E-Antropolog

HUŢULII DIN MUNŢII BUCOVINEI

25 aprilie 2012 Adrian Majuru Minoritati

Un neam distinct, cel mai mic neam din lume, altul faţă de cel al rutenilor, moldovenilor sau polonezilor,
reprezintă neamul huţul.

Imprevizibili şi adanci ca şi pădurile în
preajma cărora au supravieţuit, suspicioşi şi prudenţi ca sălbăticiunile
codrilor. Iubitori de linişte şi de singuratate, buni cititori ai naturii, îşi
construiau gospodăriile în locuri izolate, cât mai departe de mulţimi. Acolo
puteau simţi libertatea deplină, feriţi de oameni şi de legi, înfrăţiţi cu ţinuturile
fără poteci, şi-au petrecut trăirile de la generaţie la generaţie, supravieţuind
ageri şi vicleni într-o lume în care doar cei puternici au şanse… De cand se ştiu,
huţulii trăiesc într-o încrengatură de neam care işi lasă moştenirea de
spiritualitate şi tradiţie de la bunici la nepoţi.  Aşa au rezistat, în mijlocul pădurilor, de-a
lungul a sute de ani.

Noi huţanii am fost aşezaţi în munţii aceştia de cătră Domnul Dumnezeu dintru începutul lumii. Şi tot ne-au
cuprins şi ne-au ros neamurile străine, iar noi ne-am tras tot cătră locuri
singuratice şi slobode. Aşa eu, văzând că pier şi mă înăbuş, m-am suit pe
Căliman, mai aproape de Dumnezeu. Ş-aici am să mor. Iar după ce-oi muri,
băieţii şi fetele mele s-or amesteca cu noroadele
.” (Mihail Sadoveanu
Ţara de dincolo de negură, 1926)

Oameni ai pădurilor, înfrăţiţi cu munţii, huţulii îşi transmit peste
veacuri moştenirea cea mai de preţ, libertatea. În mâinile lor pricepute lemnul
prinde forme utile şi începe să cânte cu voce de cetină legănată de vânt.
Aproape de pădure şi de Dumnezeu, această etnie vieţuieşte trainic, în
comuniune cu natura nealterată, păstrându-şi tradiţiile şi poveştile. Sunt
meşteri iscusiţi huţulii, vânători neîntrecuţi, buni crescători de vite şi
cunoscători ai legilor pădurii. Deşi simpli în vieţuire, au o reală înclinaţie
către frumos, desprinsă din estetica naturii. Încondeierea ouălor este o
preocupare de căpetenie a femeilor. Decorarea harnaşa-mentelor, a tarniţelor
pentru călărie, a vaselor din lemn din gospodărie, arată că sufletul huţul,
pe cât e de mândru, pe atât este de sensibil şi înţelege viaţa ca pe o
manifestare a frumosului
. Tainele culorilor naturale sunt şi astăzi
cunoscute şi folosite de femei. Bărbaţii sunt meseriaşi recunoscuţi în construirea
caselor de lemn şi se bucură de clipele de răgaz sculptând în lemn de paltin
ori de tei sau de arin.
” (Iulia Pop în ziarul Crai Nou)[1]

R. F. Kaindl arată că huţulii sunt „călăreţi
îndemânatici şi preţuiesc calul ca pe nici un alt animal domestic, au, ca şi
românii de la munte, o „industrie” casnică bogată, diversificată, prin care îşi
asigură aproape toate bunurile trebuincioase gospodăriei lor, cu multe animale
”,
sunt „oameni ospitalieri, ca şi românii” (citat de Gh. Cega,
2000). Tot R. F. Kaindl, fost profesor de istorie la Universitatea din
Cernăuţi, în perioada austriacă, susţinea că huţulii sunt „sciţi
romanizaţi şi apoi slavizaţi
”; acest lucru fiindu-i neclar, revine,
susţinând că ar fi „rămăşiţele slavizate ale sciţilor, goţilor, cumanilor
sau
mongolilor” sau că „ar descinde din români şi ruteni”,
mulţumindu-se la urmă să constate că „prin vorbă, aşezări, moravuri
şi obiceiurile de toate zilele sunt slavi
(Viena, 1891, citat de I. Nistor,
1997).

Kalužniacki (citat de I. Nistor, 1997)
atribuie huţulilor origine cumană, derivând numele “huţul” din
“(g)uzi”-cumani  slavizaţi în zona
Carpaţilor Nordici, lucru puţin probabil în condiţiile în care cumanii,
popor de stepă, nu s-ar fi putut adapta traiului la munte. În favoarea
acestei ipoteze ar vorbi cultul huţulilor pentru cal, singurul şi
indispensabilul mijloc de locomoţie al locuitorilor de stepă. Bazându-se
pe toponime, terminologie pastorală, port şi acel ton valah, valachischer
klang
, care se întâlneşte la huţuli şi români, spune că nu greşim dacă
susţinem că strămoşii huţulilor au fost o populaţie care vorbea
româneşte, dar numele derivă, totuşi, de la uzi (cumani).

În aceeaşi ordine de idei a încercat Korzeniowschi, la 1845, să deducă numele de huţul de la “koculi” = nomad,
derivat din “kociovati”- a nomadiza. Huţulii înşişi considerau acest
nume o injurie la adresa lor, susţinând că acest apelativ se aplică numai
cailor huţuli, huţanii supărându se grozav când li se spunea pe nume (sec.
XIX). La vremea respectivă, ei îşi spuneau “ruski liudi” (oameni
ruşi), “chrestiani” (creştini), ”hirski” (munteni) sau ”verhovinţi”
(locuitori ai piscurilor de munte).

Într-un studiu al lui Jan Janow asupra relaţiilor lingvistice ruteano-române, publicat în 1926, acesta susţine că „particularităţile
idiomelor huţule arată că huţulii reprezintă un
amestec al vechii
populaţiuni româneşti cu acele resturi de populaţie lehitică
(poloneză, n.
n) care, sub presiunea popoarelor din răsărit (slavii de est, n. n),
s-au desprins din trunchiul populaţiei lehitice ce tindea spre apus şi s-au
abătut în Carpaţi”.
Acest lucru este posibil, dovadă că substratul românesc,
din acest conglomerat etnic, s-a păstrat în limba huţulă şi în toponimia
munţilor de pe valea Ceremuşului (Bucovina de Nord care, după
ultimatumul sovietic din 26/28 iunie 1940 a devenit teritoriu sovietic
şi, după 1991, ucrainean), a Moldovei şi a Sucevei superioare.

Kalužniacki notează: „Sigur este numai
faptul că strămoşii huţulilor erau un popor de limbă română”,
susţinând
originea lor daco-getică sau română. Elementele lingvistice româneşti,
din spaţiul locuit de huţuli, constituie argumente pentru ideea de mai
sus: glugă, cheptar, zgardă, bărbânţă, bouar, vataf, fiu, flăcău,
bucată, arcan, colibă, urdă, chiag, armăsar, brânză, jintiţă, păcurar şi
alte multe cuvinte cu originea în păstorit, ocupaţie tradiţională a
locuitorilor din această regiune românească, anterioară cu mult venirii
slavilor pe aceste meleaguri. Denumirile de munţi, râuri, sate (Izvor,
Măgura, Feredeu, Chicera, Lucina, Arşiţa) sunt, de asemenea, româneşti.
„E adevărat că numărul cuvintelor româneşti din graiul huţulilor e destul de
mare. Fără îndoială că însemnata influenţă românească, lexicală asupra graiului
huţul nu poate fi urmarea numai a unui contact lateral, între români şi huţuli.
Îndeosebi multe numiri topice de origine românească de care sunt pline
regiunile locuite de huţuli arată în mod categoric urme de aşezări româneşti în
acele locuri… Graiul huţul face parte integrantă din grupul graiurilor
ucrainene carpatice”
(I. Pătruţ, citat de T. Bănăţeanu, 1975).
Legăturile huţulilor cu românii atestă preluarea unor elemente lexicale
româneşti de către huţuli încă din sec. XI (T. Bănăţeanu, 1975). Este
vorba de împrumuturi pe care le-au făcut huţulii de la români şi nu
invers.

Dezvoltând ideea, observăm că, în plan
etnografic, influenţele româneşti sunt foarte puternice (şi dinspre Moldova, şi
dinspre Transilvania). Acelaşi mod de viaţă explică asemănările în domeniul
etnografic. Tipul de casă, inventarul păstoresc şi terminologia pastorală le
aflăm şi în Ucraina, dar nu şi la alte populaţii slave din nord şi est (T.
Bănăţeanu, 1975).

După cercetări aprofundate, marele istoric
al Bucovinei, Ioan Nistor, apreciază că “patria străveche a huţulilor a fost
în
Pocuţia şi în regiunea muntoasă a Rusiei subcarpatice. De acolo
huţanii au trecut pe la începutul veacului al XVII-lea, apa
Ceremuşului
spre a se aşeza în Carpaţii Moldoveneşti şi anume
mai întâi la Câmpulung
Rusesc (Dovhepole) şi la Răstoace pe
Ceremuş. De acolo ei au ajuns la
Berhomete şi Şipotele Siretului. Înaintând pe Putila în sus ei au sălăşluit în
Putila, Dihtenet, Sârghieni şi Plosca, de unde au trecut valea Sucevei la
Seletin şi Şipotele Sucevei, iar de acolo s-au coborât, cu o bifurcaţie la
Cârlibaba, iar cu alta pe Moldova
(Izvoarele Sucevei) în jos până la
Breaza, şi pe afluenţii Moldovei, Moldoviţa şi Suha, ocupând satele Argel,
Ruşii-Moldoviţei, Ruşii- pe-Boul
(Valea Boului, n. n), Ostra şi Gemenea”
(I. Nistor, 1997).

Circulă mai multe versiuni privind originea huţulilor. Originea, viaţa, limba, tradiţiile
şi obiceiurile huţulilor au fost studiate de austrieci, polonezi, români, ruşi,
ucraineni şi alţii.

Istoricii Ion Nistor, R.F. Kaindl, G.V. Asbot, A.Ficker, E.Kolbenheuyer, precum şi lingviştii Ion Patruţ, Vintilă Mihăilescu,
Corneliu şi Aspazia Reguş, Ion Robciuc, Ion Lobiuc, Timofie Macovei şi numeroşi
alţii, le-au atribuit huţulilor o origine incontestabil slavă, în timp ce L. Wierzbecki,
George Bogdan Duica, B. Auerbach se pronunţă pentru o categorică deosebire a huţulilor
de ruteni, adică de ucraineni. Dimitrie Onciul i-a considerat urmaşi ai
cumanilor slavizaţi; A. Basmakov i-a socotit de origine caucaziană, scitică.

Profesorul univ. Dr. Mihai Iacobescu, de la Univesrsitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava, în cartea sa „Din istoria Bucovinei”,

apărută la editura Academiei Romane,  – 1993,
precizează ca e o abordare multidisciplinara, foarte documentată, completă şi
temeinic argumentată, privind numele, originea, aşezarea geografică, ocupaţiile,
istoricul populaţiei, concluziile studiilor istorico – geografice,
antropologice şi etnografice o are George Nimigeanu. Lucrarea se numeste „Huţanii din Bucovina”.

Cercetările antropologice, începute de J. Weisbach, continuate de
Kopernicki, au demonstrat că datorită izolării geografice, huţulii, şi-au
menţiunt într-o mare măsură arhaică puritate a rasei lor
; culoarea
negricioasă a feţei lor şi părul închis la culoare depaşeste 84% la bărbaţi şi
75 % la femei, culoarea ochilor corespund culorii  pielii: bruneţii cel mai des au ochii negrii
sau căprui, blonzii – ochi albaştri. Cercetatorul Fedir Vovk susţine: „rasa brunetă la ei a început să se amestece
cu cea blondă nu demult
”, şi „n-a
avansat prea departe
” (la data cercetărilor 1904).

În concluzie, putem vorbi de huţuli
bucovineni din raioanele Vijnita şi Putila a regiunii Cernăuţi, huţuli galiţeni
din raioanele Verchovena, Kosiv, Kolomeia, Nadvimea, Iaremcea a regiunii Ivano
– Frankivsk, raionul Rachiv a regiunii Transkarpatia (Ucraina), iar în Romania
de comunele Izvoarele Sucevei, Brodina, Ulma, Moldoviţa, Vatra Moldoviţei,
Breaza, Moldova – Suliţa, Carlibaba a judeţului Suceava, precum si cele 3 sate
de pe valea Vişeului, judeţul Maramureş, respectiv Bistra, Crasna şi Valea Vişeului.

Denumirea  satelor: Rusca, Ruşii pe Boul (acum Paltinu),
Ruşi – Moldoviţa, Ostra, Cruhla, Bistra, Crasna, Ploscii, Dubivsca, Bobeica,
etc. denotă că în aceste localităţi candva
a locuit sau locuieşte o populaţie de origine slavă.

Până nu demult, cuvintele „huţul”, „huţan”, „Huţulia”, erau
interpretate  diferit de către istorici,
etnografi, diferiţi jurnalişti, chiar din Ucraina. În ultimul, se pare că
această problemă a fost lămurită.

Conform Dicţionarului Explicativ „huţúl”, -ă, huţuli,
-e
, persoană care face parte dintr-o populaţie slavă din regiunea muntoasă
de la izvoarele Siretului şi Ceremuşului şi care vorbeşte un dialect ucrainean;
huţan (2). 2. Adj. Care aparţine huţulilor (1), privitor la huţuli (din ucr. “hucul”). [2]

Opinia celor mai multi lingvisti şi istorici este că huţulii sunt de origine slavă, vorbesc un dialect al limbii
ucrainene, dar pastrează în limba lor influienţe germane, polone şi în ultimul
timp cele romanesti. Fenomenul este explicabil: germana a fost limba oficială a
Imperiului habsburgic, polnezii au fost vecini şi o scurtă perioadă au stapanit
teritoriile Moldovei de Nord, unde locuiau huţulii, iar românii, de asemenea,
erau stăpanii teritoriilor Carpaţiilor păduroşi, unde locuiau împreună cu huţulii.

Imediat dupa Revoluţia din decembrie 1989,
prof. Dr. Mugur Andronic, arheolog, expert la Complexul Muzeal Bucovina,
laureat al Academiei Romane, în lucrarea sa ”Huţulii – o minoritate din Bucovina”, pe baza unor izvoare scrise, încearca
să lamurească unele aspecte istorice, arheologice, antropologice şi lingvistice
ale acestui grup etnic. Autorul carţii a preluat concluziile lingvistului I.
Patruţ, care a studiat dialectul huţul din valea superioara a Sucevei, constatând
că nu există nici o trasatură fonetică romanească în graiul huţul. Acest lucru
ne face să credem că această populaţie este autentic slavă, neamestecată cu
geto-daci, dacii liberi, traci, mongoli, cumani, romani şi alte neamuri.

 Istoricii considera ca etnia huţula din Bucovina, la sfarsitul  secolului al
XVIII –lea atinge maximum sau areal de habitat montan, iar în anii urmatori,
prin sporul natural, populaţia huţulă creşte vertiginos şi în anul 1890 înregistrează
o creştere de 4 ori.

„Huţulii din Carpaţi ca şi toţi ucrainenii,
ţin de tipul dermatoglific  est –
european … grupurile antropologice locale (Subkarpatia, Bucovina,
Transkarpatia) sunt aproape identice unul cu altul şi constituie varianta a
tipului antropologic carpatic, ce intră în componenţa slavilor de est şi de
vest, de ev mediu şi din zilele noastre …” (lucrare despre huţuli „Hutulscina Istoryko-etnohraficne doslidzenja
Kiev 1987 / în romana „Hutulscina.
Cercetari istorico – etnografice
”)

Istoria menţionează pe la 1848 un haiduc
din rândurile huţulilor, pe nume Luchian Kobiliţa (R. F. Kaindl, 1899).

Lukian Kobiliţă s-a născut în cătunul
Crasnei – Sârghieni, raionul Putila. Se spune că avea statură mijlocie, lat în
spate, părul creţ, ochii mari, mustăţi stufoase. Ştia să se impună. Trăind
printre oameni obidiţi, cunoscând bine necazurile ţăranilor bucovineni, s-a
postat în fruntea acestora, reprezentându-le interesele. Viaţa ţăranilor
devenise tot mai apăsătoare.

„Lukian Kobiliţă avea 40 de ani, era de la Putila, vorbea huţăneşte, poseda <facultăţi mintale limitate>;

nu avea prea multe cunoştinţe în afara celor care priveau situaţia conaţionalilor săi; Kobiliţă
se remarcase însă şi el, înainte de 1948, <ca instigator al rutenilor de la
munte contra stăpânilor>, fusese condamnat la mai multe luni închisoare şi
la pedepse corporale pentru <crimă de răzvrătire şi violenţă>.

Deputaţii Bucovinei (printre care şi Lukian Kobiliţă), între
22 iulie – 3 octombrie 1948 au făcut intervenţii în parlament, au susţinut şi
completat propunerea deputatului polonez Kudlichi pentru eliberarea ţăranilor
din şerbie; au cerut apoi traducerea scrisorilor, petiţiilor şi dezbaterilor şi
în limba română; au formulat diverse propuneri, între care alegerea unor
deputaţi ai Bucovinei în comisia pentru stabilirea despăgubirilor pentru desfiinţarea
boierescului, dreptul locuitorilor de a folosi gratuit izvoarele de slatină şi
altele”
(M. Iacobescu, 1993).

Explicaţia oferită de intelectualii acestei
populaţii pentru numele de huţul ar fi cuvântul “hutkatese”, care
înseamnă a se legăna (a sălta) în şa, făcându-se legătura dintre
huţul, om şi huţul, cal. Acest nume ar fi fost folosit în sens peiorativ, ca o poreclă,
mai întâi pentru caii lor, mai târziu numele extinzânduse şi asupra
călăreţului. În acest sens, Vl. Suchewicz atribuie atât calului, cât şi numelui
de huţul origine turcească (Huţulscena).

Poetul Mihai Eminescu, călătorind prin Bucovina,
consemnează: „Din contră, românii le percep limba lor fără s-o poată
vorbi, şi ei percep pe cea română. E cel mai ciudat
fenomen de a vedea
pe ţăranul român de baştină cum ascultă cu
atenţie la ceea ce-i spune
oaspetele său când se scoboară la
câmpie. Şi acest oaspete vine poate
din munţii Tatrei, de cine
ştie unde, şi pricepe româneşte fără să fi
vorbit vreodată un
cuvânt. Din această simpatie abia explicabilă s-ar
putea deduce
că aceşti huţuli sunt <dacii slavizaţi>, pe când
românii cari-I
pricep fără să li vorbească limba sunt <daci
romanizaţi>”
(Gică
Iliesi, Fundaţia BALTAGUL, Câmpulung Moldovenesc).

Unii dintre autori nu-i consideră nici
ruteni, nici poloni, nici moldoveni, ci doar oameni ai munţilor. De fapt, aşa au şi fost. Continuând ideea
şi rămânând în spaţiul Carpaţilor, înseamnă că huţulii pot fi identificaţi şi
în sec. II, enigmaticii transmontani
adică cei de „dincolo de munţi” (carpii), vecinii costobocilor, sau
poate că şi în venedii gitonii, cum
erau numiţi goţii înainte de migraţia spre sud. Presupunând că îşi au originea
în carpi şi goţi, numele de huţuli ar fi cel de guţani (urmaşi ai goţilor, „g” transformându-se în „h”, după
regula limbilor slave). Deci, strămoşii huţulilor sunt carpii şi goţii care au
rămas stăpâni ai munţilor după invazia spre sud a carpilor şi goţilor (Ion Drăguşanul,
Huţanii de pe valea Moldovei, LUMEA CARPATICĂ, vol. I, fasc. I, 2002).

Un studiu amănunţit dedicat Huţulilor
(huţanilor) din epoca contemporană îl realizează Gh. Nimigeanu în teza sa de
doctorat (1945). De la el aflăm şi alte puncte de vedere asupra originii huţulilor,
puncte de vedere citate din mari oameni de cultură români.

Ion Nistor arată că acest nume trebuie pus
mai degrabă în legătură cu un nume topic din Carpaţi, format după analogia lui Moldovan,
Ardelean (1915). Într-o legendă se spune că un oarecare personaj cu numele de
Huţul ar fi fost conducătorul huţulilor (Kaindl).

Huţulii, după părerea locuitorilor
Brodinei, sunt români care vorbesc ruseşte, în timp ce huţulii sunt veneticii
din Galiţia. Alţii derivă acest nume din “haholi “(rut., rus.) = moţ,
coadă de păr împletită, făcând analogia cu cuvântul românesc “moţ, moţi”-
locuitorii munţilor Apuseni, care-şi trag numele din germanul “zopf” = coadă de
păr împletită, aşa şi huţulii ar avea aceeaşi origine.

Nicolae Iorga arată că numele derivă din
cuvântul “huţ”, nume peiorativ dat de populaţia de la şes, care se ocupa cu agricultura,
celei de la munte, care se ocupa cu păstoritul. Acest cuvânt este analog celui
de “moţ ”(rom) şi “cut”, pe care străinii l-au transformat în “huculy“ (N.
Iorga, 1935). Cuvântul trebuie să-şi fi menţinut în părţile nordice nuanţa de
“huţ”, iar spre sud şi vest cea de “moţ”, asemenea cuvântului Vorona care are forma
aceasta spre nord, cea de Voroneţ spre vest şi Vrancea spre sud. Gh. Nimigeanu
concluzionează că numele de “huţani” este dat de populaţia de la şes acestor
munteni. La început numele de “Huţ”, de unde derivă şi cel de huţul, a avut
sens peiorativ, dar cu timpul acest înţeles s-a ameliorat şi s-a extins asupra
întregii populaţii muntene, care prezintă anumite caractere distincte faţă de
alte populaţii cu care vin în contact. Cu atât mai mult este întărită această
părere, cu cât chiar muntenii din alte părţi, Moţii din Apuseni şi-ar trage
numele din cuvinte care la început au avut sens peiorativ (I. Nistor, 1997). La
acea vreme, populaţia „nu corespundea mărimii existente a terenului”,
mulţi „ţărani îşi vindeau o parte a imaşurilor şi păşunilor
străinilor
” (T. Bălan, 1929).

Începând cu data de 01.11.1786, Bucovina se
integreazǎ Galiţiei, devenind circumscripţie a acesteia, iar locul administraţiei
militare este preluat de cea civilă. Acest fapt are importante urmări în plan
economic. Se pune mai bine în valoare fondul forestier. Până la 1786 ţăranii
aveau dreptul să ia după voie lemn de construcţie şi de foc din pădurile
proprietarilor pe ale căror moşii se aflau. De la această dată dreptul acesta
s-a limitat. Fiecare clăcaş trebuia să plătească 53 bani/an pentru dreptul de lemn
de construcţie şi 78 care lemn de foc. Tot la 1786 se interzice ţăranilor
dreptul de strămutare a proprietăţii (fâneţe, păşuni, arături) obţinute prin
lăzuire (I. E. Torouţiu, 1912).

Oficial, numele de huţul apare pentru prima dată în 1817.

Până la acea dată erau etichetaţi impropriu: ruteni, rusneaci… E drept,
huţulii se aseamănă cu rutenii după limbă şi unele obiceiuri, dar se deosebesc
de aceştia prin fizionomie şi religie (huţulii sunt în totalitate ortodocşi, de
stil vechi). În limba lor, cum spuneam mai înainte, se identifică multe elemente
romanice. Portul, tradiţiile şi cele mai multe dintre obiceiuri îi aseamănă mai
curând cu românii decât cu rutenii. Cei mai mulţi istorici consideră că etnia
huţulă s-a format prin contopirea mai multor grupuri etnice (traci, geto-daci,
sciţi, slavi, cumani, români) şi vorbeau un subdialect al limbi slave, păstrând
în limba lor elemente polone şi româneşti. De fapt, este explicabil dacă avem
în vedere faptul că în sec. XI-XVI în munţii Galiţiei erau 500 de sate
româneşti, a căror populaţie a fost asimilată lingvistic de slavi.

Limba huţula, fară alfabet scris, este unică, diferită de
ucraineană şi de dialectul rutean, cu influenţe poloneze şi împrumuturi româneşti
vechi,

„Cât despre istoricii români şi ucraineni din Bucovina ultimului
secol – spune Ion Dragusanul, în “Hutanii de pe valea Moldovei” – aceştia
şi-i disputa cu atâta încrâncenare încât i-ai putea suspecta ca sunt pur şi
simplu fascinaţi de acest neam de munteni vrednici şi de o frumuseţe care
aminteşte de cea a munţilor.
Interesul acesta exagerat al istorico – politicienilor
nu contează nici cât praful de pe toba în ochii huţanilor, care au
convingerea ca neamul lor s-a nascut odată cu munţii şi că numai munţii, nu şi
neamurile lumii, au dreptul să-i revendice…
”.[3]

Huţulii dintotdeauna aveau dorinţa de a
trai liberi, independenţi, să-si hotărască siguri soarta.
Ei erau mereu în
căutarea unor forme de autodetreminare şi independenţă.

Nu pentru că nu ar şti şi ei să fie veseli, nu pentru că nu
le-ar place să dea frâu liber imaginaţiei lor fantastice. Doar pentru că ei
sunt altfel, mai “la locul lor”, şi pentru că vor să rămână aşa, în ciuda
vremurilor. Huţulii au şi muzică superbă, veselă şi neobişnuită, şi dansuri
iuţi, fascinante, şi poveşti incredibile spuse lângă foc de povestitori coborâţi
parcă direct din lumea basmului. Au multe alte manifestări originale, poate
unele încă necunoscute nouă, celorlalţi,  pe care le etalează mai discret,
numai la sărbători.

Azi huţulii duc traditia mai departe, chiar daca împart între ei basmaua înflorată şi moda apuseană; şi identitatea
de huţuli şi cea de viitori cetăţeni europeni, organizează diferite
activitati, de exemplu Festivalul Huţulilor, o serbare
devenită tradiţie în comuna suceveană Moldova-Suliţa, unde frumoşii armăsari de
pepiniera Ouşor, Pietrosu şi Prislop, care poartă numele munţilor care
înconjoară Herghelia Lucina, strânesc admiraţia mulţimilor, defilând falnici
prin faţa lor, gata oricând să dea piept cu munţii, chiar şi cu greutăţi foarte
mari în spinarea lor.

Festivalul Huţulilor, o sărbătoare populară care încă nu a ajuns
nici la un deceniu, este, probabil, singura ocazie în care neamul cel mândru de
la munte a acceptat să-şi etaleze valorile într-o adunare amplă, deschisă
pentru toţi. Este mai mult o mare serbare câmpenească, la care lumea se adună
cu drag. Se desfăşoară foarte departe, în munţi, într-o zonă izolată, la
Herghelia Lucina.

La ora actuala este foarte greu de gasit
huţuli autentici. Viaţa lor se schimbă odata cu societatea, dar ei nu uită
niciodată de unde au plecat.

Peste noi trece istoria, peste noi trece timpul. Ca etnie am
existat şi mai existăm. Am stat liniştiţi în pădurile noastre, am stat şi am
muncit în munţii noştri. Vom mai fi atât cât va vrea Dumnezeu, dar după noi,
ori vom mai fi ori nu, să rămână spiritul. Acesta este singurul lucru preţios
în această lume
”.[4]

autor: Ioana Iulia AFLOREI, Universitatea de Arhitectura si Urbanism „Ion Mincu” – Bucuresti

Multumesc pentru informaţii dl. prof. Gheorghe CEGA,
Ulma, un susţinator al huţulior.

 

Un montaj cu
muzică huţulă tradiţională (din păcate în majoritatea imaginilor apar alte
neamuri carpatice şi nu huţuli) :

http://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=EvHRry9DSX4

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

BIBLIOGRAFIE

 

 

 

SURSA INTERNET:

 

 


[1]  http://www.crainou.ro/

[2]  http://dexonline.ro/definitie/hu%C8%9Bul

[3] BOBOC-COJOCARU Alexandru
–“ Huţulii din Bucovina – controverse identitare”

[4] Discurs al reprezentanţilor
organizatorilor de la Herghelia Lucina.

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign