E-Antropolog

S-au stins liminile Micului Paris

02 februarie 2012 Adrian Majuru Mentalitati

Rădăcinile modelului parizian către care au jinduit de mult unii dintre bucureşteni şi premisele acestuia  s-ar putea să se  afle undeva chiar înaintea mişcării de la 1848, de manifestările bonjuriştilor, ele sunt discret anticipate de calificativele grecului Chesarie Daponte (1759) care spune : “străluciţii Bucureşti, auriţii Bucureşti, dulcii Bucureşti”, cu alte cuvinte Daponte a prevăzut existenţa unei aşezări, să zicem urbane, luminoase şi strălucitoare, locuită de o populaţie mereu cu zâmbetul pe buze. Iată nişte premise care vor favoriza evoluţiile urbane ulterioare.

          Admiraţia pentru valorile măreţei Franţe a evoluat aşadar pe un  teren adecuat, pe  prezenta unui balcanism selectiv, în conformitate cu structura latină a populatiei majoritare şi într-o cultură deschisă la nou. Pentru că există culturi conservatoare şi culturi deschise la nou.

          Cei care, de-alungul timpului, au migrat de bunăvoie, de la sat în capitala tării, într-un ritm care nu dezechilibra structurile socio-economice, ci din contră le fortifica,( pentru că mai târziu, în perioada comunistă, a industrializări forţate, a existat o migraţie forţată cu efecte nocive)  s-au selectat din populaţia rurală, oamenii cu deschidere la nou, dotaţi cu potenţial adaptativ ridicat, cu o capacitate de imitaţie controlată, dispuşi a se schimba în sensul indicat de modelele acceptate.

          Să adăugăm o viaţă economică prosperă, este bine cunoscută forţa şi competitivitate leului românesc în perioada Micului Paris şi nu în cele din urmă prezenţa  unei vieţi culturale, bogate şi sincronă cu occidentul european, etc.

          Iată factori favorizanţi  în “apariţia” Micului Paris. Treptat s-a structurat o cultură urbană dinamică şi s-au acumulat comportamente deosebite faţă de cele  existente în alte  capitale din ţările limitrofe şi faţă de ceea ce existase înainte. Pe nesimţite modelele preluate prin contaminare de la civilizaţia orientală au dispărut (de notat că fanarioţii au avut o contribuţie pozitivă la acest proces de devenire “pariziană”) şi progresul a devenit evident. Diplomaţi străini aflaţi în post la Belgrad, Sofia, veneau la Bucureşti ca să petreacă, să facă cumpărături.

           Noul apare din abundenţă în viaţa zilnică şi în cultură (în literatură, în educaţia care se iniţia în familie, în vestimentaţie, gastronomie, în relaţiile interumane, etc.). Încep să apară comportamente noi, fără a se ivi tensiuni, tulburări, crize, totul în mod spontan, firesc şi armonios.

          La toate acestea s-au adăugat pe parcurs intervenţiile unor primari ale căror demersuri edilitare (sistematizări, drumuri, construcţii, cartiere cochete chiar pentru oameni obişnuiţi, de exemplu “Locuinţe ieftine”) sau chiar demersurile unui Monarh (Regele Carol al II-lea căruia îi datorăm sistematizarea părţii de nord a Bucureştiului) au exprimat spiritul general consolidând-ul.

          Merită să pomenim că fenomenul “Micului Paris” se petrece cu câteva date schimbate la Timişoara căreia, încă de pe la începutul sec.XX, dacă nu şi mai dinainte, i se spunea “Mica Vienă”. Probabil că şi prezenţa altor etnii în compoziţia populaţiei, între care a etniilor germanice, dar şi factorii geografici, au făcut să se ajungă la un rezultat diferit, fiind însă tot o manifestare pozitivă de modernizare, o manifestare specific umană de axiotropism şi nu în ultimul rând o dovadă a unităţii de spirit a românilor. Odată afirmată existenţa “Micului Paris”, consemnat şi de unele ghiduri vechi, a urmat perfecţionarea şi rafinarea lui care a continuat, chiar şi în timpul celui de al doilea război mondial, până la instalarea regimului comunist.

          Când condiţiile care au generat acest fenomen au dispărut, a dispărut şi Micul Paris. Migraţia masivă de populaţie rurală pentru a susţine industria creiată în Capitală a schimbat compoziţia populaţiei. Răsturnările sociale şi economice, evenimentele politice locale, au anulat orice gest care ar fi putut să amintească  vremea când  bucuria de viaţă era în prim planul vieţii. Acum în prim plan era supraviţuirea, depăşirea dificultăţilor mai mari decât în timpul războiului. Noile modele impuse, conceptul de “Om Nou” era străin de mentalitatea locului, foarte greu de a fi acceptat. Fiecare cetăţean al Bucureştiului de la cel mai mic elev, până la pensionar avea de învăţat zilnic o lecţie specială.   

          Aceasta a făcut ca o cultură coerentă şi armonios structurată, firească şi unitară, care apăruse în mod natural, liber, fără nici o planificare şi programare “ştiinţifică”etc. să fie înlocuită, iar luminile a ceea ce un timp fusese un fel de  Mic Paris să se stingă.

autor: Dr. Ioan Oprescu

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign