E-Antropolog

Originea poporului aromân

02 aprilie 2012 Adrian Majuru Balcani

Scurt istoric asupra apariţiei poporului aromân

Aromânii sunt:”un roiu de albine harnice, cari fac miere în crăpături de stânci, în jurul cărora muguresc torente furtunoase, formate din Albanezi şi Turci”[1].Aceştia „constituie unul dintre cele mai importante elemente la originile culturii Balcanului de astăzi”[2]. Păstori veniţi din toată Europa, negustori şi cărăuşi pricepuţi, reputaţi arhitecţi, zidari, tîmplari şi dulgheri, lăcătuşi, bijutieri şi cizelatori, remarcabili industriaşi, cu calităţi intelectuale recunoscute, ctitori de aşezăminte filantropice şi mecenaţi (evergheti), aromânii au reprezentat un factor de civilizaţie şi cultură în Balcani.Aceştia s-au stabilit în decursul timpului în marile centre din Epir, Tesalia, Macedonia şi Albania.S-a generalizat opinia că singura viaţă ce a dus-o de-a lungul veacurilor, acest popor aromân, ar fi fost viaţa nomadă şi unica regiune caracteristic aromână ar fi fost masivul Pindului şi munţii Albaniei.

În însemnările de la mănăstirea Konstamonitou, una dintre cele 20 de mănăstiri de pe Sfîntul Munte Athos, se fac referiri la o populaţie -Vlahorinhini- din secolul al VIII-lea.Mai tîrziu, în secolul XI, apare în cronică (Sfaturi şi povestir) istoricului bizantin Georgios Kedrenos, denumirea de „vlahi”, despre care afirmă că erau sub conducerea lui Niculita, domn la 980, peste vlahii din Elada, numele vechi al Greciei.Tot acolo, Kekaumenos aminteşte despre începuturile răscoalei vlahilor în Thesalia, în anul 1066, în alianţă cu grecii din Larissa şi cu bulgarii şi despre practica transhumantei la vlahi.

Generalii români, pentru a pune capăt frecventelor revolte ale populaţiilor din aceasta regiune, animate de un puternic sentiment de independenţă, au constituit cu ajutorul coloniilor un fel de cordon pe vârful Pindului şi între golfurile din Arta si Zeitun. Elementele destinate să îndeplinească această importantă misiune, care tindea a izola definitiv pe greci de iliri şi de macedonieni, au fost riguros alese dintre populaţiile italice obisnuite cu viaţa pastorală din munţi. Pe de altă parte, în golurile create prin aceste teribile războaie , chiar după distrugerea a 70 de oraşe epiriote, cu deportarea in Italia, din ordinul Senatului, a peste 150.000 de persoane, Roma a trimis noi colonişti. Pe această bază, procesul de colonizare s-a întins spre nordul Peninsulei. Înainte de coborârea slavilor(sec VI), aproape toată Peninsula Balcanică, cu excepţia Greciei şi a colonilor greceşti de pe litoral şi a câtorva triburi albaneze din Alpii Dinarici a fost romanizată.

Academicianul român Th.Capidan consideră existenţa unei romanităţi balcanice in prima parte a Evului Mediu şi vorbeşte de multitudinea numelor de forma romană a localitaţilor atestate de Procopius nu numai în provinciile romane din sudul Dunării considerate de istorici ca făcând parte din zona de cultura romană, dar şi in Macedonia şi în Epir. Această romanizare n-a fost împedicată de cultura greacă in măsura în care s-a crezut pânâ acum. Din cauza caracterului civilizaţiei lor una comercială, fără iniţiativă politică şi militară, grecii n-au reuşit să se răspândească în teritoriul Macedoniei şi Albaniei şi să se impună anumitor “clanuri” cu organizaţie patriarhială de tradiţii războinice, cum erau cele de pe coastele ilirice. Pe când romanii, datorită geniului lor politic şi caracterului specific al civilizaţiei lor, au reuşit în câteva secole să romanizeze aproape în întregime teritoriul Peninsulei Balcanice. După cum s-a vazut cei care formează originile acestei romanităti sunt coloniştii italici transferaţi de Republică imediat după cucerirea Iliriei şi a Macedoniei.



[1] Anastase Hâlciu „Aromânii”-citat Pouqueville, „Voyage de la Grece”

[2] Gerhard Gesemann

Etnogeneza şi limba poporului aromân

Etnogeneza poporului aromân-macedonean din spaţiul balcanic constituie un subiect care suscită încă multe discuţii.Oameni de ştiinţă, istorici, lingvişti s-au ocupat de această problemă care a fost rezolvată într-o formulare larg acceptată, având la bază romanizarea tracilor din nordul şi sudul Dunării.În ultimul timp această problemă a fost şi este în atenţia unor cercetători, mai mult sau mai puţin consacraţi, care au descoperit elemente, vestigii ce pun în discuţie veridicitatea teoriilor cunoscute până în prezent.Teoriile privind etnogeneza aromânilor pot fi grupate, potrivit conţinutului lor.

Unele teorii susţin că aromânii îşi au originea în Moesia, unde în urma năvălirilor barbare, geto –dacii romanizaţi au fost strămutaţi din Dacia prin retragerea împăratului Aurelian, în anii 271-175, în dreapta Dunării.

O altă teorie adoptată de greci, susţine ideea că aromânii ar fi greci romanizaţi.

Iar în ultimul timp, îsi face tot mai mult prezenţa o teorie care susţine că aromânii macedoneni sunt autohntoni, fiind urmaşii triburilor pelasgo-tracice migrate din spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic.Este o teorie care trebuie să o împărtăşim şi să o susţinem cu argumente noi, apărute datorită unor recente crcetări lingvistice, descoperiri epigrafice şi arheologice.

Fig. 1 Blasa 1938-Aromânii de Sf. Pantelimon

 

Părerile istoricilor

Primul care a atins această chestiune a fost profesorul Johann Thunmann[1]. În lucrarea sa, el a încercat să explice originea locală a Aromânilor, recunoscând că, spre deosebire de Românii din Dacia, care se trag din Geto-Dacii lui Burebista şi Decebal. Aromânii vin din romanizarea elementului din Tesalia, Macedonia şi Tracia. Cam aceeaşi părere o avea si P.S.Schafarik[2]  care admitea ca pănă la formarea poporului român diferitele populaţii românesti din sud-estul european au trăit in Dacia, Macedonia, Tesalia şi Albania.

Deasemena W.Tomaschek [3], susţinător al idei continuitaţii Romanilor in Dacia, consideră pe dacoromâni, daci romanizaţi, iar pe aromâni, besii romanizaţi. Aceştia pe urmă împinşi de năvălirea bulgarilor, au coborât în sudul Peninsulei Balcanice, asezându-se în munţii Pindului.Contrar lui Thunmann a fost Fr.Ioseph Sulzer[4], care discută între altele şi originea

locală a aromânilor. Tinând seamă de identitatea limbii acestora cu aceea a Dacoromânilor, el

care era contra continuitătii elementului roman in Dacia, vedea în aromâni tulpini românesti

care s-au format în unitatea teritorială cu românii din Dacia. Dupa Sulzer nu aromânii au

plecat din Dacia în locurile în care se găsesc, ci dacoromânii au venit din ţinuturile pe unde se

aflau răspânditi aromânii.

Cam acelaşi punct de vedere îl susţine şi Fr.Miklosich[5], plecând de la aceeaşi identitate a limbii la cele doua ramuri ale romanismului carpato-balcanic, Miklosich nu admitea că romanii din Macedonia s-ar fi născut altundeva decăt cei din Dacia. Intr-o altă lucrare[6], acelaşi autor vedea patria comună a tuturor românilor, în sudul Dunării. Această patrie este după cum el precizează intr-o altă lucrare[7] in ţinuturile răsăritene ale Mării Adriatice, acolo unde locuiau Ilirii.

Bibliografie:

 

Ioan M. Cardula, Istoria Aromânilor Macedoneni, Editura Condor

Petru Neiescu, Mic atlas al dialectului aromân din Albania şi din fosta republică Iugoslavă Macedonia, Editura Academiei Române,Bucureşti1997

Nicolae Iorga, Istoria românilor din peninsula balcanica, Ed. Cultura neamului românesc, Bucureşti, 1919.



[1] J.Thunmann, Untersuchungen uber die Geschichte der otlichen europaischen Volker, Leipzing ,1774. Apud apud Th.Capidan, Macedoromânii, ed Fundatia Regala Pentru Literatura si Arta , București, 1942, p 58

[2] P.S Schfarik, Slavische Alterthumer, 1843, apud Th.Capidan, Macedoromânii, ed Fundatia Regala Pentru Literatura si Arta , București, 1942, p 58

 

[3] W.Tomaschek,Uber Brumalia und Rosalia, 1864. apud Th.Capidan, Macedoromânii, ed Fundatia Regala pentru Literatura si Arta , București, 1942, apud Th.Capidan, Macedoromânii, ed Fundatia Regala Pentru Literatura si Arta , București, 1942, p 58

[4] Fr.I.Sulzer, Geschite des transalinichen Daciens,vol II, 1771. apud Th.Capidan, Macedoromânii, ed Fundatia Regala Pentru Literatura si Arta , București, 1942, p 58

[5] Fr.Miklosich, Die slavichen Elemnte im Rumanischen, 1862. apud Th.Capidan, Macedoromânii, ed Fundatia

Regala Pentru Literatura si Arta , București, 1942, idem p .59

[6] Fr.Miklosich, Die Wanderunge der Rumunen, 1879. apud Th.Capidan, Macedoromânii, ed Fundatia Regala

Pentru Literatura si Arta , București, 1942, p .59

[7] Fr.Miklosich, Beitrage zur Lautlehre der rumaischen Dilekte, Consonatismus, vol II, 1882. apud Th.Capidan,

Macedoromânii, ed Fundatia Regala Pentru Literatura si Arta , București, 1942, p .59

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign