E-Antropolog

Balcanii secolului XX: un conflict al mentalităţilor (II)

20 iunie 2012 Adrian Majuru Balcani

Reportaje de front în „tăcerea” holerei

 

          La câteva zile de la trecerea Dunării, subiectul opiniei publice româneşti, se va detaşa treptat către o altă problemă, ascunsă de oficialităţi, şi care, a apărut pe neaşteptate: holera. Se pare că marşul armatei noastre nu a fost un triumf deplin, ci a fost umbrit de mii de victime datorate nu războiului, ci holerei. “Pentru ce misterul acesta?” – se întreba ziarul Adeverul care considera că “tăcerea guvernului asupra cazurilor reale de holeră este greşită şi vinovată” : “Credem că tăcerea guvernului asupra cazurilor de holeră este greşită şi vinovată. Tăcerea guvernului dă loc la alarme zadarnice şi la temeri poate neîndreptăţite. Orice întârziere nu poate să contribuiască decât la lăţirea panicii şi la exasperarea opiniei publice” (Adeverul, 20 iulie 1913). Peste trei zile, acelaşi cotidian, se întreba: “Pentru ce tot misterul acesta? De ce atâta vorbărie degeaba fără să se dea o indicaţie lămurită şi lăsând spiritelor inventive, latitudinea să citească printre rânduri lucruri de o mie de ori mai grave decât cele ce se petrec poate în realitate?” (Adeverul, 23 iulie 1913).

          Dar “tăcerea” a continuat, şi în acelaşi sens şi epidemia de holeră – cu toate asigurările doctorului Mina Minovici. În timp ce armata română era decimată de holeră pe câmpiile Bulgariei, protipendada serbea victoria la Bucureşti, victorie neobţinută încă oficial. Despre această discrepanţă absurdă, avem o mărturisire din noiembrie 1913:

 “(…)Viaţa e făcută din contraste: aici bal; peste Dunăre, foame şi holeră. Feţele rase proaspăt şi pudrate, frezuri lucii de pomadă, monocluri, pantaloni albi cu dungă, flori la butonieră.(…) Toţi domnii aceştia care strălucesc de sănătate, ar fi putut duce fiecare, câte cinci raniţi în spate. (…)Mă gândesc la cei 500 000 de soldaţi care mănâncă pâine mucegăită (când o au şi pe aceea); mă gândesc la cei care mor cu măruntaiele sfâşiate de ghearele de foc ale holerii; mor urlând şi muşcând pământul, ca să-i sfâşie apoi câinii prin porumburi. Şi îmi vine atunci să iau de piept toate ipochimenele acestea pudrate şi să le răcnesc în faţă toată ticăloşia”(Flacăra, 2 noiembrie 1913).

          Alături de holeră, armata era prost echipată şi lipsită de mijloace de subzistenţă, foametea fiind o prezenţă greu de înlăturat. Printre numeroasele reportaje de pe front care subliniază acest lucru, le semnalez pe acelea publicate de scriitorii N.N.Beldiceanu şi N.Davidescu, în ziarul Flacăra. Povestea primului : “Nicopole, 7 iulie 1913. În drumul acesta am auzit atâta vorbind româneşte că ni se părea că sântem înţararomânească. (…)Mă culc flămând şi însetat. N’am nici manta, nici foae de cort, să mă învelesc. Pun capul pe sacul cu pesmeţi şi mă învelesc cu snopi de orz. (…)Plevna, 10 iulie 1913. (…)La jumătatea drumului ne-au ieşit din nişte arături vreo 30 de dezertori turci. Erau turcii care căzuseră în mâinile bulgarilor la Kirkilise, şi bulgarii îi vârâseră, acum în rândurile lor şi-i trimisese împotriva sârbilor. La toţi le scânteiau ochii de bucurie şi se uitau cu adevărată dragoste la noi. Câţiva aveau trăsături fine; erau îmbrăcaţi bine, şi păreau băieţi luminaţi. Soldaţii noştri şi-au împărţit pâinea cu ei(…) şi turcii le dădeau, în schimb, tutun.(…) Intrarăm într-o cârciumă plină stup de soldaţi(…), toate mâncărurile erau ardeate foc. Ca să putem mânca repede, la fiecare fel, dădeam năvală, prin învălmăşeala grozavă, în bucătăria plină de nori de muşte, şi ne luam mâncarea. Vinul era bun şi ieftin. Un vin roşu, care mirosea a trandafir. Glasurile creşteau să spargă geamurile murdare, prin care de abia intra lumina soarelui” (Flacăra, no.47, an.II, 7 septembrie 1913).

          Din istorisirea semnată de N.Davidescu spicuium selectiv: (…)Cuilovţka. (…)Câţiva soldaţi bulgari dezarmaţi de noi la Ferdinandovo şi trimişi la vetrele lor, au intrat în acelaşi timp în sat. Faptul a făcut ca populaţia să ne fie foarte binevoitoare şi să ne primească cu pâine, găini, ouă, unt, brânză, din belşug, şi să ni le dea chiar şi fără parale. O bună parte din trupa nemâncată până acum de 36 de ore sau chiar de 48 de ore s’a săturat. Batalionul I, însă, care fusese trimis afară din sat, în avanposturi, şi care nu avusese, prin urmare, cum să ia parte la pomană, e aproape revoltat. Ofiţerii nu mai cutează, de teama răzmeriţei să intre la locurile lor. Ah, Doamne! Ni s’a promis, e drept, mâncare pe diseară. Nu cred că ni se va da vreodată ceva de mâncare. (…)Plevna. (…)Varietatea monstruoasă a rănilor ne înspăimântase şi proasta îngrijire a rănilor ne îngheţase sângele” (N.Davidescu, Flacăra, 12 noiembrie 1913).

          Parcurgând aceste fragmente de reportaje de front, sesizăm discrepanţa cu unele texte anterioare care îi acuzau pe bulgari de barbarie şi mizerie desăvârşită când în fond, degringolada, mizeria, lipsurile şi epidemia care făcea ravagii în trupele române, erau trecute sub tăcere sau mult micşorate ca amploare.

Mai mult decât atât, după hotărârea demobilizării pe 30 iulie 1913, “trupele demobilizate se vor întoarce pe jos până la distanţe de 80-100 km. Pentru ce se iau asemenea măsuri absurde?” (Adeverul, 30 iulie 1913). Remarcabile rămân cuvintele unui avocat bulgar, publicate în presa românească în zilele încheierii păcii de la Bucureşti: “(…)Zadarnic ne vorbiţi astfel. Să ştiţi că în ziua când voi aţi voi să treceţi în Transilvania, noi vom trece în România” (Adeverul, 20 iulie 1913). Lucru care s-a şi întâmplat la final de an 1916!Mai mult decât atât, avocatul cu pricina, a făcut şi o profeţie. Din tot ceea ce a câştigat România la 1913, nu a mai rămas practic nimic!

 

Balcanii, mereu la pândă

 

Criza balcanică din 1912-1913, a depăşit pe cele anterioare – chiar şi pe aceea din anii 1877-1879 – , prin diversitatea problemelor pe care le-a ridicat şi nesoluţionate pe deplin la Bucureşti în iulie-august 1913.

Ea s-a desfăşurat pe două planuri geo-politice şi mentale. Într-o primă fază s-a consumat pe traiectoria clasică, popoarele creştine împotriva inamicului secular: Turcia musulmană. Curând s-a născut în premieră, un al doilea plan, care i-a opus pe vechii beligeranţi – inclusiv pe inamicul tradiţional – în tranşarea noilor delimitări politice, economice, sociale şi cultural-mentale în spaţiul balcanic. Situaţia nou creată – prin dispariţia motivaţiei seculare pe care a alimentat-o pericolul turcesc –  a determinat un conflict deschis, sângeros, care a rămas nesoluţionat în 1913, precum a rămas şi în anii 1918-1920. El s-a derulat şi în anii din urmă, prin conflictele din spaţiul iugoslav.

Crimele de negândit până atunci, între popoarele creştine din Balcani, au devenit o realitate frapantă atât pentru Europa cât şi pentru locuitorii Balcanilor. Intervenţia României la1913,  a arătat în primul rând, că ea nu poate să se menţină neutră sau în pasivitate (chiar dorită – vezi 1914-1916), faţă de mişcările care erup ciclic în spaţiul balcanic. O dovadă în plus este şi faptul că elitele popoarelor balcanice, fără deosebire de caz, au folosit spaţiul politic şi cultural românesc, ca o trambulină pentru viitoarele acţiuni politice, ideologice, culturale şi chiar proiecte de intervenţie militară, vizând renaşterea lor politică de sub regimul otoman.

Demersul de faţă, a pus accentul îndeosebi pe clişeele care au reconstruit chestiunea balcanică (indiferent de particularitatea de moment: dobrogeană, sârbească, bulgărească, macedoneană, kosovară etc). Se poate observa trecerea imediată chiar, de la traiectoria liniară a conflictului, clasică, seculară, la o traiectorie nouă, complexă, cu finalităţi nebănuite încă, şi pe care sunt interpuse toate ţările balcanice; iar mai nou, unele ţări vecine sau mai îndepărtate, dar cu interese de perspectivă îndelungată în regiune. Procesul se află în derulare, iar accesoriile lui sunt în continuă transformare.

 autor: adrian majuru

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign