitate de prevenire a sărăciei rezultată din manifestarea unor forţe ce scapă controlului individului, în vreme ce asistenţei sociale i se conferă rolul de a atenua starea de sărăcie deja instalată . O altă caracteristică care diferenţiază Statele Unite de alte state este absenţa alocaţiilor familiale, echivalentul lor putând fi identificat la asistenţa socială în bani acordată, în anumite condiţii, familiilor sărace. La nivel federal cheltuielile pentru ambele tipuri de programe depăşesc 50% din cheltuielile totale, dar ponderea cea mai mare o deţin programele contributorii. De pildă, în anul 1994, aproape 40% din bugetul federal era acordat asigurărilor sociale şi doar aproximativ 14% asistenţei sociale .
Sistemul de asigurări sociale cuprinde, în principal, următoarele programe: Asigurarea de bătrâneţe, asigurarea urmaşilor şi a invalizilor (Programul OASDI); Asigurarea medicală a vârstnicilor (Programul Medicare) si Asigurarea pentru şomaj. Primul dintre programe acoperă pe majoritatea celor care au statul de angajat. Finanţarea se realizează prin plata unor contribuţii egale de către angajat şi angajator: 6,2% din salariu, respectiv 6,2% din câştigul realizat din salariu. Prevederile în SUA îi favorizează în special pe cei în vârstă deoarece ei beneficiază de cele mai generose programe de asigurări socale. Statul preferenţial se explică în bună măsură şi pe considerente de ordin politic, vârstnicii reprezentând aproximativ o treime din numărul celor care se prezintă la vot.
Asigurarea pentru sănătate acoperă potrivit programului Medicare adoptat în 1965, pe cei care sunt eligibili pentru asigurarea în Programul OASDI, la împlinirea vârstei de 65 de ani. Finanţarea se realizează prin contribuţii egale ale angajaţilor şi angajatorilor (1,45% din salariu, respectiv 1,45% din câştigul realizat de salariaţi). Ce este interesant la sistemul de sănătate american, este faptul că de programul Medicare, precum şi de Programul Medicaid beneficiază aproximativ 21% din americani. Majoritatea populaţiei, aproximativ 64% este cuprinsă în forme de asigurare privată, realizate, de obicei, de angajatori. Un fapt atipic pentru o ţară dezvoltată, cum sunt Statele Unite, este existenţa a aproximativ 15% din populaţie (40 de milioane de americani) care nu au niciun fel de asigurare . Dar Esping Anderson ne reaminteşte că acest model este rezidual, în mod deosebit, datorită absenţei unui sistem de asistenţă medicală naţională. O altă caracteristică este nivelul ridicat al cheltuielilor din domeniul sănătăţii, ca pondere din PIB (13,4% la începutul anilor `90), dar o rată scăzută a cheltuielilor publice (doar aproximativ 44% din totalul cheltuielilor de sănătate). Cu toate acestea, speranţa de viaţă este mai scăzută (72 de ani), iar mortalitatea infantilă (o rată de 9,8 la 1000) este mai ridicată decât în cazul ţărilor care aparţin modelului social european.
În anul 1993 s-a încercat reformarea sistemului asigurărilor sociale de sănătate de către Democraţi. Liniile principale ale planului de reformă au avut în vedere următoarele: toţi americanii să aibă asigurare medicală; ceea mai mare parte a costurilor să fie plătile de angajatori (80% din costul asigurării), societăţile de asigurări să negocieze cu furnizorii serviciilor medicale acordare de îngrijire la cel mai scăzut cost şi de ceea mai bună calitate. Reforma propusă nu a fost îndeplinită pentru că lovea în interesele diferitelor grupuri, îndeosebi angajatorii, anumite categorii de medici şi companiile de asigurări. Pe de altă parte, se aprecia că implementarea ar fi fost foarte costisitoare. O metodă la care au recurs tot mai des angajatorii pentru diminuarea costurilor asistenţei medicale a fost încheierea de contracte pentru asigurările medicale private cu Organizaţiile pentru Menţinerea Sănătăţii, care au pus accentul pe prevenirea îmbolnăvirilor şi raţionalizarea serviciilor medicale, utilizănd mai bine tehnologia informaţională şi abandonând plata medicilor în funcţie de numărul consultaţiilor, testelor sau operaţiilor.
Sub administraţia Bush programele de sănătate Medicaid şi Medicare au suferit reduceri majore, accentul fiind pus pe migrarea unei părţi mari din acei beneficiari către schemele private de sănătate, unele previziuni arătând că aproximativ 15 milioane de persoane cu venituri foarte joase, foste beneficiare Medicaid, au devenit neasigurate .
Asigurarea pentru şomaj a fost cel de-al doilea program contributoriu introdus în anul 1935 de către Legea Securităţii Sociale. Acest program este finanţat prin plata unei taxe federale de către angajator (0,8% din câştigul realizat de salariaţi), la care se adaugă plata de la nivel federal a administrării programelor de către stat. Datorită rolului esenţial conferit statelor în legătură cu acoperirea riscului de şomaj, există o serie de diferenţe între acestea în privinţa reglementărilor adoptate. Compensaţia de şomaj reprezintă, de regulă, 50% din salariu, fiind acordată, în cele mai multe state, pentru o perioadă de până la 26 de săptămâni; în statele atinse de un nivel mai înalt al şomajului, legislaţia federală prevede acordarea, suplimentar, a încă 13 săptamâni. Această compensaţie deţine o pondere mai puţin semnificativă în totalul cheltuielilor sociale, de vreme ce rata şomajului în SUA s-a menţinut, în general, la un nivel scăzut. Acest fapt s-a datorat susţinerii strategieie salariului mic, care a avut în vedere creşterea numărului salariaţilor, dar cu preţul unor niveluri de inegalitate şi sărăcie considerate la scară largă ca inacceptabile, conform standardelor postbelice.
În privinţa asistentei sociale, bazele sale au fost puse tot în anul 1935, dar cei care au propus sistemul securităţii sociale au sperat că această formă de ajutor, să fie abandonată în viitor, ca urmare a dezvoltării capacităţii individuale de protecţie împotriva sărăciei, graţie efectelor benefice ale introducerii asigurării sociale. După cum istoria ne-a demonstrat-o, o serie de factori de natură socială şi individuală au favorizat persistenţa şi chiar acutizarea sărăciei, pentru unele grupuri, nu numai în perioadele de criză, ci şi în cele de prosperitate. Programele de asistenţă socială demostrează plierea regimului bunăstării din SUA pe modelul rezidual teoretizat de Richard Titmuss: intervenţia apare doar după eşecul celor două surse tradiţionale de sprijin- familia şi piaţa. Asistenţa tinde să fie minimalistă, se intenţionează a fi pe termen scurt, şi deseori punitivă şi stigmatizată prin natura sa. Deşi costurile acestor programe sunt mult mai reduse decât al celor de asigurări sociale, unele dintre ele s-au dovesit a fi vulnerabile în condiţiile deficitului bugetar prelungit. Caracterul non-contributoriu a ridicat mereu întrebări în legătură cu distincţia dintre cei care merită şi cei care nu merită ajutorul.
În SUA, asistenţa socială este inferioară în comparaţie cu modelul social european, se bazează pe testarea mijloacelor şi se adresează doar celor foarte săraci. Dintre programele de asistentă socială amintim: Ajutorul acordat familiilor cu copii minori (AFCD). Program adoptat în 1935 de care au beneficia în 1995 circa 5,1 milioane de persoane. În anul 1996 a fost înlocuit cu programul de Asistenţă temporală pentru familiile nevoiaşe. Asistenţa în asigurarea locuinţei pentru familiile cu venituri mici, program iniţiat în 1937, direcţionat în prezent cu prioritate spre cele aproximativ 600.000 de persoane fără locuinţă. De asemenea trebuie adăugat programul de asistenţă medicală a celor săraci, Medicaid; Programul de servire a mesei în şcoli- introdus in 1946; Tichetele de alimente- introdus în 1964; Asistenţă financiară suplimentară pentru bătrâni, orbi, invalizi- introdus în 1974; Programul de instruire şi angajare, iniţiat în 1982 pentru a sprijini, de la nivel federal, eforturile locale pentru instruire şi perfecţionare profesională .
În SUA începând cu anii 1980, programele modeste de protecţie socială pentru non-vârstnici au urmat un drum descendent în salarii şi câştiguri până la nivelul de jos al pieţei forţei de muncă. Transferurile către gospodăriile cu membrii în vârstă de muncă au scăzut ca parte din PIB, iar inegalităţile în veniturile familiilor şi sărăcia copiilor au crescut. Drept rezultat regăsim un declin general în bunăstarea socială, în ciuda creşterii puternice a gradului de ocupare. Această situaţie a fost privită mai mult ca un produs secundar al modelului statului bunăstării al anilor `60, decât al unei revoluţii neoconservatoare, în politica socială americană în anii `80 . Anii `60 şi începutul anilor `70 au consolidat, după cum am subliniat anterior, un model cu originea în New Deal, asigurările sociale naţionale pentru vârstnici şi un sistem de protecţie socială descentralizat bazat în mare măsură pe calcularea veniturilor pentru populaţia în vârstă de muncă. Actul de securitate socială din 1935 şi legislaţia ce a urmat, au lăsat putere asupra eligibilităţii şi nivelurilor beneficiilor în domeniile cruciale, ca AS si AFCD, în mâna statelor. Rezultatul acestui sistem descentralizat de cheltuieli sociale a fost competiţia fiscală între jurisdicţii, care a exercitat presiuni de diminuare a cheltuielilor sociale.
În anii 1990 politicile sociale au suferit diminuări drastice. Retorica de campanie electorală din 1992, a candidatului Clinton punea accentul pe ideea „stopării bunăstării aşa cum o ştim noi”, iar în 1994 Contractul cu America propus de Republicani promitea să „reducă dependenţa welfare” . În august Clinton a semnat un set de legi prin care dorea să reformeze welfare-ul minimalist american. Prin programul de „Asistenţă temporară acordată familiilor nevoiaşe” au fost imnpuse limite dure, în sensul că adulţii ar fi putut primi beneficii pe o perioadă de maximum cinci ani sau chiar pe o perioadă mai mică dacă statele hotărau astfel. Statele aveau la dispoziţie şase ani, pentru a se asigura că un procent de 50% dintre cei care primeau beneficii se angajau ulterior în muncă. De asemnea, jumătate din părinţii singuri care primeau beneficii erau de aşteptat să se angajeze în muncă cu o normă de 30 de ore pe săptămână, pe parcursul a şase ani. Acest program oferea ajutoare economice pentru statele care promovau căsătoriile şi familiile heterosexuale cu doi părinţi sau pentru cele care promovau politici de reducere a gravidităţii în rândul femeilor singure. Moştenirea lui Clinton includea o retorică accentuată pe ideea de „alternativa muncii” în locul bunăstării, precum şi politici orientate în direcţia unui cuantum mai mare al salariului minim şi subsidii la plata taxelor acordate muncitorilor cu venituri mici. Sub administraţia Bush programului de „Asistentă temporaţă” i-au fost introduse unele prevederi legislative care făceau eligibilitatea pentru welfare şi mai restrictivă, de vreme ce se cereau cel puţin 40 de ore de muncă săptămânală pentru a beneficia de ajutoare financiare.
După cum am putut observa pe parcursul lucrării, implicarea statului în problemele sociale în Statele Unite ale Americii este minimală şi se face doar atunci cand nu mai se întrevăd alte soluţii. De asemnea, demn de remarcat este şi faptul că ajutorul acordat caută să fie delimitat de partea materială, punându-se tot mai mult accent pe găsirea unui loc de muncă sau conversia profesională. Modelul social american se distinge astfel de cel european prin încrederea pe care o acordă pieţei de asemenea şi individului.

autor: Ana Maria Sima

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign