E-Antropolog

UN GÂND PENTRU NICOLAE ORGHIDAN

04 aprilie 2012 Adrian Majuru Transilvania

Nu uneori, ci întotdeauna, întoarcerile în timp,
chiar cele zise nostalgice, pornite cu bună credinţă, au un rol benefic: ne
permit să înţelegem mai bine trecutul, detaşat şi comparativ, spre a înlănţui,
evalua şi aprecia corect evenimentele şi a clădi istoria în dimensiunile ei
cele mai reale. Fără îndoială că înainte de orice, revenirile înseamnă
aprecierea pentru cei care au contribuit la desfăşurarea faptelor şi la
clădirea unei anumite părţi a istoriei, în cazul nostru a istoriei geografice
româneşti. Şi aceasta nu ca un oarecare exerciţiu intelectual, ci ca o
obligaţie sau ca o datorie a urmaşilor care trebuie să asigure continuitatea,
sprijinindu-se pe ceea ce s-a clădit anterior. Trăim într-o epocă în care nu
numai că se neglijează ci, mai degrabă contestatar, se revine asupra
trecutului, până la negarea utilităţii a ceea ce s-a realizat, ca şi când s-ar
fi ivit de aiurea o generaţie spontană înzestrată cu toate înţelepciunile lumii
(înnobilată ca prin farmec cu spirit înalt bolognez, nou-ivit sub soare), în
măsură să poarte pe alte căi, altele decât cele ale tradiţiei naţionale care,
până de curând, se pare că a clădit, totuşi, ceva.

Avem obligaţia morală (şi nu mai puţin cu adevărat
profesională) de a ne întoarce şi a ne apleca stăruind asupra învăţăturilor
trecutului, dând cu onestitate ce a fost şi este al cezarului, spre a ne
comporta onorabil faţă de predecesori şi opera lor.

Mă întreb dacă în cursurile de la puzderia de
facultăţi şi secţii de geografie se menţionează numele de Nicolae Orghidan şi
se amintesc contribuţiile sale ştiinţifice dintr-o epocă de consolidare a
ştiinţei geografice româneşti, începute atunci când cercetarea geografică nu
devenise întru totul o profesiune şi când publicarea unei lucrări nu era
condiţia obligatorie pentru obţinerea unei trepte în ierarhia posturilor
didactice.

*

Am avut şansa să-l cunosc pe profesorul Nicolae
Orghidan prin intermediul profesorului Ion Conea. Între cei doi exista o
prietenie sprijinită pe stimă reciprocă întru totul deosebită. Se vizitau
adesea pentru a-şi împărtăşi părerile faţă de starea de atunci a geografiei şi
a situaţiei geografilor, mulţi împrăştiaţi în alte locuri după eliminarea din
învăţământul universitar, fără a uita să-şi exprime opiniile referitoare la
perspectivele activităţii geografice, mai ales ale cercetării în forma nouă a Institutului
de Cercetări Geografice.

Întâmplător l-am cunoscut pe profesorul Nicolae
Orghidan venit în vizită la profesorul Ion Conea. Am întreţinut o discuţie în
trei (eu mai mult ascultând), în urma căreia mi-am dat seama nu numai că
întâlneam un om blajin, domol şi sfătos, un bonom (pe care profesorul Conea îl
caracteriza, într-adevăr ca pe „cel mai bonom din lume”) şi nu mai puţin un
spirit deosebit, cu gândire profundă şi echilibrată. Mi-am format şi întărit
această convingere în timpul întâlnirilor noastre care s-au repetat, pentru că
profesorul Conea îşi făcuse obiceiul să mă invite aproape de fiecare dată când
era vizitat de Nicolae Orghidan.

În niciun caz nu aş fi putut evita o astfel de
întâlnire pentru că îmi făcea o plăcere deosebită, oferindu-mi posibilitatea de
a lua cunoştinţă de preocupările şi opiniile (gândite şi nescrise) ale
fiecăruia dintre cei doi profesori şi, mult mai mult decât atâta, de spriritul
şcolii geografice româneşti create de Simion Mehedinţi. Amândoi au fost
discipolii magistratului şi s-au format la această şcoală (în generaţii puţin
diferite), căreia i-au urmat principiile, slujind-o în moduri diferite, dar cu
acelaşi scop: cunoaşterea şi propagarea cunoştinţelor geografice despre poporul
şi pâmântul românesc şi, în general, afirmarea geografiei româneşti în spiritul
nou, modern al şcolii naţionale.

În aceste întâlniri discuţia se desfăşura foarte
puţin în jurul mizeriilor cotidiene din acei ani, aceasta, de regulă, în
funcţie de prejudiciile aduse unei activităţi şi exprimări pe măsura
convingerilor şi capacităţii intelectuale ale celor doi. Se întâlneau şi îşi
exprimau convingerile două spirite formate în epoca de ascensiune şi afirmare
puternică a geografiei româneşti. Simţeam în vorbele lui Nicolae Orghidan
admiraţia pentru profunzimea operei lui Simion Mehedinţi şi a lui George
Vâlsan, aproape o nuanţă de venerare a celor două personalităţi. Deşi nu a
aparţinut învăţământului superior, Nicolae Orghidan s-a integrat întru totul
cercului, nu deosebit de larg, al celor animaţi de dorinţa de a se dărui, până
la identificare, procesului de dezvoltare a geografiei şi afirmării ei la toate
nivelurile, începând de la cel al asimilării primelor cunoştinţe despre ceea ce
ne înconjoară, adică al afirmării geografiei ca disciplină de cultură generală
deschizătoare de orizont larg şi de formare a unui anumit comportament, până la
acela al echilibrului în relaţiile sociale şi mai ales cu realitatea
înconjurătoare, cu mediul natural, spre a se diminua tendinţa din epoca modernă
de desprindere a individului de natură şi de acţionare concertată, agresivă,
împotriva acesteia.

Era în perioada bine cunoscută a industrializării
forţate şi a începutului desfigurării materiale şi morale a satului românesc şi,
nu mai puţin, a desfăşurării ample a acţiunii de distrugere a unor ecosisteme,
cu deosebire a ecosistemului Bălţii Dunării în ansamblul lui, pentru a
transforma această regiune unicat într-o anostă suprafaţă agricolă (arabilă),
pretinsă ca foarte productivă. Pentru geografii cu experienţă un astfel de
subiect era judecat prin efectele cu certitudine negative şi ireversibile
pentru mediul natural specific, contrar sloganurilor oficiale preluate cu mare
aplomb şi în cursurile universitare menite să modeleze concepţia despre lume şi
viaţă a viitorilor profesori, în speţă a geografilor. În niciun caz Nicolae
Orghidan nu se arăta prea entuziasmat în faţa noilor (zise măreţe) realizări şi
prefera să asculte opiniile profesoruli Conea. Dar nu acesta, repet, era fondul
discuţiilor.

În acei ani, mai mult ca sigur că era preocupat de
ideea văilor transversale carpatice, pe care avea s-o materializeze în anii
următori. Nu ştiam că avea o astfel de intenţie, dar de câteva ori am schimbat
câteva păreri în privinţa defileelor Oltului şi Jiului, cu deosebire asupra
Văii Oltului pe care începusem s-o înţeleg mai bine în urma cercetării
Loviştei, a Subcarpaţilor Vâlcei şi întrucâtva a piemontului, cu o atenţie
aparte asupra teraselor. Îmi formasem convingerea pentru antecedenţa cuaternară
a văii transversale a Oltului, contrar celor exprimate anterior de mari
personalităţi ale ştiinţei geografice ca Emmanuel de Martonne, I.
Popescu-Voiteşti, H. Wachner. Logica lui Orghidan – sprijinită pe observaţii
repetate, pe amploarea aproape exhaustivă a consemnărilor anterioare şi pe o
analiză geomorfologică fără cusur – şi concluziile precise au venit să-mi
confirme primele rezultate şi convingeri.

Mi-am format părerea că Valea Oltului, cu succesiunea
alternativă de defilee şi arii depresionare (cu diferite origini), a fost cea
care i-a stimulat cel mai mult interesul şi l-a determinat să-şi facă o
preocupare de o viaţăpentru investigarea văilor carpatice spre a junge la
sinteza asupra văilor transversale pe care nu a avut bucuria s-o vadă ieşită de
sub tipar şi de care avea să se ocupe cu dăruire pentru tipărire colegul nostru
Eugen Nedelcu. Este o sinteză reprezentativă pentru şcoala geomorfologică
românească, asupra căreia a stăruit cu atenţie câteva decenii, ca răspuns la
îndemnul lui Simion Mehedinţi către profesorii de geografie de a explora
orizontul geografic din jurul oraşelor în care îşi desfăşurau activitatea. În
acest fel a început cu Valea Oltului din Depresiunea Braşovului (pe care a
urmărit-o mai departe până la Călimăneşti) şi a continuat cu investigarea
perseverentă a celorlalte văi transversale, până a ajuns la bine cunoscuta
sinteză amplu documentată, despre care V. Mihăilescu (în prefaţă) afirma că
este studiul „cel mai adâncit şi mai închegat din cele publicate până acum şi
nu punem la îndoială că nu va folosi ca punct de plecare în cercetările
viitoare, înlesnite, după speranţele autorului, de avântul tinerei generaţii de
geografi, crescuţi pe linia unei sănătoase tradiţii de cercetare ştiinţifică”.

Era în anii când optimismul lui N. Orghidan era pe deplin confirmat de rezultatele cercetărilor de după 1958.

Felul de a fi şi atitudinea profesorului Orghidan au fost foarte sigur şi plastic relevate de profesorul V.
Mihăilescu în aceeaşi prefaţă la Văile transversale din România: „Anii îndelungaţi de analiză, grijă cu care sunt redactate rezultatele ni-l arată pe
N. Orghidan aşa cum puţini l-au cunoscut în viaţa lui retrasă: senin şi
echilibrat, simplu în exprimare, meticulos şi critic în analiza de teren şi în
folosirea bibliografiei, dar păstrând esenţialul necesar argumentării tezei
urmărite, fără coborâre în detalii erudite şi fără pretenţia de a rezolva
totul. Nu a confundat amănuntul cu exactitatea şi nici nu l-a considerat un
scop în sine, ci un mijloc”.

Într-adevăr şi ceea ce a scris reflectă întru totul
firea sa, modul său de a fi: calm, liniştit, onest şi cu echilibru desăvârşit.
Şi a închis ochii pentru totdeauna.

Aşa a fost în viaţă şi tot aşa s-a
despărţit de cele pământeşti. Simţind că îl părăsesc puterile, liniştit, cu
vocea stinsă i-a şoptit soţiei: „Eu mă duc, la revedere, la revedere”.

A trecut în veşnicie un om a cărui experienţă nu
numai că nu poate fi uitată, dar trebuie să rămână un model de atitudine
profesională şi comportament exemplare.

autor: Lucian BADEA

articol publicat cu acordul Muzeului Casa Mureșenilor – Brașov si redacția revistei Țara Bârsei.

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign