E-Antropolog

Substrat biologic individual și context social în era informațională(I)

09 martie 2012 Adrian Majuru Antropologie urbana

 

Scopul
acestui document este de a reliefa modul de desfăşurare a relaţiilor
interumane sub acţiunea factorilor tehnologici şi informaţionali
, ţinând
cont de importanţa trăsăturilor primare, specifice fiinţelor umane. Habitatul
uman suferă schimbări pe parcursul adaptării situaţionale survenită ca o
necesitate dar şi ca o desfăşurare logică a evenimentelor –  EVOLUŢIE.

1.    INTRODUCERE: TERMINOLOGIE; CONTEXT

1.1.
SUBSTRATUL[1]
BIOLOGIC INDIVIDUAL
ne interesează în măsura în
care acesta influenţează activităţile umane şi relaţionarea dintre oameni, cum
se raportează la context şi constituirea propriului sistem de valori.

Temperamentul uman ca ansamblu de caracteristici ale individului în
ceea ce priveşte emoţiile, comportamentul, adaptabilitatea în diverse situaţii,
de-a lungul timpului, are o bază biologică ereditatră, neurală în asociere cu
factorii hormonali ce afectează răspunsul faţă de mediu (habitat).  Caracterul uman este influenţat de factori
externi (cultură, influenţa parentală). Recent, progresele din psihologia
evoluţionistă (Konner, 1991) şi genetica behavioristă (Loehlin, 1992)  aduc argumentele examinării caracteristicilor  naturii umane ce transcend diferenţele
culturale, demonstrând că structura
diferenţelor individuale
aferente fiecărei personalităţi este uniformă în
cadrul multor culturi şi poate fi, de fapt, universală. Astfel, dimensiuni
generale ale personalităţii pot constitui un cadru de bază pentru înţelegerea
diferenţelor culturale.

Abordând domeniul comunicării interumane voi face câteva
referiri la noţiunile de limbă vorbită în relaţie cu cultura.

Toate limbile umane (Dixon, 1997) conţin termeni specifici pentru
caracterizarea trăsăturilor de personalitate[2],
incluzând moduri de gândire, trăiri şi acţiuni. Dacă trăsăturile de
personalitate sunt în mod arbitrar conturate prin cultură (de exemplu modul de
creştere-educare al copiilor, valori morale şi religioase, sistemul perceptiv aferent
fiecărei limbi), atunci diverse şi diferite structuri de caracteristici ale
personalităţii pot fi identificate în multitudinea de culturi. Dacă, cu toate
acestea, trăsăturile prezintă variaţii la nivelul primar de acţiune şi
experienţă umană, această structură s-ar putea dovedi a fi universală.
Universalitatea poate fi atribuită bazei biologice sau ar putea reprezenta
consecinţele pur psihologice în urma experienţei umane de a trăi în grupuri,
folosind gânduri abstracte sau conştientizându-şi propria mortalitate.

Toate culturile umane includ cuvinte menite să descrie diferenţe ale
personalităţii, o mare parte a procesului de socializare constând în învăţarea
acestor termeni şi cum pot fi atribuiţi fiecăruia dintre noi. Spre deosebire de
caracteristicile fizice, trăsăturile de personalitate reprezintă elemente
abstracte ce nu pot fi măsurate în mod direct, ci trebuiesc deduse din modele
complexe de comportamente atât evidente cât şi ascunse. Aceste deducţii pot fi
făcute prin intermediul unor instrumente cum ar fi, în cazul studiilor
psihologice, chestionarele cu termeni aferenţi limbii materne. De exemplu, în
scopul identificării unei personalităţi narcisiste, este imperios necesar să
cunoaştem sensul cuvintelor: grandiozitate, exploatator, invidios şi arogant
(American Pszchiatric Association, 1994).

Concepţiile uzuale în privinţa trăsăturilor de personalitate enunţă două prezumţii cheie: în primul rând,
trăsăturile sunt stabile în timp. Chiar dacă, în diferite circumstanţe,
comportamentul poate prezenta variaţii, acesta iţi păstrează un substrat
consistent ce atestă natura specifică individului. Stabilitatea distinge
trăsături de caracteristici ocazionale ale individului, cum ar fi dispoziţii
trecătoare datorate diverselor situaţii în care poate fi pus. În al doilea rând,
trăsăturile individuale influenţează în mod direct comportamentul.

[Freeman, 1995]

 

Această diagramă, reprezentând circuitul sistemului limbic, ilustrează un aspect al ciclului răspunsului neural ce susţine
mobilul acţiunii voluntare.
Acţiunile sunt iniţiate în cadrul sistemului
limbic, simplificat, aici, în componentele ariei entorhinale din hipocampus[3].  Simplificând, este vorba de stimulii receptaţi
şi procesaţi de către mecanismele mentale. Receptorii activaţi transmit
informaţiile sistemului senzorial în cadrul căruia au loc procese haotice
constructive, menţinute prin răspunsuri senzoriale consecvente. Acest sistem
dinamic asigură, în mod recursiv, semnale ce anticipează comportamentul intenţionat.
Acest proces de referinţă asigură baza psihologică a conştiinţei, ajutându-ne
să înţelegem cum funcţionează cortexul senzorial[4] la
interfaţa dintre planul mental individual şi factorii externi.  De ce ne interesează aceste date? Pentru a
înţelege modul de formare a comportamentului uman în urma stimulilor externi
care, în contextul actual, constituie un ansamblu de informaţii complex  şi diversificat în componenţa sa. Astfel, în
cadrul acestor procese se pot defini modele de (potenţiale) acţiuni,
determinate de experienţe anterioare cu aceeaşi clasă de stimuli, rezultatul
constând în colecţii de experienţe. În concluzie, percepţia şi memoria
constituie un proces dinamic unitar prin care ia naştere semnificaţia, intenţia
şi, în general, mobilul uman. În acest context putem evidenţia faptul că
percepţia fiecăruia este unică, în ciuda unor similarităţi, datorită atribuţiei
de proces creativ al memoriei, fapt ce ne ajută să înţelegem mecanismul
biologic prin care s-au format, modificat şi menţinut societăţile de-a lungul
istoriei.

Această perspectivă biologică asociată dezvoltării sociale evidenţiază, de asemenea, rolurile sociale ale sexelor.
Diferenţele de sex în cadrul comportamentului social emerg  datorită distribuţiei bărbaţilor şi
femeilor  pe roluri sociale în cadrul
societăţii.

În contextul actual dar şi de-a lungul istoriei, este evidentă predispoziţia femeilor de a-şi asuma roluri, cu preponderenţă, în
activităţi domestice, în timp ce bărbaţii îşi asumă roluri, cu preponderenţă,
în cadrul activităţilor economice, ca susţinători din punct de vedere material
al familiei. În orice caz, rolurile pot lua diverse valenţe în lumina schimbărilor
globale, fiind evident faptul ca prezenţa feminină este din ce în ce mai
frecventă în activităţile economice, politice,
etc. Stereotipul de caracteristici necesare pentru îndeplinirea anumitor
funcţii în cadrul societăţii devine depăşit. Poate contribui la acest lucru
accesibilitatea crescută la informaţii, gândirea modernă ce implică o mai mare
libertate de exprimare şi tinde spre egalitatea între sexe (ceea ce nu e
întotdeauna un lucru foarte bun şi, în mod cert, există şi un revers al
medaliei), dar nu în ultimul rând, motivaţia personală are o mare contribuţie
la depăşirea unor astfel de standarde.

În concluzie, diferenţele de gen, în contextul social, economic şi ecologic, influenţează rolurile deţinute de femei şi bărbaţi
deoarece anumite activităţi sunt întreprinse într-un mod mai eficient de către
unul din cele două sexe, în diverse circumstanţe. Beneficiile acestei eficienţe
se ancorează în faptul că cele două genuri se află într-o relaţie de
complementaritate în cadrul societăţii.

 

1.2.  CONTEXT SOCIAL în sens de comunităţi umane
şi clase sociale. Fiinţa umana este, prin definiţie, o fiinţă socială.

Din perspectiva teoriilor socio-psihologice asupra eului,
accentul este pus pe simţul identităţii proprii, ca eu unic, diferit faţă de
ceilalţi. Perspectiva inter-culturală, în schimb, aduce în prim-plan aspectul
social al eului şi dimensiunea în care indivizii se definesc prin intermediul
relaţionării cu ceilalţi, grupuri sociale sau alţi indivizi. În acest context
putem deduce faptul ca ideea de apartenenţă, relaţionare, nu implică afilierea
între individ în sine şi ceilalţi, ci, de fapt, conturează diferenţele
fundamentale pe baza cărora se construieşte eul individual. În orice caz,
aprofundarea conştientizării de sine ţine, în principal, de motivarea umană
individuală. Cu alte cuvinte, oamenii caută să se definească  prin intermediul imersiunii în relaţiile cu
ceilalţi, în cadrul colectivelor, mare parte din propria autoevaluare având
rădăcini în astfel de identificări sociale. Astfel, am putea face distincţia
între persoana în sine şi persoana socială.

Un element relevant pentru contextul social, în general, îl reprezintă  tendinţa claselor
sociale cu o condiţie modestă de a fi colectiviste, în timp ce clasele înalte
sunt preponderent individualiste(Triandis, 1995). Acest fapt prezintă influenţe
în modul de creştere a copiilor. Prin urmare, reprezentanţii clasei sociale
superioare vor pune accent pe realizarea personală şi creativitate, incurajând
un caracter individualist, în timp ce reprezentanţii claselor sociale
inferioare vor face presiuni asupra copiilor în sensul obedienţei şi
respectării normelor.

Caracterizarea cadrului social în era informaţională este, într-o primă instanţă, rezultatul
interacţiunii dintre organizaţii, reprezentând un proces de individualizare a muncii. Prin asta mă
refer la faptul că procesul prin care munca în sine contribuie la producţie,
este definit pentru fiecare individ în parte, cu referinţe ale negocierii
colective sau condiţii stabilite. Pentru a clarifica mai mult afirmaţiile de
mai sus, aş face o analogie între era industrială şi cea curentă. De-a lungul
perioadei industriale, în termeni de proces al muncii, populaţia (formată, în
general, de agriculori, meşteşugari – muncă fizică) era încadrată într-un grup
social de dimensiuni variabile în funcţie de natura muncii lor, în care se promova
acel simţ al colectivului, fapt potenţat de interacţiunea fizică dintre oameni.
În cazul contextului actual, procesul e, în mare parte, invers. De-socializarea
locului de muncă şi flexibilitatea crescută, cu intensităţi diferite, în
funcţie de domeniul abordat, constituie caracteristici esenţiale pentru era
informaţională. Nu putem cataloga acest fapt, în mod arbitrar, drept bun sau
rău. Flexibilitatea locului de muncă poate permite omului să-şi organizeze
într-un mod mai eficient viaţa sau o pate compromite (mai ales în cazurile
celor ce călătoresc mult sau cei pentru care auto-organizarea pune probleme).
În mod cert, aceste schimbări influenţează relaţiile sociale.

O altă caracteristică a noului context îl reprezintă tendinţa de a exploata forţa de muncă prin norme
de salarizare sau condiţii de muncă defavorabile, acest lucru având efecte
negative în special în cazul anumitor categorii sociale (imigranţi, femei,
tineri, minorităţi).

Excluziunea socială poate fi uşor conectată cu cele afirmate anterior. Prin definiţie, aceasta constituie
procesul prin care, anumitor indivizi sau anumitor grupuri, le sunt îngreunate
condiţiile de a adera la poziţii sociale mai înalte şi de a-şi asigura un trai
autonom.

Discrepanţele sociale pot fi accentuate şi de faptul că nu toate categoriile de oameni pot
avea acces la internet şi alte surse tehnologice, specifice contemporaneităţii.
Astfel,  oamenii lipsiţi de aceste
facilităţi pot suferi cheltuieli mai mari, obstacole în a-şi ameliora şi
consolida poziţia socială şi situaţia financiară.

 

1.3.   ERA INFORMAŢIONALĂ

Două tendinţe dominante ne ajută să definim noul context
spaţio-temporal:  cel mai de seamă proces
de urbanizare în istoria umanităţii şi o aplicare intensă, inegală, a
informaţiei digitale şi a tehnologiei comunicaţiilor. De altfel, aceste două
tendinţe sunt strâns interrelaţionate.

Noul context social este marcat de efectul de-socializării, abolirii
simţului comunitar, fapt ce a determinat specialiştii din domeniul
arhitecturii, urbanismului, sociologiei, etc, să caute soluţii pentru
ameliorarea acestor disparităţi. Unul dintre rezultate îl constituie conceptul
New Urbanism[5].
Pe lângă promovarea ideii de arhitectură de calitate, eficientă în satisfacerea
necesităţilor biologice umane, conceptul promovează principii ce vizează
comunitatea, în general, întărirea relaţiilor interumane prin redarea spaţiului
public. Prin urmare, componentele principale sunt reprezentate de străzi ca
spaţii publice vitale pentru interacţiunea socială (nu doar în calitate de
principale facilităţi de mişcare) şi comunităţile interactive. Străzile
satisfac necesitatea psihologică a oamenilor de a face parte din „ceva”, iar
simţul comunităţii este fundamental pentru viabilitatea unui oraş, conform
teoriilor urbanismului contemporan.

În ciuda faptului că internetul este un instrument tehnologic a cărui
entitate se manifestă doar în plan virtual, acesta are efecte puternice asupra
mediului construit. Făcând o comparaţie, tehnologia automobilului a pus
problema unor spatii ample necesare desfăşurării acestui instrument al
mobilităţii, în schimb, internetul nu are necesităţi spaţiale. Acesta din urmă
nu ameinţă prin proprietăţi fizice, ci prin capacitatea de a modifica sau
schimba comportamentul asociat cu emergenţa tehnologiilor avansate. Poate
încuraja un mod de viaţă ce va deteriora abilitatea comunităţilor să
funcţioneze într-un mod echitabil. În mod paradoxal, acesta are capacitatea de
a conecta oamenii şi instituţiil la scară globală (la nivel virtual) şi, în
acelaşi timp, „deconectează” oamenii de la familiile şi grupurile lor sociale,
nu cele ce aparţin planului virtual. Astfel, stimulii din planul fizic sunt
înlocuiţi cu cei din planul virtual. Se poate spune că societatea a juns
într-un punct în care, cu ajutorul internetului, un individ poate să-şi
trăiască viaţa „online”, în mod independent şi autosuficient, asta datorită
joburilor, cumpărăturilor, băncilor online, ş.a.m.d.

Efectele negative ale procesului de globalizare au fost anticipate cu mult înainte de emergenţa internetului. Comunităţile riscă să-şi
piardă identitatea culturală şi simţul teritorial prin aderarea la modelul
curentului global în ceea ce priveşte afacerile, modul de viaţă, în sensul
asimilării a diferiţi oameni şi culturi într-o singură comunitate globală.

Internetul este cea mai revoluţionară tehnologie a modernităţii. Poate consolida civilizaţii, oferindu-le oportunităţi de
dezvoltare la nivele mult mai înalte şi, în acelaşi timp, le poate distruge.

autor: Cristina ŞtefanManagement Urban pentru Oraşe Competitive, an.II., Master, Facultatea de Urbanims, UAUIM „Ion Mincu” – București


[1] Substrat – folosit,
în cadrul acestui document, cu sensul de suport al acţiunilor individuale,
ansamblu de elemente constitutive a caracterului uman.

[2] Prin structura
trăsăturilor de personalitate
, psihologii fac referire la un model de
covarianţe între aceste trăsături, de obicei prezentate succint sub formă de
factori ce reprezintă dimensiunea de bază a personalităţii.

[3] Hippocampus
este o structură neuronală corticală (arheocortex trilaminar) care, în
istoria cunoaşterii, şi-a găsit cu greu nominalizarea dar şi integrarea
anatomofuncţională şi temporospaţială.Rom J Leg Med 16 (1) 67 – 83 (2008)

© 2008
Romanian Society of Legal Medicine

[4] Regiunea din cortexul cerebral  (locul unde informaţiile primite de la cele
cinci simţuri – văz, auz, pipăit, gust şi miros – sunt analizate şi prelucrate
astfel încât alte părţi ale sistemului nervos pot reacţiona la informaţie dacă
este necesar. În plus, ariile premotorii şi motorii ale cortexului cerebral
conlucrează cu alte arii ale sistemului nervos central şi periferic pentru a
produce mişcarea coordonată care este vitală pentru orice activitate conştientă)
responsabilă cu receptarea informaţiilor aduse pe căile nervoase sensitive
aduse din orice parte a organismului. Andronescu, Armand, Anatomia Functionala a Sistemului Nervos Central, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1979

 

[5] New Urbanism – un nou concept ce are la baza principii de planificare
urbana menite …; mişcare internaţională de planificare urbană, în scopul
reformării principiilor de design al spaţiului construit.

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign