E-Antropolog

Despre comunitatea armenească din Roman de-a lungul timpului

12 iunie 2012 Adrian Majuru Minoritati

  Armenii, purtători ai unei civilizaţii milenare au dat un imblod deosebit vieţii economice în ţările în care au emigrat. În Moldova , potrivit documentelor , emigrări masive ale armenilor au avut loc în timpul domniilor lui Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare . Astfel , la începutul sec. al XV-lea s-au aşezat în Moldova aproximativ 3000 de familii de armeni în şapte târguri ale acesteia , între care Romanul nu figura . În timpul domniei lui Ştefan cel Mare , Romanul este menţionat ca târg , unde au fost aşezaţi armeni , alături de Suceava , Iaşi , Botoşani şi Focşani . Prima menţiune a unui centru armenesc la Roman a fost făcută de diaconul Minas din Tokat , la anul 1551 , în scrierile lui despre persecuţiile suferite de armenii din Moldova în timpul domniei lui Ştefan Rareş .1

            În Moldova, armenii au emigrat în mai multe etape datorită unor grave evenimente ce au avut loc în zbuciumata lor istorie . Primele emigrări au avut loc între anii 1060-1064 , în urma cuceririi cetăţii Ani de către perşi . Un alt val de emigrare a armenilor spre Moldova s-a datorat marii invazii tătaro-mongole dintre anii 1239-1241 . Armenii au migrat spre Moldova şi după un devastator cutremur din zona cetăţii Ani , datat de unii în anul 1313 , iar de alţii în anul 1391 . Alte emigrări către Moldova au mai avut loc după căderea Constantinopolului (1453) şi după curerirea Crimeei , în anul 1475 .

             Comunitatea armenească din Roman a evoluat în timp, participând la istoria poporului român, păstrându-şi individualitatea, însă confruntându-se cu un proces lent de asimilare. Informaţii importante despre această comunitate aflăm din însemnările de călătorie ale unor pelerini prin Ţările Române. Unul dintre aceştia a fost Bartolomeo Bassetti, un călugar minorit din Italia, care în scrierile sale menţiona că la Roman, pe la începutul sec. al XVII-lea exista, pe lângă cele 6 biserici şi o mănăstire, reşedinţa episcopală ortodoxă, pentru 250 de case cu 1200 de suflete şi pe lângă bisericuţa catolică de lemn aflată în ruină şi impracticabilă şi o biserică a armenilor pentru 80 de case şi 360 de suflete 2. Un alt călător a fost Petru Bogdan Bacsev, primul arhiepiscop din Sofia ( din 1642 vicar apostolic al celor două Valahii), care vizitând Romanul la 21 octombrie 1641 scria :armenii au 80 de case cu 450 de suflete; au o biserică de zid, care nu este urâtă şi este zugrăvită, şi au un preot paroh din neamul lor, armean…3                                                                                                    

Alte informaţii cu privire la armenii stabiliţi în Roman le avem şi de la episcopul Marco Bandini, care pe la 1646 arăta ca aceştia sunt mai bogaţi decât românii, cu case şi curţi îngrijite4.

 Potrivit documentelor, armenii din Roman aveau un cartier al lor dispus în jurul bisericii, iar principala lor ocupaţie era negoţul. Descoperirile arheologice efectuate în preajma bisericii au scos la iveala vase de mari dimensiuni, în care se păstra ulei şi vin, greutăţi pentru cântar datate din sec. al XVII-lea cu inscripţii armeneşti ceea ce subliniază preocupările negustoreşti ale armenilor romaşcani5.

             Autonomia economică de care s-au bucurat armenii din Roman poate fi ilustrată de un document dat de domnitorul Grigore al III-lea Alexandru Ghica din octombrie 1764, care preciza cuantumul impozitului datorat domniei, dar şi scutirile de o serie de obligaţii. Armenii s-au organizat într-o breaslă obştească în care erau cuprinşi în primul rând negustorii dar şi alte categorii sociale mai înstărite 6.

            În privinţa relaţiilor armenilor cu Episcopia Romanului , aflăm că aceştia plăteau o taxă episcopiei , dar erau independenţi ca organizare religioasă . Au existat şi momente, când statul a căutat să le îngrădească autonomia şi unele scutiri de impozite şi servituţi, pe care le aveau garantate prin hrisoave ale unor domnitori mai vechi. Astfel , la 1752 au refuzat să plătească dijma pentru produsele obţinute de ei  pe moşia târgului în baza unui act mai vechi din 1721, care îi favoriza. Pe la 1777 aflăm că armenii se găseau în proces cu Biserica Albă(Sf.Voievozi) din vecinătate, pentru un teren de lângă biserică7.

                Un document foarte important, care s-a păstrat în arhiva parohiei „Adormirea Maicii Domnului” constând într-o scrisoare, ce nu a mai ajuns la destinaţie, ne furnizează informaţii interesante despre comunitatea armenească din Roman, din perioada interbelică. Autoarea scrisorii este o armeancă refugiată din ţară şi stabilită la Bruxelles, numita Maria Abras, dar în Roman cunoscută, aşa cum semnează în această scrisoare, Cocuţza Czuntu.

              Maria Abras ne vorbeşte despre acea mahala armenească ce înconjura biserica cu casele rezidenţiale înşirate ca o ghirlandă. Era o biserică frumoasă de culoare roz, cu un clopot, care în serile de vară avea un sunet special… Armenii de pe vremea mea erau agricultori, moşieri sau arendaşi … Îmi amintesc de un singur medic, doctor Solomon, care a practicat doar câtiva ani , şi un dentist Murdiros. Avocaţi erau Grigore Buicliu, doctor în drept de la Paris, şi tatăl meu, Ştefan Czuntu, doctor în drept de la Berlin… Mulţi şi-au trădat târgul şi şi-au croit cariere frumoase la București. Astfel au fost doctor Buicliu, Basile Missir, fost ministru în preajma primului război, Petru Missir, cred, avocat, generalul Zadik, comandantul corpului de armată de la Iaşi, care în fruntea armatei române a intrat în Cernăuţi, unde a fost întâmpinat de Iancu Flondor 8 . Tot acestei generaţii , potrivit lui Nicolae Iorga aparţinea şi George Kapri, care era prefectul judeţului în vremea războiului din 1916.”9

După prezentarea unor personalităţi armene din Romanul interbelic , autoarea scrisorii , cu talent literar, ne dezvăluie starea sufletească tragică a unei comunităţi ce se destrăma, dar care era conştientă de valoarea indiscutabilă pe care o reprezenta. În acest sens se exprima astfel :în anii în care cerul se întuneca şi pământul mi se clătina sub picioare, uitându-mă pe fereastră la şoseaua care ducea spre Cordun, îmi ziceam „de n-aş pleca!”10.

  Tot din scrisoare aflăm că armenii de atunci, stăteau vara la ţară şi iarna la oraș: jucau „maus” şi „preferance” şi erau „takişti”. Mulţi însă . şi-au trădat târgul şi şi-au croit cariere frumoase la București . Nu ştiu aproape nimic despre antecedentele familiilor stabilite la Roman, de unde veneau şi când au venit. Nimeni nu vorbea armeneşte şi din an în Paşte făceau o apariţie la biserică, dar mama mergea regulat fără a înţelege ceva. În jurul bisericii erau la rând casele Cristaki Tatos, Jacques Kapri, Andrei Kapri, Valerian Goilav, Valerian Balassan, Garabet Buicliu, Neculai Kapri, Boroncea, Gheroghe Czuntu, Grigore Czuntu, Grigore Buicliu şi, la distanţă,  familia Manea. In vale, pe str. Bogdan Dragoş, era o casa mareaţă a lui Ariton Goilav şi pe strada Vornicul Done era fosta casă a „Coanei Donigese”, trecută după decesul ei lui Cantacuzino Paşcanu … M-am dus prea departe în trecut şi revin la generaţia părinţilor mei. Vorbind de tata, nu mă voi lasă pradă amintirilor era „the wrong man in the wrong place”, „Omul nepotrivit în locul nepotrivit”. Trimis baieţandru, de 8 ani în  Turingea la  Gotha, cam la 1875 pentru primele clase, urmate de bacalaureatul la Wiesbaden şi de licenţa şi doctoratul în drept la Berlin, s-a înapoiat cu rădăcini smulse şi din ţară şi din străinătate. A trăit în trecut, juca „maus” la club cu Valerian Goilav şi cu Garabet Buicliu, dar trăia cu Wagner şi cu Lessing.

             Tot în Roman era vărul lui primar, Paul Czuntu, muzician de care regret că nu pot scrie mai mult. Nu-mi amintesc oraşul german unde se stabilise şi-şi făcuse un renume, când i s-a propus direcţia filarmonicii de la Berlin sub condiţia de a opta pentru cetăţenia germană. Refuzând s-a întors în ţară unde a fost numit directorul conservatorului. Nepotul său, Mihail Jora fiu de soră, a fost compozitor, pianist, dirijor, un nume în lumea muzicală românească.

             De mă îndepărtez de generaţia precedentă, dau de bunicul meu, Gheorghe Czuntu, un om de ispravă cu idei avansate: era ce se numeşte astăzi americăneşte un „business man”. Ştiu prea puţin de el ; era mereu pe drumuri, avea cantoane, cred, de grâne la Galaţi, la Constantinopol şi la Alexandria unde avea un frate înmormântat acolo. A călătorit mult, până la Montpelier în caleaşcă, şi a murit undeva într-o cameră de hotel. Întreprinsese deboscajul pădurilor de la Hangu şi astfel a furnizat lui Ferdinand de Pesspeps, lemnăria necesară construcţiei canalului de Suez. A luat riscul de a încărca totul pe plute de-a lungul Bistriţei, Siretului, Dunării, Deltei, Mării Negre până la ţel. Cu ochianul, de pe o corabie, desigur cu sufletul la gură, urma convoiul.

             Cum scriu fără ciornă, fac desigur multe greşeli şi omisiuni. Nu vreau să-l uit pe Emanuel Manea, fost primar în anii primului război. A murit subit şi toţi romaşcanii l-au plâns ca un primar cum nu mai fusese şi probabil nici n-a mai fost.

Cu dorinţi de bine, Maria Abras11

            

            Potrivit tradiţiei prima biserică de lemn din Roman a fost cea cumpărată de armeni de la saşi, pe la 1335. Potrivit cercetărilor, în Roman se aflau la începutul secolului al XVII-lea peste 500 de familii de armeni ce şi-au construit prima lor biserică din piatră între anii 1558-1609.

 

 

Pisania acestei biserici, tradusă în limba româna şi înscrisă în Chronica episcopului Melchisedec, constituie cel mai important document privitor la prezenţa armenilor în Roman. Iată conţinutul acesteia: Cu darul, mila şi voinţa lui Dumnezeu, atotţiitorul, şi pentru slava Născutului din El, în aceste vremuri rele, Dumnezeu a ales un om bun cu numele Agopşa, care a zidit acest templu, dându-i numele Sfânta Maria, pentru pomenirea sufletului său şi al soţiei sale dragi Muhala, pentru părinţii săi, baron Vartan şi Tacuhia, a fiilor săi baron Vratan şi Tomşa şi baron Donic, şi a fiicelor sale Meluşa si Dolvath; Era armeană 1058 septembrie 16. Preotul bisericii Haciadur 12

             În a doua jumătate a sec. al XIX-lea armenii au restaurat şi mărit biserica din piatră de la începutul sec. al XVII-lea, care avea formă de navă, făra turnul clopotniţă, turnul de pe naos şi anexele laterale. Acestea adăugate acum, i-au dat formă de cruce.

             Arhitectul Johan Brandel de Daggendorf din Bavaria, a întocmit proiectul şi a condus lucrările de mărire şi reînnoire a acestei biserici în stil neoclasic, cu cheltuiala credincioşilor armeni Donica Simionovici, având moşie la Simioneşti-Cordun şi Teodor Solomon, cu moşie la Butnăreşti-Roman, cum glăsuieşte pisania fixată pe peretele din nord13.

             La finalizarea lucrărilor de restaurare s-a aşezat pe frontispiciul bisericii, deasupra intrării principale un basorelief din marmură albă, de o înaltă valoare artistică, care redă cu o mare fineţe icoana sculptată a Adormirii şi a Înălţării Maicii Domnului, hramul istoric al bisericii, având de o parte şi de alta o inscripţie bilingvă armeano-română.

             Catapeteasma bisericii a fost realizată de meşteri autohtoni români în anul 1830, din lemn de tei sculptat într-o dantelărie traforată de o neasemuită frumuseţe. Uşile diaconeşti sculptate şi traforate au două medalioane, în stânga Sfântul Apostol Petru cu cheile în mâini şi, în dreapta, Sfantul Apostol Pavel, cu evanghelia neamurilor în mâna dreaptă şi cu sabia Duhului în mâna stângă, având deasupra frunze de laur sculptate, ca semn al biruinţei propovăduririi evangheliei la toate neamurile.

             Registrul pictural al catapeteasmei cuprinde o serie de medalioane deosebit de expresive dispuse în chip logico-teologic, conducând ochiul minţii pe calea istoriei mântuirii. Pe catapeteasmă sunt zugrăviţi Sfantul Grigore Luminătorul, primul episcop al Armeniei şi cel care i-a creştinat pe armeni şi Sfântul Iacob, fratele Domnului, primul episcop al bisericii din Ierusalim şi autor al liturghiei orientale, încă folosită de armeni.

             Sfântul altar este de mici dimensiuni; aici nu există pictură murală. Sfânta masă se întregeşte spre răsărit cu o icoana a Maicii Domnului, pictată pe lemn de tei, în acelaşi ton cu catapeteasma.

              În anul 1905, baronul Christe Kapri zugrăveşte biserica în interior şi de la el se păstrează puţina pictură murală din biserică, realizată în tehnica ulei şi dispusă sub turla pronaosului, reprezentând scene cu principalele praznice împărăteşti: Buna Vestire, Naşterea, Botezul şi Învierea Domnului, încadrate cu mici medalioane ale Sfinţilor Prooroci, apoi sub acestea cei patru evanghelişti14.

               După mărirea bisericii, atât în interior cât şi în exterior, aceasta a căpătat un aspect arhitectural unitar. Are un plan treflat, cu absida altarului semicirculară şi anexele laterale în

formă dreptunghiulară, la etaj fiind prevăzute cu rozete masive dantelate, ca nişte flori uriaşe ce dau monumentaliatate construcţiei.  

              Turnul clopotniţei dotat cu un ceas mecanic de epocă, construit în Austria, domină întregul edificiu. Acesta se înfrăţeşte cu turnul subţire de pe naos, care este aşezat pe o bază în formă stelată în stil tipic molodvenesc. Turnurile sunt împodobite cu frize sculptate în piatră solidă.

               Un alt lucru care merită menţionat este faptul că cea mai veche evanghelie armenească   din Romania s-a păstrat la Roman într-un manuscris pe hârtie . Ea a fost scrisă la mănăstirea Masghevor în Cilicia (Asia Mică) la anul 714, dupa era armeană, (1265 d.Hr), de cântăreţul Ghiragos (Kyriakos), în vremea principelui armean Hetun , care stăpânea această ţară15. Pe această evanghelie s-a găsit o însemnare în limba armenă din veacul al XIV-lea care spune: “Această evanghelie am gasit-o eu preotul Ştefan, parohul bisericii armeneşti din Roman, printre cărţile vechi ale bisericii şi văzând valoarea vechimii ei, am păstrat-o, şi care este scrisă după data lui Isus în anul 1551, şi după data armenilor în anul 71416”. Această evanghelie şi alte obiecte de valoare se păstrează astăzi la Episcopia armeană din Bucureşti.

               Din procesele verbale ce se păstrează în arhiva bisericii aflăm ca în proprietatea ei se află şi vechea şcoală armenească situată foarte aproape de biserică, pe strada Cuza Vodă, numărul 12, şi că aceasta a fost confiscată în timpul regimului comunist; în 28 mai 1949  ea intra în patrimoniul statului17.

              În timpul regimului comunist comunitatea armeană din Roman a dispărut aproape în totalitate. Acesteia i s-au confiscat proprietăţile, ceea ce a determinat emigrarea multora dintre armeni în Occident. Alţii s-au mutat în Bucureşti, iar cei care au rămas în Roman au trecut printr-un proces lent de asimilare. Cea mai grea lovitură dată armenilor din Roman a fost prin anii ’60 din partea Uniunii Sovietice, care a desfăşurat o campanie pentru repatrierea armenilor în Armenia sovietică. Se promitea crearea unui stat armenesc, care să fie foarte puternic în faţa republicilor caucaziene islamice. Odată ajunşi în ţara lor de origine, armenii au suferit deportări sau au fost lăsaţi la voia întâmplării. La începutul deceniului 8 al sec. XX , armenii din Roman rămaşi în număr foarte mic n-au mai reuşit să susţină o parohie cu un preot slujitor, biserica fiind deservită foarte rar, de preotul armean de la Suceava.

              În anul 1979, Episcopia Romanului şi Huşilor, a iniţiat demersuri pentru preluarea valorosului monument ecleziastic, reprezentativ pentru cultura armeană. În adresa Episcopiei din 6 iunie 1980 trimisă Departamentului Cultelor se cerea insistent preluarea acestei biserici de către episcopie, aceasta având s-o folosească ca depozit de carte medievală. Era o cale diplomatică pentru a scapă această biserică de demolarea impusă de regimul comunist.

             Printr-un document din anul 1980 ce însemna avizul Comisiei Centrale de Stat a Patrimoniului, biserica armenească figura în lista monumentelor istorice. Imediat după avizul Departamentului de Stat pentru Culte din 30 septembrie 1980, episcopia din Roman a întocmit proiectul pentru executarea lucrărilor de reparare şi consolidare a bisericii, informând şi eparhia armeană la 4 februarie 1981 pentru ca, în sfârşit, să se poată întocmi formele de predare-primire a bisericii. În documentul de predare a bisericii este surprinsă recunoştinţa credincioşilor armeni şi a conducerii lor religioase pentru ospitalitatea de care s-au bucurat vreme de secole în ţara

noastră ; Am înţeles să facem un act de adâncă gratitudine faţă de generosul popor român care, de veacuri, a găzduit pe conaţionalii noştrii, dându-le posibilitatea de a păstra şi a sluji credinţa şi tradiţiile strămoşeşti18 .

              După revoluţia din decembrie 1989 biserica a servit drept capelă specială pentru practica liturgică a elevilor de la Seminarul Teologic “Sf.Gheorghe” din Roman până în 1993.

             Comunitatea şi Biserica armenească din Roman au constituit şi constituie un exemplu de împletire a istoriei poporului român cu neamul armean, care în vremuri grele ale istoriei sale şi-a găsit pe plaiurile noastre un liman pentru a merge mai departe. Armenii şi-au lăsat la Roman ca şi în alte oraşe moldave urme ale culturii lor unice cum este biserica lor monumentală ca pe un “dar din dar”.

autor: Pof. Cristea Mariana, Colegiul Tehnic Miron Costin, Muncipiul Roman

1. H. Dj Siruni , Armenii din România , în Arhiva românească , editată de Fundaţia Culturală “Mihail Kogălniceanu” , tomul V , Bucureşti , 1940 , p.158

2. Batolomeo Bassetti , Călători străini despre Ţările Române , vol V , p.185

3. Petru Bogdan Bacsev  , Călători străini despre Ţările Române , vol V , p.244

4. Domnita Hordilă , Populaţia oraşului în primele sale veacuri de existenţă , apud Istoria oraşului Roman 1392-1992 , editată de Societatea Culturală  „Roman – 600” , Roman , 1992 , p.57

 

5. Domniţa Hordilă , op.cit. , p.58

6. Ibidem p.59

7. Goilav Gr. , Bisericile armene de prin ţările române , Bucureşti , 1912 , p. 111

8. Arhiva parohiei Adormirea Maicii Domnului , din Roman , Str. Cuza Vodă , nr.45  dosar cu acte şi corespondenţă , anii 1991-2000

9. Nicolae Iorga ş.a. Documente în Revista istorică , anul al XI-lea , nr. 4-6 , 1990 , p 110

10. Arhiva parohiei Adormirea Maicii Domnului , din Roman , dosar cu acte şi corespondenţă , anii 1991-2000

11. Arhiva parohiei Adormirea Maicii Domnului , din Roman , dosar cu acte şi corespondenţă , anii 1991-2000

12. Istoria oraşului Roman 1392-1992 , Societatea Culturală  „Roman-600” , Roman , 1992 , p. 122

13. Ibidem , p.122

14. Arhiva parohiei Adormirea Maicii Domnului , din Roman , dosar cu acte şi corespondenţă , anii 1991-2000

 

15. Nicolae Iorga ş.a. Documente în Revista istorică , anul al XI-lea , nr. 4-6 , 1990 , p 111

16. Arhiva Episcopiei Armene din Bucureşti

17. Arhiva parohiei Adormirea Maicii Domnului , din Roman , dosar cu acte şi corespondenţă , anii 1991-2000

18. Arhiva parohiei Adormirea Maicii Domnului , din Roman , dosar cu acte şi corespondenţă , anii 1991-2000

 

 

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign