E-Antropolog

Un om, un destin, o capitală

20 februarie 2012 Adrian Majuru Diaspora

Trecerea  de la Imperiu la Republică, perioadă mai puţin abordată
de istoricii europeni[1],
a fost una  dintre cele mai negre din
istoria turcilor. Aceştia s-a confruntat cu separarea populaţiei în două
tabere, cea pro sultan şi cea adeptă a luptei pentru eliberare de sub
Sultanat, condusă de Mustafa Kemal. Aceste lupte interne au fost completate şi
cu intrarea Turciei într-un război direct cu Grecia, sprijinită de Marea Britanie.
Pe lângă aceste conflicte fiecare ţară cu statut de Mare Putere şi-a manifestat
interesul şi a căutat să aducă lucrurile într-o poziţie cât mai apropiată de
interesul propriu. Datorită acestor cauze, în unele momente se putea vorbi de
dispariţia Turciei. Intrarea sub protecţia puterilor europene din dorinţa
acestora de a-şi împărţi  anumite zone în
ţară s-a dezvoltat o mişcare de rezistenţă în frunte cu M. Kemal.

 

Mustafa Kemal[2]
a hotărât să plece din Sivas în Ankara, oraş aflat în stepele anatoliene,
sărac, prăfuit. S-a mutat înspre vest deoarece viitoarea capitală turcă avea o
poziţie centrală dar şi sigură. Mai mult, era ultima gară a căilor ferate pe
atunci foarte importante care se ramifica cu marea cale ferată anatoliană ce
străbătea de la Nord
la Sud. Un alt motiv pentru care a ales Ankara poate fi socotit cel al
comunicaţiilor direct cu capitala. Între timp au avut loc alegeri parlamentare
pentru Cameră în care naţionaliştii săi au câştigat în mare majoritate,
inclusiv el, însă din prudenţă nu a mers la Constantinopol
pentru a-şi lua mandatul. Mai mult, şi-a exprimat intenţia de a fi ales
preşedinte al Camerei. În lipsă, Rauf Bei a fost desemnat şef al facţiunii
parlamentare a partidului.

Noul parlament dar şi ultimul sub Sultan şi-a
deschis lucrările la 11 ianuarie 1920 la Constantinopol.
Însă jocurile politice, mai complicate decât cele militare nu l-au ales pe
generalul Mustafa Kemal în funcţia de preşedinte ci o persoană necunoscută a
naţionaliştilor, toate la îndemnul adversarului său din partid Rauf Bei. Camera
a adoptat rezoluţiile de la
Erzurum şi Sivas care aveau acum mai mult un rol simbolic. În
genere, deputaţii naţionalişti erau dispuşi să colaboreze cum doreau, neavând
nicio înţelegere pentru radicalismul conducătorului lor.

În timp ce jocurile pentru Camera se aşezau, de la Paris Aliaţiiau
comunicat guvernului turc, pe cale oficială că Strâmtorile şi Constantinopolul
trebuiau să rămână sub controlul Sultanului. Din partea europenilor era mai
mult o soluţie de impas decât un act binevoitor deoarece niciuna dintre puteri
nu era de acord ca o altă putere să dispună de poziţia dominantă.

Cum au perceput turcii această notă oficială?
Parlamentul a considerat faptul un succes al politicii naţionale. S-a grăbit
să-l destituie pe ministrul de război Djemal Paşa la cererea Înalţilor Comisari,
dar au amânat şi destituirea marelui vizir Ali Riza Paşa. Abil, Mustafa Kemal
s-a folosit de oamenii săi de la
Cameră pentru a dezvălui un conflict deschis cu scopul de a
muta reprezentanţa naţională în interiorul ţării. Înarmările şi pregătirile de
război continuau într-un ritm sporit, eforturile fiind sprijinite şi de
autorităţile militare din Constantinopol. Se cunoaşte cazul transportului unui
depozit întreg de arme din peninsula Gallipoli în Asia Minoră pentru echiparea
armatei Wrangel, trimisă a lupta contra bolşevicilor. Acest transport nu a fost
oprit cu toate că a trecut pe sub ochii Înalţilor Reprezentanţi.[3]

Considerându-se câştigători, Aliaţii nu au luat în
calcul răzvrătirile din sud-estul îndepărtat al Turciei. Bandele din jurul
Smirnei îşi continuau războiul de gherilă, francezii pierdeau sat după sat,
ulterior oraşul Maras a fost câştigat, iar în cele din urmă francezii s-au văzut
nevoiţi să renunţe şi la Şanliurfa. Cilicia a redevenit din nou liberă. Din
cercetări reiese că turcii le-au făgăduit retragerea liberă însă pe drum au
fost atacaţi, masacraţi sau luaţi prizonieri[4].
Fără speranţă la început în ce priveşte rezistenţa naţională, cei din
Constantinopol, Parlamentul au prins curaj. L-au forţat să abdice pe marele
vizir Ali Riza şi l-au pus în locul său pe Salih Paşa fostul ministru al
marinei. Naţionaliştii începuseră să-şi consolideze speranţele.

 

Situaţia nu putea rămâne fără urmări în ce
priveşte forţele europene. Astfel într-o întrunire a primilor miniştrii la Londra s-a hotărât să se
dea o lecţie turcilor ca să-i înveţe cum trebuie să se comporte ca învinşi.
Lecţia s-a rezumat doar la
Constantinopol pe care Aliaţii îşi fixaseră tunurile. Gestul
Aliaţilor a fost în avantajul lui Mustafa Kemal care şi prin acest fapt şi-a
motivat decizia de retragere a Parlamentului în teritoriul asiatic. Lordul
Curzon, într-o declaraţie în Camera Lorzilor afirma: “Aliaţii nu pot îngădui
mai departe ca cei din Constantinopol să-şi bată joc de ei, în timp ce în toată
ţara domneşte anarhia şi se comit violenţe şi cruzimi”.[5]
În capitala turcă lucrurile s-au precipitat. Multe vase de război ale Aliaţilor
au ancorat în portul Cornul de Aur. Turcii şi-au rechemat ofiţerii din zona
Anatoliei, trupelor de ocupaţie li s-au ordonat să plece. Reprezentantul englez
din Ankara a dispărut discret, iar Rauf Bei a propagat informaţia că Antanta
avea intenţia să aresteze deputaţii naţionalişti şi să restaureze cabinetul
Damad Ferid. Generalul Kemal a exprimat dorinţa ca fruntaşii să nu se lase
prinşi. La 16 martie Aliaţii au demarat operaţiunea de pedepsire, constând
într-o nouă ocupare “disciplinară”. Şeful operaţiunilor era Sir Henry Wilson în
calitatea de comandant suprem al forţelor Aliate. Franţa şi Italia au aprobat măsurile
care trebuiau luate în comun însă nu s-au grăbit să le şi pună în aplicare.
Astfel, englezii prin trupele maritime au acţionat de unii singuri. Când
Parisul şi Roma au observat că obţinerea controlului Constantinopolului de
către englezi este ca şi făcută, acestea au intervenit considerându-se parte la
conflict. Englezii nu s-au mulţumit numai să bombardeze, ci au intervenit şi
terestru, au doborât gărzile şi posturile de poliţie şi au luat sub control
oficiile telegrafice şi toate edificiile publice mai importante. Unul dintre
funcţionarii telegrafişti a reuşit să reziste şi a transmis o telegramă către
Ankara: “ Englezii au năvălit în oraș. Dis de dimineață, când soldații noștri
mai dormeau, au atacat santinelele. Au fost opt morți și cinsprezece răniți.
Tot mai multe trupe noi vin prin străzi. În momentul acesta soldații englezi se
aproprie de minister. Au intrat prin poarta Nisamie. Întrerupeți comunicația.
Englezii sunt aici”.[6]
Principalii reprezentanți ai naționaliștilor au fost arestați la domiciliu,
Rauf Bei, Fethi Bei. Politicienii au fost transferați în închisoare alături de
tot felul de hoți și tâlhari. Mulți au fost arestați întâmplător, unii fiind
închiși de doi ani fără a ști de ce sunt arestați. Englezii au evacuat în
totalitate închisorile, cei închiși fiind transferați cu vase de război în
Malta. Cei care au cunoscut informațiile erau de părere că dreptatea britanică
din cauza acestui incident a primit o lovitură grea. Cei care au rămas în
Constantinopol au plecat în interiorul țării, mare parte dintre deputați au
fugit la timp alături de ofițeri, funcționari. Mulți din administrație au
aderat în acele momente la mișcarea națională. Un fapt care îl mulțumea pe
Mustafa Kemal era acela că ura împotriva Sultanului sporea. Circula zvonul că
sfetnicii săi indicaseră inamicilor numele celor care trebuiau arestați.
Dmersurile englezilor s-au dovedit a fi în zadar, deoarece puseseră stăpânire
pe o capitală care nu mai era. Datorită acestor evenimente, la Constantinopol s-a
declarat stare de asediu. Presa a fost supusă unei cenzuri riguroase; poșta,
telegraful și poliția au fost puse sub controlul Aliaților. Ministerele au
primit dreptul să-și continue activitatea însă sub controlul europenilor. Mai
mult, Aliații au regizat o Proclamație care se încheia cu cuvintele: “Datoria
supremă a fiecărui cetățean turc este să asculte de ordinele Sultanului”[7].
Pentru Sultanul Waheddedin, situația era bună, pentru moment scăpase de
naţionalişti. Cei doi adversari ştiau că cel care va avea câştig de cauză îşi va
impune şi sistemul politic al cărui beneficiar era sau va deveni. De teamă,
Sultanul s-a agăţat cu disperare de englezi considerând că dacă le acceptă
jocurile îşi va menţine şi statutul. Un pas riscant poate l-ar fi menţinut în
funcţie. Dacă în timpul atacului englez asupra Constantinopolului, când toată
ţara era revoltată, el ar fi fugit în Anatolia şi dacă s-ar fi pus în fruntea
mişcării naţionale cu greu generalul Mustafa Kemal ar fi putut să impună
Republica. Timpul îi era benefic, Locţiitorul Profetului, umbra lui Allah pe
pământ, erau încă realităţi în care societatea credea. Din păcate pentru Sultan
calculele lui nu erau în ton cu realitatea. Acesta era convins că Marea
Britanie era destul de puternică pentru a rezolva problema agitatorilor
naţionalişti. Mai mult, credea că din consideraţie pentru populaţia islamică,
englezii trebuiau să-l susţină pe Calif, să-l menţină pe tron şi să obţină
recunoaşterea de către ţară a guvernului legal din Constantinopol. Numai
această viziune, dacă era aplicată, Aliaţii puteau să spere în executarea
tratatului de pace.

 

Partidul Naţional se erijase din nou în grupul
revoluţionar. Parlamentul inexistent după ultimele evenimente a fost dizolvat
şi formal. Damad Ferid a devenit din nou şeful cabinetului – decizie cu care
Franţa şi Italia nu erau de acord – cabinet format din partizani devotaţi, el
putând guverna cu putere absolută prin graţia Marii Britanii. După ce şi-a
asigurat un nou guvern, Wahededdin a obţinut o “fetwa”[8]
prin care kemaliştii erau declaraţi în afara legii, iar toţi credincioşii erau
chemaţi să lupte împotriva acestora. Printr-o iradea imperială Mustafa Kemal şi
cei care îi împărtăşeau ideile au fost condamnaţi la moarte[9].

Generalul, informat de evenimentele din capitală a
trecut la contra-măsuri. Cei câţiva ofiţeri englezi care se mai aflau în
Anatolia au fost arestaţi. În Eskisehir unde se mai afla un detaşament englez
care aştepta trupele de ocupaţie italiene din Konia a fost atacat şi au cucerit
oraşul englezii reuşind să scape cu greu. Prin aceste atacuri Anatolia a fost
curăţată de orice armate străine. După aceste evenimente militare, în plan
politic, Mustafa Kemal a convocat corpurile electorale în numele Comitetului
Reprezentativ. În opinia generalului, Parlamentul nu trebuia să aibă nimic
comun cu vechea Cameră astfel i s-a dat caracterul unei Adunări Naţionale
legislative cu puteri extraordinare. Pe acest fond Ankara a fost desemnată ca
sediu al Adunării Naţionale. Cu ajutorul involuntar al Marii Britanii, Mustafa
Kemal obţinuse ceea ce nu putuse obţine de la partizanii săi.

Începând cu primavara anului 1920, Ankara începe
să se populeze masiv. Ofiţeri, funcţionari, diplomaţi, foşti miniştrii,
savanţi, scriitori s-au mutat în noua capitală. Vechi căsuţe dărăpănate au
devenit sediile ministerelor. Primul ziar a fost editat într-un fost grajd, Hackimijet i Milliet, răspândind ideile
naţionaliste. Preşedintele şi şeful suprem, Mustafa Kemal a locuit în două
camere din clădirea gării, în apropierea telegrafului[10].

La 23 aprilie 1920, Adunarea Naţională s-a
întrunit la Ankara
într-o clasă sărăcăcioasă a Şcolii de Agricultură. Alegerile s-au desfăşurat
mai mult formal, reprezentanţii mişcării kemaliste au obţinut mandatele.
Deschiderea lucrărilor Adunării s-a hotărât să fie într-o vineri, ziua în care
musulmanii merg la Moschee
pentru rugăciunea săptămânală. Deputaţii au hotărât să participe la această
rugăciune la vechea moschee Hagi Bayram. Mai mult, în rugăciune s-au rugat
pentru Sultan şi Calif. După rugăciune, cu drapelul verde al Profetului în
frunte, deputaţii s-au deplasat către clădirea unde avea să funcţioneze
Adunarea Naţională. Conform ritualului mahomedan, s-au jertfit doi berbeci. În
pas cu ceea ce s-a întâmplat în Ankara, imamii au facut slujbe asemănătoare în
toată Anatolia. Abil politician, Mustafa Kemal avea nevoie de a crea această
aparenţă urmărind să nu îşi facă duşmani încă. Practic îşi dorea să sară câteva
secole şi să întemeieze deodată un Stat cu totul modern. Mai mult, generalul
şi-a făcut un aliat şi din Biserica, care nu avea niciun motiv de îndoială la
adresa şefului naţionaliştilor.

Adunarea Naţională şi-a văzut de treabă. În fond a
pus bazele noului stat prin rezoluţiile denumite “de Mai”, legea asupra
regimului provizoriu. Monarhia a rămas nominal intangibilă. Se motiva că toate
măsurile aveau drept scop apărarea Califatului şi Sultanatului şi eliberarea
suveranului şi a ţării imperiale din mâna străinilor. Naţionaliştii motivau că
Monarhul era prizonierul puterilor de ocupaţie şi nefiind liber în hotărârile
sale, suveranitatea sa suferea o întrerupere iar puterea de guvernare trecea
“provizoriu” asupra Adunării Naţionale. Legea depusă de Mustafa Kemal, conţinea
în stadiul incipient principiul democraţiei. Provizoratul nu era decât o punte
pentru a trece pe malul celalalt, lăsând întoarcerea deschisă în aparenţă;
odată ajunşi dincolo, puntea se putea rupe fără să se observe. În mod firesc,
când Adunarea Naţională avea să deţină singură toată puterea în Stat, decizia
asupra situaţiei viitoare a Sultanului, avea să-i revină de drept ei. Şeful
acesteia afirma: “Chestia formei de guvernământ era pe timpul acela deosebit de
delicată. Înainte de a face o propunere, trebuia să ţiu seama de ideile şi
sentimentele Adunării. Plecându-mă acestei necesităţi, am introdus un proiect
în care intenţia a rămas ascunsă”[11].
Din analizele noastre rezultă că generalul nu i-a comunicat decizia sa niciunui
colaborator al său. Încercarea de a transforma Imperiul în Republică era ceva
care nu se putea concepe pentru turci. Când o parte din partizanii săi au
declarat că au fost induşi în eroare şi înşelaţi, el le-a obiectat că, cu mai
multă atenţie ar fi putut să recunoască faptul prin rezoluţiile din Mai se
constituise în principiu Republica.

 

Ankara (cunoscută sub numele de Angora până în
1930, și în perioada clasică Ancyra), este capitala Turciei și al doilea cel
mai mare oraș al țării după Istanbul. În același timp este capitala provinciei
cu același nume.

 

Ankara este un important centru comercial şi
industrial. De asemenea este centru de comerţ pentru zona agricolă care o
înconjoară. Înainte să devină capitala țării, Ankara era faimoasă pentru lâna
caprelor sale (lână de Angora). Acesta a fost cunoscuta anterior ca Angora.Hititii i-au zis Ankuwash înainte de 1200 i.Hr., Romanii au numit-o Ancyra, şi în perioadele clasice, elenistică şi bizantină a fost cunoscut sub numele de Ἄγκυρα Ánkyra.

 

Situată în centrul Anatoliei, este un important nod
atât la figurat, pentru comerț, cât și la propriu, fiind centrul drumurilor și
căilor ferate turcești. Dispune de câteva universități, Biblioteca Națională,
Muzeul Arheologic, Muzeul Etnografic și Muzeul Civilizațiilor Anatoliene.
Mausoleul Mustafa Kemal Atatürk, personalitea cea mai importantă a Turciei
secolului XX, este de asemenea amplasat în Ankara.[12]
Este compusa din 16 sectoare, 2516 km2. Astăzi, oraşul depăşeşte 4 milioane.

autor: Ionut Cojocaru


[1] Dintre istoricii europeni
care au tratat această temă amintim: Bernard Lewis, The
Emergence of Modern Turkey
Oxford
University, London 1968;
Harry Howard, The partition of Turkey – A diplomat history 1913 – 1923, New York, 1966. Dintre
istoricii turci enumerăm: Serif Mardin, Atatürk ve Cumhuriyet dönemi Türkiyesi, Y.E. Turkiye Ticaret Odalari, Ankara, 1981 (Turcia și Ataturk în
perioada republicană); Salahi R. Sonyel, Türk
Kurtuluş Savaşı ve Dış Politika,
Y.E. Turk Tarih Kurumu, Ankara, 1986
(Războiul de independență turc și politica externă) și Büyük Millet Meclisinin Açılışından Lozan Antlaşmasına Kadar, TTK,
Ankara, 1986 (Marea Adunare Națională de la deschidere până la Tratatul de la Lausanne);  Dogan Avcioglu, Milli Kurtulus Tarihi, cilt 1, Y.E. Istanbul Matbaasi, Istanbul,
1974. (Istoria de eliberare națională)

[2] Mustafa Riza Kemal Atatürk
(1881-1938
), ofiţer, fondatorul şi primul Preşedinte al Statului turc
modern                   (29 oct. 1923-10
nov. 1938). Vezi la
Yüksel Atillasoy, Atatürk:First
President and Founder of the Turkish Republic
, New York, 2002; Andrew Mango,
Atatürk:The Biography of the Founder of
Modern Turkey
, New York, 2002; Patrick Kinross, Atatürk: The Rebirth of a Nation, London, 2003; Paul Dumont, Mustafa Kemal invente la Turquie moderne,
Bruxelles, 2006.

[3] Mikusch D.V. Gazi Mustafa
Kemal 1880-1938
, Editura Scrisul Romanesc, Craiova. p. 203

[4] Idem

[5] Ibidem, p. 204

[6] Ibidem, p. 205

[7] Ibidem, p. 206

[8] Lege Sfântă

[9] La
Constantinopol s-a răspândit vestea că sentinţa de condamnare
la moarte a şi fost executată. Ştirea a ajuns şi la mama sa care locuia în
capitala statului. Neputând comunica, a crezut zvonul. Mai mult, fiindcă fusese
eliminat din comunitatea credincioşilor trebuie să fi fost foarte dureros
pentru mama sa care avea sentimente profund religioase.

[10] Gazi Mustafa Kemal…p. 299

[11] D.v. Mikusch…
p. 211

[12] http://tr.wikipedia.org/wiki/Ankara

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign