E-Antropolog

Românii la graniţele imperiilor(I)

09 martie 2012 Adrian Majuru Diaspora

Trebuie să precizăm, animaţi de un fatalism revoltător de balcanic – criticat probabil, de-ndată, de
optimiştii practici de cafenea – că românii, ca şi strămoşii lor geto-daci, au
fost mereu la fruntariile imperiilor. Geto-dacii trăiau la frontiera imperiului
roman, până au făcut parte din el, a imperiului otoman, până i-a înghiţit şi
acesta, în raza de acţiune a hoardelor jefuitoare şi distrugătoare ale
tătarilor, la acelea a imperiilor Ţarist şi Habsburgic şi mai nou ale Uniunii
Europene.

Întreaga noastră fiinţă naţională, milenii întregi, a fost sfâşiată de confruntările pe multiple
planuri şi de inimaginabilă diversitate, cu invadatorii opriţi sau nu de
hotarele românismului.

Iar în epoca recentă a integrărilor, a stabilirii noii ordini mondiale, există o tendinţă care poate
fi foarte uşor contra-argumentată, a confraţilor noştri europeni, de a ne
exclude, de a ne muta, ideatic, prin construcţiile ideologice şi politico – spaţio
– temporale, dincolo de marginile unităţilor geopolitice pe care dânşii le
construiesc, şi din care, se gândesc, că nicidecum nu vom face parte, alături
de ei. Numai că realitatea geopolitică, prin obiectivitatea ei de neînlăturat,
spulberă infatuările acelora care nu vor să împartă titlurile de nobleţe cu
noi.

Odată cu recrudescenţa terorismului fundamentalist islamic, raporturile de interese s-au văzut
bulversate; bombele umane, răpitorii şi ucigaşii de oameni nevinovaţi, tind să
despartă populaţiile – opinia publică – de conducătorii lor, încercând astfel
să dezintegreze puterile statelor ţintă şi să instaureze haosul.

România se află, ca totdeauna, la graniţele imperiilor: la graniţa Uniunii Europene dinspre C.S.I.
(Imperiul Rus), la graniţa NATO şi la poarta intereselor geostrategice,
politice şi economice ale Rusiei. În încercarea de a scăpa din ghearele
visurilor nostalgice şie eurasiatice ale elitelor ruse, ne-am grăbit să facem
pe plac americanilor, cu riscul de a supăra Uniunea Europeană. Politica noastră
externă poate părea la un moment dat demagogică, spunând europenilor unele, şi
făcând americanilor altele. Însă pericolul de a rămâne în afara umbrelei
democratice era imens. Ne-am agăţat de orice ce şansă pentru a nu mai fi
obiectul trocului Rusia – Occident, pentru a nu mai fi scoşi afară din casa
noastră europeană şi lăsaţi, precum un căţel de pripas, în voia şuturilor
batjocoritoare ale trecătorilor slavi.

Şi ca să revenim, Imperiul este rezultatul, de mari dimensiuni, al  oricărei migraţii externe, fie ea de natură
demografică, ideologică, economică sau culturală, care tinde, în loc să se
armonizeze cu mediul geopolitic în care se extinde, să uniformizeze, să supună
cele ce găseşte şi să se impună pe diferite căi, în faţa realităţii în care pătrunde.

Tot cu această ocazie definim o formă mult mai subtilă de imperiu, Imperiul Cultural, care dictează,
precum Crezul American, la nivel planetar, valori şi principii, ce-n ultimă
instanţă, aduc pe cei dominaţi în situaţia nu numai de a nu respinge, ci mai
mult, chiar de a dori dominaţia, plătind un însemnat tribut în creiere şi
energii spirituale.

 

Partea a II
– a: Scurte consideraţii de geopolitică

 

Care ar fi deci poziţia României în contextul actual, având în vedere sfâşiata Europă,
expansiva SUA şi neconsolata Rusie? – între acestea toate aflându-ne noi,
românii, agresaţi de o presiune economică, politică, culturală şi religioasă,
de cea mai acută manifestare.

Unii autori vorbesc despre poziţia intermediară a României, ca stat mijlociu, poziţie determinată
de cadrul natural dar şi de opţiunile politice pe care le poate avea. România
nu se va putea debarasa niciodată, dată fiind poziţia sa, de statutul de „stat
tampon” cum îl numea lordul Curzon of Kedleston, care la vremea sa, după
studiile aprofundate întreprinse asupra modalităţilor de stabilire a
graniţelor,  în cazurile incerte, unde
presiunile exercitate de interesele divergente sunt insurmontabile, avansa
ideea de constituire a unor astfel de formaţiuni considerate artificiale. Dar
această caracteristică, această artificialitate, nu exclude viaţa naţională
proprie. Totuşi, este nevoia de garanţiile oferite de statele mari cu interese
în zonă pentru ca asemenea creaţii să reziste tendinţelor centrifuge la care
sunt supuse, intrigilor interne şi externe în care sunt angrenate de forţele cu
năzuinţe revizioniste.

Geopolitica zilelor noastre tinde să se distingă prin cristalizarea din ce în ce mai avansată a
noţiunilor cu care operează şi totodată prin definirea precisă a obiectului de
activitate, a instrumentelor  şi a
direcţiilor de cercetare.

În primul rând geopolitica încearcă să se autodefinească. De-a lungul timpului prin termenul
de geopolitică s-a numit: o „concepţie ce instituie o relaţie determinist –
cauzală între diferitele elemente ale factorilor geografici şi faptele,
acţiunile şi evenimentele politice internaţionale”; „o modalitate de
investigare şi delimitare a corelaţiilor dintre factorii ce determină o anumită
situaţie politică”, „analiza distribuţiei relaţiilor politice de cooperare,
competiţie, rivalitate dintre anumite state situate într-o anumită geografică”;
„instrument de realizare a echilibrului politic”, „strategie de realizare a
politicii planetare”, „teorie prin care se evidenţiază corelaţia spaţiului
geografic cu factorii politici”; „disciplină ştiinţifică”.

În ceea ce priveşte analiza distribuţiei relaţiilor politice dintre state într-o anumită zonă
geografică, în special a relaţiilor de putere, se porneşte în general de la
premise unanim acceptată a existenţei centrelor de putere regionale, zonale şi
planetare. La constituirea şi existenţa acestor centre de putere contribuie
într-o măsură decisivă factorul geografic, aşa cum este el acceptat, mai ales
prin aspectele situării favorabile sau nefavorabile în raport cu interesele în
cauză şi prin accesul sau imposibilitatea accesului la anumite resurse.

Dintre reprezentanţii şcolii româneşti de geopolitică din perioada interbelică cel mai
reprezentativ este profesorul Ion Conea, care la vremea sa considera
geopolitica drept o ştiinţă în devenire care studiază relaţiile dintre state
abordând un model planetar a cărui stare de moment poate fi descifrată de
geopoliticieni.

Nu într-o încercare de ierarhizare ci mai degrabă în ordine cronologică urmează Anton Galopentia
care atrăgea atenţia asupra faptului că gândirea şi acţiunea politică sunt
factori care intervin în fundamentarea politicii duse de un stat indiferent de
mărimea  şi potenţialul său.

Partea a III – a:
Câteva elemente de geopolitică a României

Putem porni demersul de analiză geopolitică a României prin luarea în discuţie a graniţelor
acesteia, plecând chiar de la analiza termenului de graniţă, termen ale cărui
semnificaţii nu se limitează la fâşia de pământ care delimitează România de
statele vecine, cât mai degrabă ca organ periferic al statului, martor al
creşterilor şi descreşterilor repetate de-a lungul istoriei. În acest spaţiu de
confluenţă în care fiinţează România creşterile şi mai ales descreşterile dese
de-a lungul istoriei considerăm că erau inevitabile.

Raportul de forţe mereu schimbător care a determinat şi determină graniţele arată cât de mare
este forţa noastră, sau dimpotrivă debilitatea, de a comunica, de a influenţa
prin ceea ce avem de comunicat şi prin modul în care comunicăm, raporturile de
forţe ale vecinătăţii, şi de ce nu, ale lumii.

Nicolae Iorga, în încercarea de a ordona realităţile determinate de existenţa diviziunilor
geopolitice planetare, foarte potrivit pentru ţara noastră, izvodea noţiunea de
„hotar”, un hotar creator, fecund, care ar trebui să înlocuiască şi azi
graniţa: „Hotarul a avut un sens deosebit de la o vreme la alta şi odinioară
semnul hotarului era mult mai natural, mult mai legat de geografie, mult mai în
concordanţă cu nevoile oamenilor decât hotarul acesta artificial şi crud pentru
care şi în jurul căruia se poartă atâtea lupte (…). Era, cum am zice, un
hotar fecund, un hotar creator de viaţă, producător de sinteză”.

Hotarele României sunt astăzi caracterizate prin stabilitate – a se evita confundarea
stabilităţii cu lipsa dinamismului – şi raţionalitate, afirmaţie ce poate fi
argumentată prin prezenţa la graniţele ţării, pe mai mult din jumătatea
lungimii acestora, a frontierelor naturale: Prutul, Dunărea. Marea Neagră,
unităţi fizico geografice complementare funcţional cu blocul carpatic.

Dacă ar fi să socotim vizionar, desigur, revenirea Moldovei de peste Prut la patria mamă,
forma elipsoidală care apare pe hartă ar avea axa mare de aproximativ 720
kilometri, aşezată de la est la vest, iar axa mică, nord – sud, de 514 kilometri.
Ca suprafaţă reprezentăm 4,8 procente din cea a Europei fiind din acest punct
de vedere superiori majorităţii statelor din bazinul Dunării şi chiar unora
dintre ţările situate în bazinul Mării Negre.

Mărimea, poziţia geopolitică şi hotarele României nu au scutit-o niciodată de presiunea
exercitată de imperii sau de simplii vecini în decursul istoriei. Unul dintre
savanţii vremii, Alexandru Supan, încerca chiar să cuantifice presiunile la
care sunt supuse statele ce fiinţau în acele timpuri, pentru a stabili dacă
poziţia acestora era una centrală sau una periferică.

Coeficienţii de presiune calculaţi arătau clar imensele presiuni care se exercitau asupra
României: 30,8 (înainte de 1940), faţă de 0.0 asupra Marii Britanii, 3,3 asupra
Franţei sau 0,2 asupra S.U.A.

Presiunile din toate direcţiile care se exercită asupra României au crescut după 1989, când elitele
româneşti au înţeles că trebuie să demareze procesele ce se vor dovedi lente şi
chinuitoare, ale desprinderii din sfera de influenţă ale Rusiei şi apropierea
culturală şi politică de statele occidentale.

După căderea cortinei de fier şi fărâmiţarea unora dintre statele foste membre ale blocului
comunist, graniţele României s-au modificat, în prezent învecinându-ne cu
Ukraina, Republica Moldova, Bulgaria, Serbia şi Muntenegru şi Ungaria.

Revenind la profilul geopolitic al României, trebuie statuat de la bun început faptul că acesta este
favorizează interesele Europei în această regiune. La graniţele dinspre
pericolele manifeste şi potenţiale ale Imperiului Rus se află un stat care nu
numai că are elitele filoeuropene şi pro-NATO, dar maie ales are într-un
procent covârşitor, nemaiîntălnit niciunde aiurea, de peste 90%, voinţa maselor
de a se integra în structurile enumerate mai devreme.

Interesant este a descoperi faptul că nu suntem, în viziunea analiştilor timpului, nicidecum
balcanici, nicidecum răsăriteni şi nici sudici. Am fost învăţaţi cu asiduitate
că ne numărăm printre aşa-consideraţii defavorizaţi balcanici, care populează
sudul continentului european.

Profesorul Simion Mehedinţi, care numea Carpaţii „cel din urmă accident de relief al Europei
peninsulare”, ne situa la extremitatea acestei peninsulei europene, dincolo de
care se întinde Rusia, regiune asiatică, total opusă europenităţii şi deopotrivă
asiatică.

În schimb românii, chiar dacă sunt aflători la extremitatea central-europeană sunt definiţi de cu
totul alte caracteristici, fiind osebiţi de clima cu nuanţe mediteraneene, de
floră şi faună, latinitate şi modul de trăire a folclorului şi credinţelor.

Sensul peiorativ al balcanismului se suprapune peste termenul de „Peninsulă balcanică”  utilizat pentru prima oară de geograful
german Zeune în anul 1830, şi s-a consolidat de-a lungul timpului datorită
caracteristicilor populaţiilor balcanice, caracteristici dobândite de-a lungul
secolelor de oprimare, dominaţie şi necazuri pe care balcanicii au trebuit să
le sufere din cauza diferitelor şi deselor schimbătoare stăpâniri. La acestea
toate trebuie adăugate frământările politice permanente, nesiguranţa
călătoriilor în zonă şi o altă sumedenie de alte aspecte negative care au
favorizat transformarea termenului de „balcanic” într-unul cu sens peiorativ.

Având oarecum o soartă comună, sub dominaţia otomană, ca dealtfel şi sub dominaţia de altă factură
a fanarioţilor, împărtăşind soarta celor cu poziţii geopolitice aflate la
graniţele imperiilor şi românii, ca şi popoarele balcanice au căpătat o serie
de însuşiri considerate nefaste, dintre care cea mai condamnabilă credem că
este pesimismul, combinat cu o anumită blazare.

Aşa cum apreciau după primul război mondial analiştii vremii, prin unirea Regatului român cu
Transilvania, românii, aflaţi deja la periferia peninsulei, devin cu totul şi
cu totul ne-balcanici din punct de vedere geopolitic. Nu pot fi invocată nici
comoditatea, nici tradiţia, sentimentele de adversitate faţă de români, nici
alte considerente care îndepărtează cercetătorii de la obiectivitatea actului
de cercetare ştiinţifică, cercetători care persistă în greşeala de a înghesui România
în cutia balcanică.

Iată de pildă Jacques Ancel în anul 1935 afirmă în lucrarea sa „Les frontières roumaines”, că
Dunărea este pentru români o „frontieră biologică, lingvistică şi fluvială”.
Din punct de vedere biologic – conform spuselor autorului, la Nordul Dunării
„sfârşeşte Europa Centrală, fără ca la Sud Europa Mediteraneană să înceapă, dar
ea se anunţă”. Printre argumentele aduse în susţinerea acestei judecăţi este şi
acela că flora diferă, „prin văile prăpăstioase care coboară spre Dunăre cresc
stejarii, castanii, protejaţi de vânturile stepei”.

Din punct de vedere lingvistic se conferă Dunării – ca frontieră – o precizie cum puţine alte
frontiere au.

Nicolae Iorga, marele istoric român, afirma la un moment dat, legat de subiectul balcanismului
nostru: „am încheiat epoca balcanică a preocupaţiunilor noastre pentru a ne
gândi la o epocă exclusiv carpatică”. Dealtfel, în anul 1935, în discursul
rostit cu prilejul unei conferinţe, spunea că România nu este în balcani şi nu
poate fi o ţară balcanică.

Iorga pleda pentru păstrarea legăturilor strânse cu populaţiile balcanice, dar afirma totodată că
suntem occidentali, deşi „beneficiari” ai aceloraşi influenţe turceşti.

Profesorul Emmanuel Martone enumera printre ţările Europei Centrale următoarele: Germania, Polonia,
Elveţia, Austria, Ungaria, Cehoslovacia şi România”.

Tot în favoarea cauzei României ca ţară central europeană putem aduce afirmaţiile autorilor Y.
Chataignau şi J. Sion, care în volumul al VII – lea al Geografiei Universale
(Géographie Universelle) spun fără echivoc că ţările balcanice sunt:
Iugoslavia, Albania, Bulgaria, Tracia turcă şi Grecia.

(va urma)

autor: Marius Golea

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign