Restructurea Partidului Muncitoresc Român în perioada 1948-1950: cauze și consecințe

19 martie 2012

Mentalitati

0 comentarii
Postat de: Adrian Majuru

Studiul de față își propune să examineze modul în care au avut loc
verificările și epurările membrilor Partidului Muncitoresc Român în perioada
1948-1950, scopul acestor campanii și urmările sale. În analiza noastră vom
aplica teoria lui Kenneth Jowitt cu privire la cele trei etape parcurse de
regimurilor comuniste din Europa de Est. În prima etapă are loc transformarea
vechii societăți; în a doua etapă are loc consolidarea regimului revoluționar
(etapă care se va aplica și cazului nostru); în ceea de-a treia etapă, elitele comuniste
încearcă să extindă granițele regimului pe plan productiv și decizional prin
extinderea capacității de integrare.[1]
Evenimentele analizate pe parcursul lucrării sunt încadrate în ceea de-a doua etapă, ceea de consolidare. Kenneth
Jowitt definește etapa de consolidare a regimurilor comuniste, ca fiind aceea
etapă în care „efortul partidului se îndreaptă către crearea unui nucleu al
noului sistem politic și al noii comunității politice, într-o formă făcută să
prevină ca forțele socio-culturale existente, diseminate să exercite o
influență necontrolată și nedorită asupra formării și evoluției instituțiilor,
valorilor și practicilor promovate de partid”[2].
În această etapă, partidele comuniste nu mai sunt preocupate să-și demonstreze
capacitatea de a recruta noi membrii, ci, dimpotrivă, „elita partidului
încearcă să-și maximalizeze izolarea față de societate, să obțină loialitatea
indivizibilă a cadrelor sale, prin reducerea nucleelor de referință la unul
singur- partidul reprezentat de conducerea sa”[3].
Soluția de insularizare față de societate a fost adoptată și de către
comuniștii autohtoni în 1948. În vederea punerii sale în practică, într-o primă
fază s-a folosit metoda de epurare și închidere a porților, apoi a controlării
drastice a înscrierilor în partid.

În vederea unui cadru general asupra problematicii vom începe prin a consemna un
scurt istoric al Partidului Comunist din România  pentru a da seama de tipul de cultură politică
asumată de acesta. Apoi, vom analiza modul în care s-au realizat recrutările în
cadrul partidului, creșterea spectaculoasă a numărului de membrii și formarea
Partidului Muncitoresc Român. În a treia fază a lucrării vom cerceta modul în
care au avut loc verificările și epurările activului și membrilor de partid.
Ultima parte a studiului se va ocupa de analiza reconfigurării modului de
înscriere în cadrul partidului.

Istoria Partidului Comunist din România începe în anul 1921, o dată cu sciziunea
Partidului Socialist din România și afilierea PCdR la Internaționala a III-a .
Din anul 1924, PCdR s-a aflat în ilegalitate, fiind interzis de către guvernul
liberal sub acuzația de „acțiuni anti-românești” după evenimentele de la
Tatar-Bunar din Basarabia. Pe tot parcursul perioadei interbelice PCdR a fost
subordonat Comiternului și s-a situat într-o poziție critică față de alipirea
Basarabiei, Bucovinei, Cadrilaterului și Transilvanie României. Subordonarea față
de URSS și discursul antinațional adoptat au dus la arestarea sau refugierea în
Uniunea Sovietică a membrilor partidului.

În anul 1944, odată cu intrarea Armatei Sovietice în București, Partidul Comunist din România ieșea din
ilegalitate și număra aproximativ 1000 de membrii. Ascensiunea partidului pe
scena politică și preluarea treptată a puterii, susținut de Uniunea Sovietică,
s-au realizat în conformitate cu principiile leniniste care conchideau că
puterea putea fi cucerită prin sprijinul direct și masiv al unei puteri
străine.[4]
Odată cu afirmarea noului statut al partidului în viața politică, numărul
membrilor nu putea rămâne infim, din acest motiv, la Conferința Națională a
PCdR din octombrie 1945 s-a fixat un plan care avea în vedere „ridicarea
numărului membrilor de partid în raport cu creșterea influenței partidului”[5].
De această operațiune au fost desemnati să se ocupe Ana Pauker, care în acel
moment era secretar al Comitetului Central (CC) al PCdR si Miron
Constantinescu, șeful Secției Organizatorice a CC al PCdR și secretar al
Comitetului de partid al Capitalei. În perioada 1944-1948, numărul membrilor de
partid a crescut de la 1000 la 793351 (exceptând noii membrii veniți în urma
fuziunii cu PSDR). În recrutarea de noi membrii nu s-a respectat principiul
leninist al înscrierii individuale în partid, acestea s-au facut pe liste, în
bloc. Din dorința de a atrage cât mai mulți membrii în partid s-a ajuns la
stadiul de a se realiza întreceri între diferite organizații pe această temă.

În anul 1948 are loc fuziunea Partidului Comunist din România cu Partidul
Social-Democrat, în urma căreia se formează Partidul Muncitoresc Român (PMR), care
număra 1084373 de membrii. Noul partid se prezenta într-o componență eterogenă,
cu membrii proveniți din diferite structuri sociale, în căutarea protecție
puterii politice. Trecerea în numai patru ani de la 1000 de membrii, cât
existau în clandestinitate, la peste un milion a produs reale dificultăți în
funcționarea și coordonarea partidului. Ele au fost amplificate și datorită
lipsei de experiență pe care o avea partidul în exercitarea puterii și în
adoptarea de decizii cu efect asupra societății. În mijlocul noilor veniți în
partid se afla în minoritate, vechea gardă, „revoluționarii de profesie”, care
și-au făcut stagiile de partid fie în inchisori, fie la Moscova și care erau
conștienti de pericolul pe care îl reprezentau pentru partid persoanele străine
de doctrina comunistă.

Dupa unificarea PCdR cu PSDR, în februarie 1948, porțile partidului au fost închise pentru a face loc unei
perioade de reorganizare sau de consolidare a partidului, cum o denumește
Kenneth Jowitt. Pașii care au fost realizați în vederea consolidării partidului
au constat în: stoparea recrutării de noi membrii, verificarea tuturor
membrilor și a activului PMR, epurarea celor care nu se încadrau în logica
marxist-leninistă și organizarea unor campanii de îndoctrinare prin intermediul
unui sistem de învățământ în cadrul partidului.[6]

În cadrul primului Congres al PMR care a avut loc în februarie 1948,
Gheorghe Gheorghiu-Dej atrăgea atenția asupra deteriorării rândurilor
partidului și necesității luării de măsuri în această privință. „Trebuie
verificată situația fiecăruia, trecutul lui, activitatea și devotamentul lui.
Elementele străine de clasa muncitoare, strecurate în rândurile noastre,
elementele care au activat în mișcarea legionară, diverși afaceriși și
carieriști, oameni cu o atitudine necorespunzătoare moralei proletare nu au ce
căuta în partid. Curățirea rândurilor partidului de elemente dușmănoase,
străine, necinstite, nu poate decât să-i întărească prestigiul în ochii
întregului popor și să-i cimenteze și mai mult rândurile”[7].
Verificarea activului și a membrilor fost hotărâtă la Plenara CC al PMR din
iunie 1948 și avea ca scopuri, în conformitate cu rațiunile conducerii
partidului, consolidarea idelologică, politică și organizatorică și
îmbunătățirea compoziției sociale a partidului.

Epurarea în interiorul Partidului Muncitoresc Român nu a fost un caz original sau izolat în contextul Europei
Centrale și de Est. Comuniștii autohtoni au urmat modelul sovietic al PC(b) din
URSS care în 1929 a trecut printr-o verificare similară, după ce, în prealabil,
în perioada 1926-1929 au fost realizate recrutări masive. În cadul celei de-a
XVI-a Conferințe a PC(b) al URSS din aprilie 1929 a fost luată decizia de
verificare a membrilor si candidatilor de partid. Raționamentul care a fost
urmat a fost tot acela al îmbunătățirii compoziției sociale a partidului într-o
perioadă istorică de trecere de la capitalism la socialism. După  perioada de verificare din 1929, au fost
excluși 10% din membrii partidului.[8]
Exemplul bolșevic era invocat în presa vremii ca un element de legitimitate a
acțiunilor de epurare din interiorul PMR: „Experiența PC(b) al URSS ne arată că
pentru a-și păstra rolul de avangardă a clasei muncitoare, Partidul trebuie
să-și curețe rândurile și în primul rând activul conducător de elemente străine
de clasă, dușmănoase, carieriste, oportuniste”[9].

Dacă analizăm în context est-european, observăm că în aceași perioadă cu
ceea studiată de noi, în țările aflate sub influență sovietică au loc fenomene
similare de verificare si epurare. Almira Enuță într-un studiu cu privire la
restructurarea Partidului Muncitoresc Român, remarcă implicarea directă a lui
Stalin în procesul de remodelare a profilului social al cadrelor comuniste în
statele est-europene satelite Uniunii Sovietice. Într-un buletin emis de  Cominform înaine de criza iugoslavă se
creionau direcțiile noii dezvoltări, „insistându-se asupra necesității
autoctiticii, arătându-se totodată pericolul unei <<umflări
excesive>> a efectivelor de partid și se vorbea deja de necesitatea
epurării partidelor prin eliminarea elementelor oportuniste”[10].
Nu trebuie să eliminăm din calcul criza iugoslavă survenită în urma rupturii
relațiilor dintre Stalin și Tito care a provocat o intensificare a controlului
sovietic asupra partidelor comuniste din sfera sa de influență.

Verificările și epurările în rândul partidului au durat 1 an și jumătate (noiembrie 1948-aprilie 1950), și s-au
derulat în conformitate cu planul întocmit de conducerea partidului fiind pus
în practincă de Comisia Centrală de Verificare a cărui președinte era
Constantin Pârvulescu. În prima parte a campanie, până în iunie 1949 a fost verificat
activul de partid din cadul tuturor județelor, în a doua parte, membrii de
partid. Campania de recrutate a avut ca scop delimitarea partidului: prin
epurarea celor care nu corespundeau tipului de patid pe care elita politică
vroia să-l creeze și prin stoparea înscrierilor.  Ghiță Ionescu, într-una din lucrările sale cu
privire la comunismul autohton, remarca faptul că pentru aceste acțiuni de
verificare și epurare au fost folosiți 200000 de investigatori fără carnet de
partid („non party aktiv”), care proveneau din structurile Securității,
Miliției, Ministerului Justiției și ale forțelor armate.[11]
Nu a fost întâmplător acest fapt într-un regim de dictatură populară în care
coerciția devenise principalul mijloc de a opera transformările dorite de
elită, în dauna celor politice legitime: „Partidul este cel care-și crează un
organism specializat în control și represiune. Obiectivul cuceririi puterii și
guvernării unei societăți în care elita politică este o minoritate
nereprezentativă conferă un rol predominant aparatului represiv. Funcția sa se
extinde și asupra partidului și elitei sale”[12].

Comisiile  care s-au ocupat cu analiza trecutului politic al membrilor de partid cu sarcină de răspundere în aparatul de partid
și de stat, au  fost prezidate de membrii
si supleanți ai Comitetului Central al PMR. Trebuie remarcat că membrii CC al
PMR nu au fost supuși verificării, mergându-se pe ideea alegerii lor de către
forul suprem al partidului, Congresul PMR. Din perspectiva compoziției sociale,
activul de partid era compus din 53.5% muncitori, 15.3% țărani muncitori și
31.2% elemente mic burgheze. În urma verificărilor au fost epurați 11.07% de
activiști.[13] Locurile
rămase vacante au fost completate de către elemente muncitorești cu scopul
îmbunătățirii compoziției sociale.

Pe întreg teritoriul țării au funcționat 74 de comisii județene de verificare care au avut atribuția de a
controla activul de partid, apoi de a organiza și conduce acțiunea de
verificare a membrilor de partid în județele respective. Comitetul Central s-a
ocupat cu elaborarea directivelor privitoare la verificarea membrilor de partid
pentru „uzul președinților comisiilor județene cu verificare” în care erau
formulate 20 de criterii de excludere.
Acestea se împărțeau în mai multe tipuri, în funcție de segmentul vizat
spre spre epurare. Primele au fost vizate „elementele exploatatoare”, apoi cei
cu trecut în „mișcările fasciste, elemente care au participat la jafuri, crime
asupriri împotriva populației sovietice”, pentru „activitate dușmănoasă
desfășurată după 23 august”, pentru „descompunere morală  și abateri grave de la linia partidului”,
„elemente șovine și antisovietice”, „social democrații de dreapta care s-au
dovedit a fi spărgători ai unității clasei muncitoare”[14].

Un element important al epurărilor l-au constituit social-democrații, care după fuziune reprezentau un potențial
pericol pentru pozițiile liderilor comuniști. Social-democrații erau
îndreptățiți să ceară un grad echivalent de legitimitate, datorită statutului
lor din perioada interbelică, fiind cunoscuți atât în mediile muncitorești cât
și în cercurile intelectuale de stânga. Cu toate acestea, încă de la primul
Congres al PMR, liniile de politică internă și externă ale partidului se
fundamentau pe  principiile comuniste,
fără a introduce influențe din ideile social-democrate. Natura însăși a acestui
regim a fost în mod esențial adversă dezbaterii libere și competiției între
vederi și platforme politice- după cum a afirmat chiar Lenin, partidul nu era
un „club de discuții”. În Proiectul cu privire la ”Îndrumările în vederea
verificării membrilor PMR”, din august 1948 (la începutul acestor campanii), se
atrăgea atenția asupra potențialui pericol reprezentat de membrii
social-democrați. „Dacă în PCR, cu toate eforturile depuse de CC al PCR, au
reușit să pătrundă unele elemente străine, în fostul partid social democrat,
datorită liberalismului practicat și în urma unor politici conștiente dusă de
elementele trădătoare de dreapta în privința înscrierilor în partid, au pătruns
într-o măsură mult mai mare elemente străine de clasa muncitoare, exploatatoare
sau afaceriste”[15]. Soluția
găsită a fost renunțarea la „tovarășii de drum”.

În mai 1950, a avut loc Plenara de încheiere a lucrărilor Comisiei de Verificare a membrilor de partid. Campania
care s-a desfășurat pe o perioadă de 19 luni apărea în ochii elitei „ca o reușită
atât pentru partid cât și pentru membrii”, confirmând justețea hotărârii PMR
din cadrul primului Congres.[16]  După epurări, în cadrul partidului au mai
rămas 720146 de membrii (78.87% din numărul inițial), fiind excluși 192881
(21.13%) de foști membrii. Din acest procent, 12.27% au fost eliminați din
partid pentru activitate dușmănoasă sau diferite abateri grave, 8.76% pentru
refuz de calitate de membru de partid. După verificare, privind din perspectiva
compoziției sociale, existau 42.51% elemente muncitorești, 57.79% elemente
nemuncitorești (element țărănesc 33.20%, element „mic burghez” 24.29%).[17]
În urma verificărilor și a epurărilor, compoziția socială nu s-a schimbat
foarte mult, procentul muncitorilor în partid crescând cu doar 4%. S-a semnalat
un procent mai ridicat în cadrul structurilor aparatului de partid (de la 53.5%
la 63.5%) și de stat (de la 24.21% la 39.73%). Tocmai acesta a fost paradoxul
partidului o bună perioadă de timp, deși se numea Partidul Muncitoresc Român,
abia în 1958 procentul muncitorilor în cadrul său a fost de 51.13%.

Deși apreciată pozitiv campania de verificare, situația în care se afla partidul îngrijora pe oficialii săi. În
cadrul ședinței Secretariatului CC al PMR din 13 iunie 1950, Vasile Luca se
exprima în termeni duri cu privire la această problemă: „compoziția socială
este proastă, de asemenea calitatea membrilor de partid”, și recomanda urmarea
exemplului PC(b)US, ca în partid sa fie înscriși fruntașii în producție (cu
preponderență cei din industria grea), iar la înscrierea în partid a
elementelor neproletare să fie introduse mai multe exigențe.[18]
Conducerea partidului a fost preocupată de păstrarea coerenței în interiorul
corpului politic, prin asigurarea unui procent ridicat de proletari în rândul
membrilor, dar în special în aparatul de partid. Elita comunistă a implementat
un sistem de recrutare care diferenția membrii în conformitate cu originea
socială și locul de muncă. Primirea în partid nu s-a mai realizat în bloc, cum
s-a întâmplat în perioada 1944-1948, ci, în mod strict individual, cu
respectarea „învățăturii leninist-staliniste” și a regulamentului partidului.
Intratrea în partid a fost condiționată de un stagiu pe care fiecare candidat trebuia
să-l parcurgă, diferențiat pe categorii sociale: pentru muncitorii din
industrie 6 luni, 1 an pentru muncitorile din micile întreprinderi, tăranii
săraci, muncitorii agricoli, membrii ai gospodăriilor agricole colective și de
1 an și jumătate pentru funcționari, intelectuali. Membrilor fostelor clase
exploatatoare le era interzis să acceadă în Partidul Muncitoresc Român. La
expirarea stagiului, candidatul prezenta către biroul organizației de bază o
cerere personală în care solicita primirea sa în rândurile partidului, o autobiografie
scrisă personal, un chestionar completat tot personal și recomandările din
partea unor membrii cu o istorie în cadrul partidului.

După cum am putut observa în cadrul studiului, dictatura proletariatului nu s-a delimitat la distrugerea elitelor
rivale, la represiunea asupra societății, ci a însemnat și o dictatură și o
epurare în propriile rânduri. Modul în care elita politică comunistă autohtonă
și-a imaginat consolidarea a fost prin insularizarea partidului de societate,
prin ridicarea nivelului exigenței la înscrierea în partid. În fond, acțiunile
întreprinse de noua elită politică se înscriau în principiile enunțate de
Lenin, pentru care partidul clasei muncitoare „revolutionare” era unicul partid
de guvernământ din lume care nu era procupat de creșterea cantitativă a
membrilor, ci de creșterea lor calitativă. Calitatea era dată în acest caz de
statutul social și obediență față de partid. Mergând pe urmele lui Lenin,
Stalin compara partidul cu o fortăreață ale cărei porți se deschideau numai
celor vrednici de aceasta, doar celor verificați. În urma epurărilor, partidul
a devenit mai obedient față de conducere, el acționând în teritoriu conform
ordinelor venite de la centrul decizional.

autor: Ana Maria Sima


[1] Kenneth JOWITT, Inclusion
and Mobilization in European Leninist Regimes, în World Politics, Vol. 28, No.1,
(Oct. 1975), pp. 69-96 , accesat la http://www.jstor.org/stable/2010030.

[2] Ibidem, p.70

[3] Ibidem

[4] Stelian TĂNASE, Eite și societate: guvernarea Gheorghiu-Dej: 1948-1965, Humanitas,
București, 1998, p.52.

[5] Nicoleta IONESCU-GURĂ, Stalinizarea României: Republica Populară
Română, 1948-1950: transformări instituționale
, ed. All, București, 2005,
p.209.

[6] Stelian TĂNASE, op.cit., p.49.

[7] Alina TUDOR-PAVELESCU, Politica de cadre a partidului muncitoresc roman: 1945-1955, ed.
Arhivele Naționale ale României, București, 2006, p.8.

[8] Nicoleta IONESCU-GURĂ, op.cit., p.212.

[9] Sorin TOMA, Marea Revoluție Socialistă din Octombrie și însemnătatea ei pentru țara
noastră
, în „Lupta de clasă”,
seria a V-a, nr. 2, octombrie-decembrie 1948, p.38.

[10] Almira ENUȚĂ, Restructurarea Partidului
Muncitoresc Român (1948-1952), în Romulus RUSAN (editor), „Anul 1948: instituționalizarea comunismului: comunicări prezentate la
Simpozionul de la Sighetul Marmației: (19-21 iunie 1998),
ed. Fundația
Academia Civică, București, 1998, pp.103-104.

[11] Ghiță IONESCU, Communism
in Rumania: 1944-1962
, ed. Oxford University Press, London, 1964, p.204.

[12] Stelian TĂNASE, op.cit., p.54.

[13] Nicoleta IONESCU-GURĂ, op.cit., p.208.

[14] Nicoleta IONESCU-GURĂ, op.cit., p. 209.

[15] Ion VINȚE, Despre
verificarea activului de partid
, , în
„Lupta de clasă”, seria a V-a, nr. 2, octombrie-decembrie 1948, p.93.

[16] Almira ENUȚĂ, Restructurarea Partidului
Muncitoresc Român (1948-1952), art.cit.,
p.111.

[17] Nicoleta IONESCU-GURĂ, op.cit.,p.213

[18] ANIC, fond C.C. al P.C.R.- Cancelarie,
dosar 42/1950, f .5.

1.238 views
, , , , , ,
Stimati cititori, fiind un proiect cultural quality, va informam ca in acest spatiu acceptam orice opinie dar mesajele care contin obscenitati NU vor fi acceptate. Multumim pentru intelegere!

Nici un comentariu

Lasati un comentariu

Security Code: