E-Antropolog

Balcanii secolului XX: un conflict al mentalităţilor (I)

31 mai 2012 Adrian Majuru Balcani

Motto: “(…)Noi n’avem cine să ne măture Bucureştii şi să ne ducem să măturămBulgaria?”

(Adeverul, 6.07.1913, no.8562, an.26, p.1,
Balon de încercare de Al.Ciurcu)

 

România anului 1913 se zbătea într-un conflict interior care a răbufnit violent în opinia publică
(presă, dezbateri publice, teoretizări savante, etc); este vorba desigur de
discrepanţa dintre ceea ce susţinea linia oficială a propagandei şi realitatea
care impunea imperios mişcări rapide în vecinătatea imediată a graniţei sudice.

Criza balcanică a reizbucnit violent în 1912 prin conflictul dintre ţările balcanice
şi Imperiul Otoman, iar mai apoi dintre Bulgaria şi foştii aliaţi (Serbia şi
Grecia). Celor din urmă li se va adăuga fostul inamic, Turcia. Această
succesiune de evenimente din vecinătatea imediată, a determinat în societatea
românească o dezbatere aprinsă pe tema poziţiei româneşti în Balcani.

 

Despre „cauzele decăderei noastre”

 

În societatea românească se simţea totuşi o teamă nejustificată faţă de conflictul balcanic
şi îndeosebi de o eventuală izbândă bulgară: “E o văicăreală pretutindeni: din presă, din cluburi, din comitetele
partidelor, din cenaclurile literare, din cafenele şi de pe uliţi. (…)Se spune
însă: o Bulgarie tare e o primejdie permanentă pentru noi; cei, pe cari nu i-am
putut împiedica să se întărească, îşi vor întoarce mîine armele împotriva
noastră şi atunci… vai de noi!”(N.C.Babu, Flacăra, 27.X.1912) Deşi conştientă că trebuia să-şi dea
examenul de maturitate în criza balcanică prelungită într-un conflict sângeros,
România, “strălucea prin absenţa ei ca şi cum nu ar avea conaţionali, nici
interese de apărat în peninsulă, ori poate fiindcă îşi rezervă să intervină la
momentul oportun. Nu-i de crezut să fie bolnavă de abulie”(Adeverul,
1.06.1913).

România, nesigură pe ea, începuse să semene cu o “imensă cafenea”, saturată de
“obrăznicia chelnerilor”(P.Locusteanu, Flacăra, 27.10.1913). Se simţea o
“decădere”, o “stare bolnăvicioasă” a vieţii publice româneşti. Care să fi fost
“cauzele decăderii noastre” la acest început de veac? Doamna Carp, vedea
această cauză “în lipsa desăvârşită de caractere”. Iată răspunsul ei privind
„cauzele decăderei noastre”: „Eu o văd în lipsa desăvârşită de caractere, complectată cu o lipsă totală de
cultură generală. N’avem caractere. După o jumătate de veac de viaţă
constituţională, acesta e strigătul surd care se ridică de pretutindeni.
(…)Nimeni nu îndrăzneşte azi să aibă o convingere cinstită şi să spună sus şi
tare ce gândeşte. Toţi se tem, toţi uneltesc în umbră. Politica se face şi se
desface, după paravanul laşităţii generale şi în disoluţia completă a
caracterelor”(Adeverul, 5 iunie 1913).

Şi cum “lipsa caracterelor” presupune şi imaginea politicianului, intransigentul
Constantin Mille, nu se sfia să se întrebe “ce sunt partidele?” În abordarea sa
îl citează pe Petre Carp pentru ca apoi să-i dezvolte argumentul: “Domnul Carp
a spus cu drept cuvânt că sânt ori ficţiuni, ori se rezumă într-o singură
persoană, ori sânt vaste societăţi comerciale pe acţiuni ori în comandită.
Partidele? Dar ele sânt o emenaţiune a puterei regelui singură existentă. Ele
nu se pot avânta mai sus decât le lasă sfoara de care sânt legate de rege.
(…)Singura putere este regele”(Adeverul, 16.06.1913).

 

„Graniţa de ieri nu mai există!”

 

Dincolo de aceste frământări
cotidiene, se înteţea febra ce cuprinsese tabăra intervenţioniştilor, care
vedeau cu disperare cum “vom fi pierdut trenul din nou”, primul fiind în 1912.(C.N.Fundeţianu,
Viitorul, 3 iunie 1913).

Ne vedeam chiar “batjocoriţi
de bulgari pentru atitudinea noastră nechibzuită şi laşă”. Treptat, locul
articolelor personale sunt luate de apelurile colegiilor de redacţie. Astfel,
potrivit celor de la Viitorul, “România nu mai poate rămâne în aşteptarea
noilor evenimente, nepăsătoare cum a fost în tot timpul evenimentelor
conflictului turco-balcanic” (Viitorul, 20 iunie 1913).

Se presupuneau chiar viitoare ameninţări ale bulgarilor vizând chestiunea
dobrogeană: “Cine ştie dacă
într’o zi vecinii noştri de peste Dunăre nu ne vor căuta şi nouă cârciob, şi
dacă nu se vor încerca să inventeze o chestie dobrogeană după cum au ştiut să
creeze o ‘chestie macedoneană’. Despre asta sunt chiar multe indicii.” (Gabriel
Urzică, Viitorul, 21 iunie 1913)

Pe 20 iunie 1913, se ordonase mobilizarea armatei române. Venise “Ziua cea mare”: “(…)în baia de soare şi lumină (…), mii şi
mii de oameni, manifestau pentru războiu, şi nu era zău nimeni în piept cu
inima rece. Tinerii uitau că’şi pot scurta o viaţă care de-abia au început-o,
părinţii plângeau nu de durerea că-şi trimit copii la războiu – laşitatea nu e
o notă a sufletului românesc – dar plângeau de bucuria că au ajuns să vadă pe
copii lor vrednici de-a sluji pământul în care pe curând ei vor intra”(Viitorul,
23 iunie 1913)

Presa franceză – faţă de noua poziţie a României –
era clar pozitivă. Ea afirma că României “nu i se mai poate reproşa că se pune
de-a curmezişul liberării popoarelor balcanice. Ele s’au eliberat. Dar azi
balcanicii se bat între dânşii, pentru că unul dintre dânşii vrea să ia prea
mult şi să domine pe ceilalţi”(Viitorul, 29 iunie 1913).

În 24 de ore, opinia publică
afla cu satisfacţie faptul că “graniţa de ieri nu mai există!” şi trăia într-un
delir nesperat, alimentat de “oştirea română” care “înainta triumfal” pe
teritoriul bulgar, “pedepsind o trufie şi susţinând un renume!” (Viitorul, 30
iunie 1913)

Începe să se deruleze legitimitatea de “civilizaţiune”. Actul de la 21 iunie 1913, se considera că
restabilea un “triumf al civilizaţiei şi dreptăţii” (Viitorul, 1 iulie 1913).

Încă din primele zile de război au fost confecţionate legende ad-hoc savurate în presă. Una dintre
aceste balade se numea “Spre Balcani” şi avea următorul text:

“Foaie verde foi de nufăr

Nu mai pot maică să sufăr

Legea ca s’o pângărească

Pe noi să ne necăjească.

Eu sunt Leu. Şi ca leul
mâniat

N’am să judec ce-am să fac.

Pîn’la Sofia vreau să zbor

Fără frică c’am să mor.

Şi acolo doar să vorbesc

Cu tot neamul Bulgăresc

Căci supuşi ei, au să fie

Scumpei noastre Românie!”
(Viitorul, 29 iunie 1913)

În câteva zile armata română
intrase pe o adâncime de 25 de km şi pe o lărgime de 150 km. (30 iunie), ceea
ce “a pus în uimire pe toţi cunoscătorii în ai milităriei” (Adeverul, 6 iulie
1913)

Apar chiar şi concluzii înainte de încheierea campaniei: “E bine în acest moment să
precizăm şi să fixăm că numai intervenţia României, că numai strălucitul marş
al oştirei noastre, proba cu care el s-a efectuat, a dus pacea” Îşi fac
apariţia chiar şi sugestii referitoare la măsuri de “cuminţire” a bulgarilor: “ o Bulgarie mare, megalomană,
ţanţoşe şi năvălitoare ar fi o primejdie şi pentru noi şi pentru statele
balcanice şi că trebuie să tăiem din unghişoară, s’o rotunjim din toate părţile
spre a o reduce la o dimensiune rezonabilă care să cuminţească pe bulgari şi
să-i facă să redobândească noţiunea realităţei şi a proporţiilor” (Al.Ciurcu, Adeverul,
9 iulie 1913).

 

“Rusia, tu ne-ai nenorocit!Dumnezeu să te pedepsească!”

 

Cu prilejul intrării trupelor româneşti pe teritoriul bulgar, însoţite de reporteri
şi scriitori înrolaţi voluntar, apar primele reportaje de front: “(…) În Bulgaria populaţia se află sub
regim de teroare. Toţi bărbaţii valizi fiind concentraţi, invalizii sânt
însărcinaţi cu paza oraşului şi nu pot garanta siguranţa publică. Furturile şi
crimele sânt la ordinea zilei. Nimeni nu îndrăzneşte să se arate noaptea pe
străzi. Poşta nu vine; ziarele nu mai apar. Din când în când unele ziare
oficiale scot câte un mic buletin care conţine numai ştiri despre victorii
bulgare” (Adeverul, 9 iulie 1913)

Curând apar informaţii despre urmele
confruntărilor. Trimisul special al ziarului Adeverul, a trăit între liniile fronturilor adevărate “zile de
groază”. Iată căteva repere:

“Intrând în Doiran am fost izbiţi de duhoarea
pestilenţială a cadavrelor intrate în putrefacţie. De aici ne-am dus cu o barcă
în satele Surlovo şi Pataros. Amândouă erau pline de cadavrele femeilor,
copiilor şi moşnegilor cari se zbăteau încă în spasmele morţii. (…)Pe străzile
localităţii Kukusch era un spectacol fioros: la mici distanţe zăceau cadavre de
copii cu ochii scoşi, bătrâni cu limba tăiată şi femei cu gâtul rupt. (…)In
satul Datli unde rămăsese un singur bulgar, dar şi pe acesta îl legaseră grecii
de un pom şi puseseră foc sub el. (…)Cea mai zguduitoare impresie ne-a făcut-o
o femeie pe care am întâlnit-o într-un sat ascuns în munţi, şi strângând la sân
capul despăţit de trup al copilaşului ei striga: Rusia, tu ne-ai nenorocit!
Dumnezeu să te pedepsească!” (Adeverul, 17 iulie 1913). Dacă ne gândim la
schimbările care au măturat Rusia între 1917-1919, parcă acest blestem al unei
femei îndurerate din munţii Bulgariei a prins cu adevărat viaţă.

Alte ştiri cutremurătoare –
rupte parcă din realitatea confruntărilor iugoslave din ultimii ani – erau
aduse printr-o scrisoare de pe front: “(…)Bulgarii fugind au lăsat pe câmp
morţii lor. Ici colo zac corpuri pe care grecii n’au avut încă timpul să-i îngroape;
sub arşiţa soarelui cadavrele se descompun repede; câinii dau târcoale prin
tufişurile de pe lângă drum. La fiecare pas dai de munţii de muniţii goale,
părăsite sau aruncate, chipiuri bulgare, rufe şi saci, fâşii de cămăşi
însângerate, tunici, arme frânte, epolete smulse, cutii de ţigări şi
conserve(…), şi chiar cărţi de joc risipite”(Viitorul, 4 iulie 1913).

Într-un alt articol de fond aflăm că la “soldaţii bulgari, s’au găsit urechi tăiate pentru cerceii ce le
purtau. (…)Bulgarii atacă pe trimişii altor state şi comit astfel o infracţiune
de la dreptul ginţilor pe care şi barbarii de acum 2000 de ani îl respectau!
(…)Feloni şi lacomi, barbari şi egoişti, Bulgarii au dat toate pildele rele”
(Viitorul, 7 iulie 1913).

Presa occidentală, – citată de cea românească -, afirma în vara 1913, că “Balcanicii n’au ştiut decât să
măcelărească în câteva luni mai multe fiinţe omeneşti nevinovate, decât Turcii
în 60 de ani” (Viitorul, 4 iulie 1913).

autor: Adrian Majuru

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign