E-Antropolog

Transformările oraşului citite pe chipurile oamenilor

04 aprilie 2012 Adrian Majuru Mentalitati

 

Intr-o fereastra deschisa catre oras şi oameni, necunoscuţii cotidianului sunt percepuţi
de cele mai multe ori ca fiind simpli trecatori, straini. Privim omul ca
purtator de poveşti, omul creator de urme, spontan şi expresiv în gest, omul ca
prezenţa singulara, omul în comunitate, omul locurilor pierdute, cu grijile şi
zambetul de zi cu zi, omul ca prezenţa sau ca lipsa decisiva, ca element
definitoriu al locului.

Oamenii ca actori pe scena oraşului pe care artistul fotograf îl parcurge ca privitor şi ascultator sensibil, cu simţurile
ascuţite, ca martor, ca povestitor – constituie o resursa inepuizabila de
inspiraţie. Prin privirea asumata in registrul afectiv strainul se apropie,
devenind cel caruia i-am aflat „o secunda” din viaţa.

Fotografia este o „felie de viaţa”
si viaţa, la randul ei, un amestec care trece adesea cu mare viteza, printr-o
infinitate de nuanţe. Fotografia este o arta, un mod în care putem imortaliza
momente deosebite, trairi, sentimente, locuri si personaje, într-un cuvant un
mod de a imortaliza viaţa.

Fotografia este o alta lume, o lume tăcută,
poate trecută, dar care poate spune si exprima cat o mie de cuvinte, o lume
spectaculoasa şi fascinanta, o lume a sentimentelor, a amintirilor şi a
schimbarilor, a transformarilor. Fără îndoială, fotografia de epocă este o
fereastră spre vremurile apuse în care a fost creată, o rază de lumină
încremenită pe chipurile bunicilor şi străbunicilor noştri, pe zidurile şi uliţele
ce le-au marcat existenţa.

Expresiile
personajelor afişate în aceste imagini regizate şi executate de fotografi
profesionişti din epocă lasă loc de interpretări, mai mult sau mai puţin
subiective, fără însă a trăda adevăratul parfum al epocii, personalitatea
fiecărui participant şi clasa socială cărea îi aparţine. Dintotdeauna, imaginea
a reprezentat pentru om o preocupare constantă. Fie că este vorba despre
îmbrăcăminte, despre încălţăminte, coafură sau accesorii, toate aspecte
importante ale imaginii personale, omul este atent la detalii deoarece, într-o
măsură deosebit de însemnată, modul în care semenii îl percep îi influenţează
întreaga viaţă. Comunicarea nu se bazează doar pe exprimarea în cuvinte, însăşi
imaginea este o modalitate de a transmite informaţii despre sine însuşi.

De pe
suprafeţele îngălbenite aie fotografiilor de epocă, uitate între filele unui
album, ori pe pereţii casei bunicilor, chipurile înaintaşilor noştri nu contenesc
să ne împărtăşească fragmente din vremurilor în care au trăit. Privirile lor
încă vii, trimise în viitor, vestimentaţia aleasă şi solemnitatea clipei
eternizate, fac ca aceste imagini să se constituie într-o grăitoare filă de
istorie.

Cu câtă obiectivitate s-ar fi scris istoria
antichităţii ori a evului mediu în prezenţa fotografiei şi cum ne-ar fi
influenţat acest lucru, este greu de spus. Astăzi, imaginea imortalizată a
devenit o componentă a vieţii cotidiene, dispusă să vorbească în orice moment
despre trecerea noastră prin lume.

Schimbarile oraşului se transpun în
primul rand pe chipurile locuitorilor sai. Orice schimbare din jurul nostru îsi
lasa amprenta pe chipurile noastre, iar acestea reflectă starea de spirit în
care trăim. Stările sufleteşti armonizează sau
perturbă  morfologia oricărui
spaţiu urban.

Cu timpul reflexele fata de starea de bine,
adevar şi frumos se diminueaza şi apare
starea de nesiguranţă hrănită şi de orizonturi lipsite de aşteptare . Privind
comparativ chipuri din vechime alăturate celor din prezent putem observa cu
uşurinţă modificările apărute între timp în ritmul oraşului şi nu este prea
greu să desluşim regresul. Un regres care se manifestă prin indiferenţă.
Indiferenţă faţă de vechile clădiri lăsate de izbelişte, indiferenţă faţă de
problemele celuilalt.

Cu sute de ani în urmă, “ieşirea din istorie”
era o binefacere accesibilă numai celor privilegiaţi de soartă. Până tărziu, în
timpurile moderne, majoritatea românilor au trăit cu mult dincolo de frontierele
bucuriei lipsite de griji.

Pentru întreaga noastră istorie, veche şi
premodernă, gesturile bucuriei se consumau fie la un popas între drumuri fie
într-un răgaz al bâlciurilor și iarmaroacelor. Pentru curiozitatea mulțimilor
se desfășurau la mari sărbători religioase, alaiuri domnești, îndeosbi pentru
a-l petrece pe domnul țării de la Mitropolie la Curtea Domnească. Şi ce putea
sa face bucuresteanul secolului XIX în zilele lungi şi calduroase ale verii
decat sa se duca la Moşi (Targul Moşilor)?!

În mijlocul
marii mase a indiferenţilor, care locuiesc în Bucuresti ignorandu-l,oraşul
nostru, ca orice altă metropolă, îsi are sufletul viu: admiratorii, detractorii,
iubitorii, vandalii, profitorii, distrugatorii, creatorii – locuitorii legaţi
de cetate prin firele sentimentelor şi intereselor fiecaruia, fie acestea
positive sau negative. Sufletul poate fi frumos şi urat sau şi frumos şi urat
totodata. El modeleaza chipul oraşului, inzestrandu-l cu trasaturi sublime,
comice sau hâde. Şi se manifestă necontenit, în orice perioada a istoriei,
chiar şi atunci cand imprejurarile te-ar putea face sa crezi ca este absent,
sau numai adormit.

Nu suntem foarte diferiţi unii de altii numai
că, în istorie, am luptat ceva mai mult pentru dreptul de a fi veseli. Oamenii
care au trăit odinioară şi felul in care şi-au trait viata au însemnat obrazul
oraşului.

Procesul de
urbanizare este un proces antropologic prin care se produce o schimbare
importantă în continua devenire a speciei noastre. Antropologia urbană cuprinde
şi tot ce se modifică prin trecerea de la rural la urban şi urmăreşte nobila aventură
umană mai departe în urbanizare, industrializare, post industrializare, până la
societatea informatizată care este abia la început. Şi care va înregistra în
timp mutaţii, oricum mici schimbări în condiţia omului.

În toata
simplitatea vremurilor ce au trecut, cu mult mai multe lipsuri ca în ziua de
azi, oamenii stiau să se bucure şi să preţuiască puţinul care il aveau. Azi
vedem atâtea prăbusiri într-o resemnare fară sfârsit sau bucurii afisate pentru
a păcăli plictiseala unei vieţi consumate în banalitatea cotidiană. Desi avem
atâtea oportunităţi şi avantaje pentru a duce o viata mai buna devenim din ce
în ce mai delasatori şi nepasatori faţa de cei de langa noi şi faţa de ceea ce
avem. Puţini ştiu sa mai aprecieze lucrurile simple ale vieţii, lucruri marunte
care constituie de fapt bucuria vieţii. Se porneşte de la ceea ce cu toţii
cunoaştem – nefericirea. Putem spune că nu prea suntem fericiţi, din cauza unei
viziuni greşite despre lume, a unei etici greşite, a unor deprinderi de viaţă
greşite, care cu timpul nimicesc savoarea şi apetitul natural pentru lucruri
posibile de care depinde în cele din urmă fericirea.

În umbra psihologiei şi/sau psihanalizei,
inconştientul are o mare importanta,
influenţa pe care acesta o are asupra vieţii prin “idealuri vechi”, în
absenţa unei etici raţionale. Poate cel mai mare rol pe care un anumit element
îl joacă în fericire este intelectul, care să ştie să dea drumul trăirilor
autentice, “benefice” – iubirea pasionată, afecţiunea părintească, prietenia,
bunăvoinţa, devoţiunea faţă de ştiinţă şi de arte– şi să le ţină în frâu pe
cele nocive – desfrâul, beţia, chiar frica.

Iar după ce trece prin câteva izvoare ale
nefericirii contemporane – invidia, oboseala, competiţia – Bertrand Russell
scrie secretul fericirii: “să ai interese cât mai largi cu putinţă, iar
reacţiile tale faţă de lucrurile şi persoanele care te interesează să fie, pe
cât posibil, simpatetice, iar nu ostile”. Pofta de viaţă, afecţiunea formată
din copilărie, familia, dar şi munca sau hobbyurile sunt izvoare ale fericirii,
prilej cu care filozoful englez face incursiuni antropologice de mare fineţe.

Un chip,
intreaga infaţisare memoreaza de-a lungul timpului anumite trăsături . Pentru
că unele semne, urme ale unor evenimente, împrejurări, sunt urme ale propriei
noastre istorii care nu trebuie să  se
piardă. Fiecare purtam cu noi un portofoliu în care adunăm şi conservăm unele
atitudini consumate sau dorite, idealuri râvnite sau implinite, multor eşecuri
asumate dar şi dorite.

Consider
oraşul ca fiind o mare şcenă, având trecătorii, pietonii, oamenii ca actori ai
unor gesturi efemere. Oraşul suprapune nenumarate straturi, atat fizice cat şi
temporale, fiind un sistem complex a cărui descifrare necesită un efort
susţinut şi chei de citire multiple, adaptate şi adaptabile prin prisma
viziunii şi disponibilitaţii creative a observatorului.

 

La prima
vedere, putem afirma că mediul urban înseamna şi presupune prezenta străzilor,
pieţelor publice, parcurilor, clădirilor, oamenilor, maşinilor, sunetelor,
agitaţiei cotidiene – intr-un cuvant, Oraşul.
Acesta se dezvolta atât pe verticală, pe orizontală, in profunzime cat
şi în timp, suprapunând timpul lung al istoriei oraşului cu timpii scurţi ai
trecerii efemere.

Elementele
fizice, precum strada, piaţa, prezenţa cladirilor şi a oamenilor sunt
coordonate comune ale oricarui mediu urban. Spiritul cultural determinat este
caracteristic si unic fiecarui spaţiu încercand sa arate atat diferenţe cat şi
specificităţi, povestile urbane aducand cu sine amprenta oraţelor . O privire
mai profunda, capteaza acele elemente care descriu ambianţa şi caracterul
locului, cautand in acelaşi timp poveştile momentelor efemere. Orice om
care traieste într-o societate întalneşte în oras o serie de spaţii care îl fac
mai mult sau mai puţin apropiat de locul în care el se afla.

Percepţia
spaţiului citadin se structureaza, astfel, pe trei dimensiuni simbolice: strada
– spaţiul simbolic al contestării puterii si al asumării riscului; casa, acasă
– spaţiul simbolic al refugiului, al antidotului la frica; trotuarul – spaţiu
al incertitudinii, al indeciziei, al stării psihologice intermediare între
teama şi curaj.

Expresia
fiecarui om depinde şi de capacitatea de vibrare a locurilor în care se  racordea in plan sensibil, si mai putin de
localizarea precisa in cadrul tesutului urban – fie strada, bulevardul, pieţele
sau parcurile. Necunoscuţii împartaşind o fracţiune de secunda  spre suprinderea şi aflarea povestilor
desprinse prin trecerea efemera in cadrul spaţiului cotidian al orasului.

Pe măsură ce
vechile structuri slăbesc, individul se afirmă ca o entitate în jurul căreia se
structurează societatea. Nostalgia poate fi citita în privirele oamenilor ce trec
neputincioşi şi resemnaţi pe langa toate transofrmarile pe care oraşul le-a
suferit. Astazi oamenii au obosit, nu mai ştiu pentru ce trebuie sa lupte sau
de ce.

Bibliografie

 

Riscu
Coralia, MPU

 

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign