E-Antropolog

Mentalitatea duplicităţii în istoria românească (I)

20 iunie 2012 Adrian Majuru Mentalitati

 

Stăpânul duplicitar: „prim despot al ţării” şi „ultim sclav al seraiului otoman de la Constantinopol” .

Un prim aspect asupra căruia au insistat îndelung în mărturiile lor, întocmite de-a lungul tranzitării principatului valah, în secolul al XVIII-lea, călătorii străini, a fost reprezentat de modalitatea complet atipică (în percepţia occidentală) în conformitate cu care era exercitată guvernarea în Ţara Românească. Condiţia internă a domnului fanariot (de „mic despot trufaş”) căruia îi erau permise toate excesele (de ordin fiscal, judiciar, administrativ) faţă de oricare dintre supuşii săi (indiferent de rangul acestora sau de poziţia lor socială), excese de la care niciunul dintre domnii fanarioţi nu s-a dat înapoi, a determinat de fiecare dată călătorul străin să deplângă soarta nefericită a populaţiei autohtone „care a avut nenorocul să geamă sub un astfel de jug”. Şi mai spectaculoasă era însă, pentru un călător care tranzita Ţara Romînească venind dinspre Europa Occidentală, condiţia externă a domnului fanariot în ierarhia imperială otomană de putere (de „suspus slugarnic” care se înjosea teribil în faţa tuturor înalţilor dregători turci, lăsându-se cu umilinţă călcat în picioare de către aceştia, atât el personal cât şi ţara pe care, în mod oneros, era chemat să o păstorească). Această dublă ipostaziere contradictorie a stării domnului fanariot (de „sclav umil” în plan extern şi totodată „tiran trufaş” în plan intern) este una dintre imaginile cele mai puternice care a marcat imaginarul străinilor de-a lungul secolului al XVIII-lea.

                Una dintre cele mai credibile mărturii referitoare la incertitudinile care ameninţau permanent stabilitatea precară a unui domn fanariot pe tronul valah este consemnată la 1740, moment în care industriaşul şi negustorul francez Jean Claude Flachat călătoreşte prin Ţara Românească în drum spre Constantinopol, tranzitând inclusiv capitala valahă. După ce este primit în audienţă la palatul domnesc de către Constantin Vodă Mavrocordat, la despărţire, fiind condus, potrivit obiceiului, până la ieşirea din Bucureşti de către unul dintre secretarii[1] greci ai domnului[2] (cu care călătorul francez a intrat într-un contact amical), acesta, într-o izbucnire neaşteptată de sinceritate,

cu ochii umezi m-a îmbrăţişat şoptindu-mi la ureche să nu mă gândesc niciodată a mă întoarce [în Ţara Românească]: „Copiii mei”, adaugă el, „rătăcesc, ca şi Dumneavoastră, departe de familia lor: nu ştiu ce le pregăteşte soarta. Eu am avut nenocorul de a mă aşeza la Bucureşti: domnul merită respectul şi toată dragostea mea; dar într-o Curte atât de zbuciumată totul e aparenţă linguşitoare, nimic nu este aevea: aici am îmbătrânit; soarta mea nu-i mai bună; nu-mi mai rămân decât păreri de rău. Domnul vi s-a părut într-o situaţie strălucită; el este însă expus la mai multe lovituri decât Dvs. sau şi poate nu peste mult timp îl veţi vedea umilit de soartă la Constantinopol, dacă vă veţi opri acolo, oricât ar fi el de vrednic de rangul său înalt. Vă doresc să nu cunoaşteţi niciodată din proprie experienţă că a te lega de soarta celor mari înseamnă să te încarci cu lanţuri, ce-i drept, de aur, dar totuşi foarte grele… Sunteţi tânăr, vă vorbesc aşa cum aş dori să se vorbească copiilor mei[3]”.

                După această prezentare succintă a condiţiei extrem de firave a domniei fanariote (făcută chiar de un grec), jalonând de la o clipă la alta între mărire şi decădere şi atârnând permanent de capriciul sultanal sau al vreunui alt înalt dregător otoman, acelaşi secretar grec (probabil Anton Epis) al domnului Constantin Vodă Mavrocordat, într-un mod aparent complet paradoxal, încearcă în continuare (după cum deja mai făcuse anterior în alte câteva rânduri) să-i dezvăluie călătorului francez Jean Claude Flachat reaua credinţă a grecilor cu care acesta avea să aibă de-a face la Constantinopol şi din rândul cărora erau selectaţi domnii fanarioţi care conduceau la acea vreme „nefericitele principate dunărene”, încearcă să-i „dezgolească sufletul nemernic al grecilor”, în care duplicitatea se ascunde sub aparenţele plăcute ale sincerităţii şi naivităţii. Totdeauna sub aparenţe linguşitoare grecii, menţionează iarăşi subsecretarul grec al domnului fanariot Constantin Vodă Mavrocordat, se folosesc mai bine ca oricine în lume de cuvintele unei prietenii amăgitoare, care te fac să cazi pe nesimţite în capcană.

„Fiţi bănuitor, neîncrezător şi scump la vorbă [cu grecii], fără a fi aspru şi necioplit” îmi spunea [subsecretarul grec al domnului fanariot Constantin Vodă Mavrocordat] adeseori. „Va trebui să vă feriţi la fiecare pas de vreo cursă[4]”.

                Un alt francez, Charles-Claude de Peyssonnel, consul al Franţei la Caneea (Creta), care tranzitează Ţara Românească la sfârşitul anului 1758/începutul lui 1759, călătorind pentru a-şi ocupa postul în care de curând fusese numit, remarcă faptul că sultanul otoman numeşte şi mazileşte după bunul său plac pe cei doi voievozi [ai Ţării Româneşti şi ai Moldovei], care la acea dată nu mai erau decât nişte simple paşale otomane cu două tuiuri (egali în rang cu guvernatorii turci de provincii otomane), însă de religie creştină (şi bucurându-se totuşi de unele privilegii onorifice, subsecvente calităţii lor de şefi de stat – chiar în condiţiile autonomiei extrem de limitate pe care o aveau sub fanarioţi ţările române –, privilegii pe care, cu toate acestea, nu le aveau nici paşalele cu trei tuiuri sau vizirii otomani). Aceşti domni fanarioţi erau aleşi la acea dată de obicei din rândul a patru familii greceşti care scot aceste domnii la mezat şi care nu au altă grijă decât să şi le smulgă unii altora. În reprezentarea consului francez de Peyssonnel domnii fanarioţi din Ţara Românească şi Moldova se află în cea mai grozavă înjosire şi tremură la apariţia celui mai mic dregător turc sau tătar, motiv pentru care, având orgoliul astfel rănit, se răzbună asupra poporului de starea de umilinţă în care au fost aduşi şi se străduiesc, în consecinţă, să scoată de la moldoveni şi de la munteni prin cele mai strigătoare stoarceri sumele care să acopere peşcheşurile imense ce sunt tot mereu siliţi să le facă pentru a se pune bine cu ocrotitorii lor de la Poartă şi a se menţine în scaun. Moldovenii şi muntenii, sătui de vexaţiile lor, ar dori ca guvenul otoman să binevoiască să pună capăt acestei fantome de libertate ce le-a păstrat şi să le dea nişte paşale[5], a căror cârmuire ar fi mult mai blândă şi mai uşoară decât cea a acestor mici tirani încrezuţi, dintre care niciunul nu se socoate mai prejos de cel mai puternic monarh al globului[6].    

La 1777, tranzitând Ţara Românească şi Moldova, călătorul englez William Eton face şi el aprecieri cu privire la venalitatea guvernământului fanariot exercitat într-un mod excesiv de fraudulos de domnii greci în Ţara Românească şi în Moldova. Despre aceşti domni fanarioţi William Eton afirmă că îşi cumpără dregătoriile cu sume foarte mari de bani, şi pentru ca să se menţină în scaunele lor domneşti, sunt siliţi să facă necontenit daruri celor care îi pot susţine la Constantinopol, căci pe lângă plângerile făcute permanent de boierimea autohtonă împotriva guvernării lor prădalnice şi samavolnice, alţi greci urzesc mereu intrigi la Poartă, pentru a-l determina pe sultan să-i mazilească, urmând ca ei să le ia locul. Domnii fanarioţi trebuie aşadar să strângă sume foarte mari de bani în timpul extrem de limitat cât se găsesc la conducerea ţărilor române pentru ca să facă faţă astfel tuturor acestor cheltuieli exorbitante şi pentru ca să trăiască din belşug cât se găsesc în funcţie împreună cu numeroasa suită a credincioşilor lor (care îi urmează de la Constantinopol la Bucureşti sau la Iaşi) şi, pe lângă toate aceasta, pentru a-şi asigura un trai sigur şi strălucit după ce vor fi maziliţi de sultan şi rechemaţi la Constantinopol (acolo unde păstrează în casele lor de ochii lumii, o palidă strălucire a fastului domnesc din perioada în care erau domni la Bucureşti sau la Iaşi).

Este uşor de înţeles cât de mult trebuie să sufere nenorocitele victime ale despotismului lor, cât sunt aceştia în slujbă din pricina birurilor necesare pentru a răspunde unor asemenea cereri hrăpăreţe. Locuitorii Ţării Româneşti şi ai Moldovei sunt mult mai asupriţi decât, poate, orice alt popor din Imperiu[l] Otoman, [iar aceştia] nu ar putea să îndure asemenea asupriri dacă pământul lor n-ar fi atât de roditor. Boierii sunt siliţi să dea bani domnului şi ei, în schimb, asupresc poporul prin tot felul de exacţiuni, în afară de dările publice care merg îndată în punga domnului şi care sunt înmulţite la nesfârşit şi stoarse cu cea mai mare străşnicie; aceste dări, care nu sunt în raport cu prosperitatea poporului, îl împovărează peste orice închipuire; oamenii cârtesc, dar trebuie să se supună şi să plătească[7].

                Raguzanul Stephan Ignaz Raicevich, secretar pentru limbile „frânceşti[8]” al domnului Alexandru Ipsilanti (între 1775-1782) şi agent consular al Imperiului Austriac în Principatele Române (între 1782-1786), în Observaţiile sale istorice pe care le face, la 1788, în mod avizat (întrucât a petrecut o perioadă lungă de vreme pe pământ valah), despre Ţara Românească şi Moldova, sesizează, cu uimire, atitudinea umilă pe care o adoptă un grec ajuns domn al Ţării Româneşti în relaţia sa cu un înalt dregător otoman. Întrucât în vecinătatea Ţării Româneşti şi a Moldovei se găseau la data respectivă cetăţile turceşti, Hotin şi Bender, comandate de paşale cu trei tuiuri, pentru a ajunge să îşi ia în primire posturile (în care au fost numiţi de sultan la Constantinopol), aceste paşale otomane erau nevoite să străbată Ţara Românească şi Moldova, prilej cu care căutau de regulă să facă o vizită „prietenilor lor, domnii acestor ţări”. Dar domnii fanarioţi, făceau tot ce le stătea în putinţă pentru a se sustrage unei asemenea „dovezi de cinste” care îi costa de fiecare dată foarte mult şi care îi înjosea complet în ochii supuşilor lor, căci trebuind să vadă pe paşă, domnul grec este nevoit mai întâi să-i iasă în întâmpinare turcului. De îndată ce-l văd de la distanţă pe paşă, domnul fanariot descalecă şi se apropie cu multă supunere pentru a-i săruta turcului poalele hainei, domnul grec merând pe jos în întâmpinarea turcului până ce acesta descalecă. Ajunşi la palatul domnesc, domnul fanariot nu se aşează până ce nu a fost poftit, de mai multe ori, sau chiar i s-a poruncit aceasta de către paşă, stând până atunci în poziţia cea mai incomodă şi mai umilitoare, adică cu genunchii îndoiţi. Iar dacă turcul nu este prea politicos sau prietenos îl poate lasa pe domnul fanariot să stea astfel, în acestă poziţie umilă, tot timpul vizitei în care înaltul dregător otoman îşi ia mereu aerul de stăpân şi oricâte extravaganţe ar face, ele trebuie îndurate cu răbdare de către grec pentru că într-o zi acel paşă poate să ajungă mare vizir şi să-l facă să plătească scump orice lipsă de respect[9].

                În atare condiţii, potrivit generalului locotenent în armata ţaristă Friedrich Wilhelm von Bauer (Bawr), „singura grijă, singura îndeletnicire, singura ştiinţă” pe care o au domnii [fanarioţi], conform Descrierii Ţării Româneşti, pe care generalul ţarist o întocmeşte la 1778, se mărgineşte la a şti să se păzească de rezultatul intrigilor şi uneltirilor de la Curtea din Constantinopol, la a nu da nici un prilej de invidie unor stăpâni trufaşi şi neghiobi şi la a căuta permanent mijloace cu care să satisfacă mereu lăcomia nesăţioasă a unui mare vizir sau a altor dregători însemnaţi de la Poartă. Ideea de „a face fericirea acestor popoare”, apreciază Friedrich Wilhelm von Bauer (Bawr), „n-a putut să pătrundă niciodată în sufletul unui domn” [fanariot], iar „o politică nemiloasă şi barbară” (pe care o adoptă imperiul otoman faţă de principatele române) „nu îngăduie turcilor să rabde existenţa unui popor luminat, bogat şi înfloritor la hotarele sale”. Desele revoluţii din serai, schimbările tot atât de dese ale domnilor, războaiele, dezmăţul fără frâu al soldăţimii turceşti pe teritoriul ţărilor române, toate acestea au contribuit la starea deplorabilă în care se găseau în timpul domniilor fanariote Ţara Românească şi Moldova[10].

                Unul dintre cele mai expresive şi mai sugestive portrete din care se desrpinde un adevărat index al metodelor hrăpăreţe şi frauduloase utilizate de către fanarioţi pentru a ajunge să dobândească în mod oneros domnia în Ţara Românească sau în Moldova, aparţine generalului conte (francez) Louis-Alexandre Andrault de Langeron. La 1790, pe lângă detaliile de ordin militar privind campaniile făcute în serviciul Rusiei pe care generalul conte de Langeron le menţionează în jurnalul său, acesta consemnează explicit faptul că, fără teama de a fi bănuit de exagerare sau învinovăţit de calomnie, „nu există pe pământ neam de ticăloşi mai respingători decât fanarioţii (pentru care posturile de domni ai Moldovei şi ai Ţării Româneşti sunt singura lor ţintă din cea mai fragedă copilărie), cei, pe care călătorul francez îi consideră a fi, intermediarii, uneltitorii şi adeseori făptuitorii tuturor crimelor care sunt săvârşite zilnic la Constantinopol sub o cârmuire otomană sângeroasă” (pentru care nici o idee de morală sau religie nu temperează cruzimea dregătorilor săi, toţi – chiar şi cei mai înalţi demnitari – ieşiţi din pleava cea mai de jos a societăţii şi care nu se pot menţine în „existenţa lor de o zi” decât prin distrugerea sau asasinarea rivalilor lor politici). Pentru a ajunge domni în Ţara Românească sau în Moldova, „nu există josnicie de la care aceşti fanarioţi să se dea în lături”. „Dacă un frate, un unchi, un văr sau chiar un tată ajung o piedică în calea ambiţiei lor, otrava sau securea călăilor îi scapă de ei, căci dacă nu poţi distruge tu însuţi pe omul care îţi face umbră, îl denunţi şi de la un denunţ până la ucidere, la Constantinopol, nu este decât un pas”. Venalitatea[11] fiind calea recunoscută pentru ocuparea posturilor publice, fanarioţii se ruinează ca să ajungă într-un astfel de post public şi apoi „fură şi jefuiesc pentru a-şi reface averea. Un domn nou numit pleacă de la Constantinopol cu datorii de două sau trei milioane de piaştri, iar după patru, cinci sau şase ani de domnie, se întoarce (dacă de la Constantinopol i se dă răgaz să agonisească) cu cinci sau şase milioane avere”. De obicei el este însă „izgonit, surghiunit sau tăiat după câţiva ani de înfruptare”, de regulă atunci când se află în capitala imperială otomană, că şi-a agonisit o avere, „pe care turcii vor de îndată să putea să pună mâna”. Conform aprecierilor generalului conte de Langeron, pentru aceşti domni fanarioţi calea de a se îmbogăţi este foarte simplă. Pe de o parte, fură sau confiscă proprietăţile supuşilor lor (valahi sau moldavi), acoperind aceste atrocităţi sub pretextul unei trădări sau al unei corespondenţe cu străinătatea sau sub oricare alt motiv încă şi mai puţin plauzibil şi împart acest câştig (obţinut în mod oneros) cu înalţii demnitari otomani. Pe de altă parte, vând la mezat toate funcţiile subalterne (cele de ispravnici ai judeţelor fiind cele mai bănoase şi mai căutate) din cele două principate dunărene boierilor din Moldova şi din Ţara Românească care plătesc foarte scump pentru aceste posturi. Boierii din Ţara Românească sau din Moldova se îndatorează pentru a putea cumpăra aceste dregătorii pe care domnii fanarioţi le licitează anual (tot aşa după cum şi grecii fac datorii la Constantinopol pentru a avea dreptul, ca în calitate de domni, de a le vinde), iar mai apoi aceşti boieri care şi-au cumpărat prin mituire funcţiile publice „vin să stoarcă cu o cruzime nemaipomenită (asemănătoare doar cu neruşinarea lor), pe nenorociţii locuitori ai judeţelor lor, ale căror plângeri sunt întotdeauna înăbuşite, dosite sau chiar pedepsite prin schingiuiri”.

Care trebuie să fie situaţia acestor domni care nu pot ajunge la ţinta dorinţelor lor decât prin crime, sacrificii sau josnicii şi care văd necontenit în faţa ochilor lor, gata pregătite pentru ei, sabia călăului sau instrumentele de tortură de care numai arareori scapă? Un european, un om născut într-o ţară civilizată nu-şi poate închipui […] această viaţă mereu obsedată de groază sau de plănuirea unei fărădelegi. Aceasta este totuşi viaţa fanarioţilor; şi s-au putut auzi copii de zece ani spunând: ce-mi pasă dacă mi se va tăia capul la 30 de ani, dacă voi putea să fiu domn la 25 de ani? Slugărnicia lor faţă de turci, mai exagerată încă şi mai revoltătoare decât aceea a robilor, nu poate fi zugrăvită închipuirii decât dacă a putut fi văzută cu ochii[12].   

Tranzitând Ţara Românească şi Transilvania, în tovărăşia ambasadei turceşti care mergea în Franţa, în primăvara anului 1802, colecţionarul de antichităţi şi mineralog englez, Edward Daniel Clarke, remarcă ticăloşia şi corupţia sistemului politic valah şi faptul că ocuparea celei mai înalte poziţii de putere în ierarhia de stat valahă era determinată exclusiv de tăria pungilor cu bani şi de iscusinţa în mânuirea artei mituirii dregători otomani. Totuşi, menţionează călătorul englez,

nu-şi poate nimeni închipui o sclavie mai nenorocită decât condiţiile în care trăieşte un domn al Ţării Româneşti. Acest domn nu este numai silit să se înjosească prin cea mai abjectă supunere faţă de sultan (care pentru cea mai mică bănuială sau supărare îl lipseşte totodată de putere, avere şi viaţă), dar mai este nevoit să se înconvoaie în faţa tuturor creaturilor din preajma Curţii [otomane] şi îndeosebi a dregătorilor greci ai Porţi, a căror lăcomie este silit să o satisfacă prin daruri ce nu mai contenesc. Nu este niciodată lipsit de numeroşi duşmani care stau la pândă ca să-l răstoarne. Cu toată râvna şi cu tot preţul scump care se plăteşte totuşi pentru această demnitate, ea nu rămâne decât arareori în stăpânirea unui domn mai mult de doi sau trei ani, căci ori de câte ori are nevoie Poarta de bani, domnul Ţării Româneşti este depus şi alungat, ca lucrul cel mai natural, şi domnia este iarăşi vândută celui ce dă mai mult[13].   

Nici una dintre mărturiile anterioare nu rezumă însă într-o manieră atât de precisă ambiţia mistuitoare de mărire şi dorinţa de parveni a grecilor aşa cum reuşeşte, în luna martie 1813, August Marie Balthasard Charles Pelletier, conte de Lagarde, într-o scrisoare expediată din Bucureşti, şi adresată prietenului său Jules Griffith, când citează un dialog pe care l-a purtat la Constantinopol, probabil cu foarte tânara beizadea Grigore Şuţu, fiul domnului fanariot Mihail Şuţu (de trei ori domn al Ţării Româneşti între 1783-1786, 1791-1793, 1801-1802).

„Să fiu prinţ domnitor ca tatăl meu numai douăzeci şi patru de ceasuri; după scurgerea acestui termen, să-mi şi zboare capul şi soarta va fi făcut destul pentru mine[14]”.

De aceea pentru a satisface o atare ambiţie, grecii pretendenţi la unul dintre cele două tronuri moldo-valahe nu stau niciodată pe gânduri în ceea ce priveşte alegerea mijloacelor. „Fiul unelteşte împotriva tatălui, tatăl îşi denunţă fiul; familii dezbinate urzesc în taină distrugerea aliaţilor lor. Dacă este în Fanar vreo aparenţă de prietenie, aceasta nu se menţine decât atâta timp cât o cimentează interesul comun[15]”.     

                După ce în pasajele precedente am încercat să re-construim o fotografie fidelă asupra modului în care călătorii străini percepeau relaţia de „subordonare abjectă şi înjositoare” a domnului fanariot (pe care intrigile greceşti, banii şi favoarea Porţii otomane l-au ridicat în mod oneros la înalta demnitate de voievod al Ţării Româneşti şi pe care o altă intrigă îl putea oricând distruge făcându-l astfel să se întoarcă la nimicnicia sa anterioară sau poate şi mai jos) faţă de prea-puternica capitală imperială otomană (Constantinopol), vom încerca în continuare să urmărim tipul de cârmuire (apreciată drept excesiv de despotică, venală şi prădalnică) exercitată de aceşti „mici tirani trufaşi” odată instalaţi în tronurile voievodale de la Bucureşti sau Iaşi, în ciuda situaţiei lor precare. Într-o formulă sintetică, consulul general al Franţei în ţările române, Charles Frédéric Reinhard, într-un raport întocmit (la solicitarea împăratului Napoleon I Bonaparte) asupra Ţării Româneşti şi Moldovei, a reuşit, la 1807, printr-o metaforă admirabilă să descrie succint caracterul arbitrar al cârmuirii fanariote în veacul al XVIII-lea[16].

Cât despre administraţia acestor ţări, singurul său obiectiv, singurul său mobil e de a încasa, de a spori şi de a înmulţi dările. [Ţara Românească şi Moldova] sunt două moşii întinse care trebuie exploatate şi nu cultivate. Se culege fără să se semene şi se taie crengile pomului ca să-i ia rodul[17].

                Tranzitând Ţara Românească, la 1801, Vince (Vincenz) Batthyány, conte de Nëmetujvár face observaţii cu privire la forma de cârmuire „tiranicească” a Ţării Româneşti care legitimează o autentică piramidă a samavolniciilor în stat („cei mari” manifestând atitudini despotice şi trufaşe faţă de „cei mici”, care la rândul lor sunt despoţi aroganţi faţă de inferiorii lor ş.a.m.d.).

Domni care îşi datoresc rangul lor intrigilor din serai sau făgăduielilor care nu se pot împlini fără ca ei să-şi jefuiască ţara, [domni] care tremură mereu din cauza lăcomiei sau a capriciilor marelui vizir, boieri care sug nepedepsiţi măduva supuşilor lor, pentru ca ei înşişi să fie storşi iarăşi ca nişte bureţi plini [de către domni], nici un fel de limite bine stabilite pentru actele autorităţii oficiale, nici un organ al voinţei obşteşti, o ignoranţă grosolană, trândăvie şi superstiţie, nu sunt oare acestea caznele cele mai grele pe care le-a putut aduna mânia soartei asupra unui popor [în speţă cel valah][18]?

La 1788, raguzanului Stephan Ignaz Raicevich, secretar pentru limbile „frânceşti[19]” al domnului Alexandru Ipsilanti (între 1775-1782) şi agent consular al Imperiului Austriac în Principatele Române (între 1782-1786), scotea în evidenţă atitudinea nespus de arogantă adoptată de domnul fanariot faţă de toţi supuşii lui din ţară (indiferent de rang), imitând astfel comportamentul insolent pe care mai marii zilei de la Constantinopol îl manifestau la rândul lor faţă de un astfel de grec trufaş şi ambiţios. Despotul fanariot, precizează Stephan Ignaz Raicevich, adoptă o morgă de mare solemnitate faţă de supuşii săi care au nenorocul să geamă sub un astfel de jug, încât chiar şi un boier, când se apropie de domn, se înfăţişează tremurând şi cu o comportare mai mult decât servilă (imitând perfect atitudinea înjositoare pe care o arborează grecul fanariot faţă de ceilalţi dregători otomani).

Am văzut pe mulţi [dintre boieri], când se ridica draperia de la uşă şi intrau la audienţa dorită [la domn], cum îşi făceau semnul crucii, cerând ajutorul sfântului lor ocrotitor. Numai câtorva dintre cei mai aleşi [boieri ai Ţării Româneşti] li se îngăduie să sărute mâna [domnului], de obicei, obişnuiesc să sărute picioarele sau poalele hainei [acestuia][20].

Cu privire la venalitatea domniei fanariote, domnii dispun şi dăruiesc [în Ţara Românească şi Moldova] după bunul lor plac pământurile şi satele care aparţin domniei, astfel că le-au înstrăinat pe toate prin această risipă făcută în interesul lor particular. [Domnii] schimbă după bunul lor plac (de regulă anual) pe toţi cei care ocupă dregătoriile. Din acest motiv, este necrezut de mare numărul celor cu titluri de boierie, deoarece domnii, fie din favoare, fie pentru banii pe care îi iau dregătorii, „conferă în fiecare zi titluri de boierie şi se ştie chiar cu aproximaţie cât costă fiecare”. Fiecare domn aduce cu el de la Constantinopol un număr mare de greci, cărora le încredinţează dregătoriile cele mai bănoase. De la cea mai mare dregătorie (fie ecleziastică, fie civilă) până la cea mai mică, titularii posturilor au dreptul „să despoaie poporul mai ales atunci când domnii nu le plătesc lefuri”.

Într-un cuvânt, Ţara Românească şi Moldova sunt adevăratul Peru al grecilor[21].

În ceea ce priveşte caracterul despotic al domniei fanariote, domnii sunt stăpâni pe viaţa şi pe averea supuşilor lor, putând pune, în mod arbitrar, ca aceştia să fie bătuţi la falangă, să fie aruncaţi în vreo închisoare, într-o mănăstire izolată, să fie puşi în fiare şi, uneori, într-un acces de mânie, putând fi bătuţi cu buzduganul (chiar în timpul şedinţelor de divan) pe care domnii îl ţin mereu la îndemână.

De mai mulţi ani încoace a fost închis la mănăstirea Sinaia un boier de origine greacă, despre care se credea că fusese capul unei conspiraţii împotriva domnului [grec la origine]. Slujitorul grec, care era însărcinat cu arestarea lui, nu s-a mulţumit numai să-l pună în fiare, şi să-l hrănească cu pâine şi cu apă, dar, printr-un rafinament de cruzime, a pus să i se coasă hainele pe el pentru ca să fie chinuit de infecţie şi de viermi[22].  

                Faptul că populaţia Ţării Româneşti este oprimată de impozitele arbitrare şi excesive la care este supusă de rapacitatea agenţilor fiscali ai domnului fanariot (al cărui singur scop şi permanentă preocupare este strângerea a cât mai mulţi bani posibil în cel mai scurt timp) constituie un aspect sesizat, la 8 noiembrie 1792, şi de Sir William Sidney Smith, care într-o dare de seamă (raport) asupra Ţării Româneşti, menţionează faptul că, de regulă, domnul fanariot izbuteşte să-şi plătească datoria contractată la Constantinopol pentru uneltirile necesare obţinerii tronului şi părăseşte tronul voievodal de la Bucureşti cu o avere considerabilă, în pofida marilor cheltuieli pe care este forţat să le facă pentru menţinerea Curţii sale şi pentru darurile destinate mai marilor Porţii (daruri care, având în vedere marea distanţă care-l separă de capitala Imperiului otoman, constituie singura modalitate de a combate intrigile celor ce se străduiesc să-l înlăture din domnie). Odată înscăunat şi fără speranţa rămânerii în această situaţie suficient timp, nu este de mirare că domnul fanariot nu face mai nimic benefic pentru Ţara Românească.

Cele mai necesare şi mai uşor de adus îmbunătăţiri constau în construirea de drumuri şi poduri, înlăturarea morilor de apă pentru ca acestea să nu împiedice navigaţia pe râuri, ca în prezent, precum şi introducerea unor noi unelte de lucru, ca şi de instalaţii industriale utile ţăranilor, precum şi fierăstraiele hidraulice, care să prevină risipa inutilă a cherestelei, făcută cu obiceiul prin care se tăia cu securea numai o singură scândură din fiecare copac[23].        

autor: Bogdan Bucur


[1] Ar putea fi vorba de Anton Epis, unul dintre secretarii lui Nicolae Vodă Mavrocordat.

[2] Constantin Vodă Mavrocordat, în timpul celei de-a treia sa domnie în Ţara Rămânească (1735-1741).

[3] Jean-Claude Flachat. 1766. Observations sur le commerce et sur les arts. Volumul I. Lyon. Pp. 350-351, Apud Călători străini despre ţările române. Volumul IX. 1997. P. 259.

[4] Jean-Claude Flachat. 1766. Observations sur le commerce et sur les arts. Volumul I. Lyon. Pp. 351-352, Apud Călători străini despre ţările române. Volumul IX. 1997. P. 259.

[5] Afirmaţie cu totul neîntemeiată, însă ea scoate în evidenţă starea de nenorocire în care fuseseră aduse Ţările Române în perioada fanariotă, care ajunseseră cele mai oropsite provincii ale Sultanului.

[6] de Peyssonnel, Charles-Claude. 1787. Traité sur le commerce de la Mer Noire. Volumul II. Paris. P. 239, Apud Călători străini despre ţările române. Volumul IX. 1997. P. 407.

[7] Eton, William. 1809. A Survey of the Turkish Empire. Ediţia a 4-a. Londra. Pp. 287-288, Apud Călători străini despre ţările române. Volumul X. Partea I. 2000. P. 281.

[8] Limbile france: italiana şi franceza.

[9] Raicevich, Stephan Ignaz. 1788. Osservazioni Storiche, naturali e politiche intorno la Valachia e la Moldavia. Napoli. Pp. 174-175, Apud Călători străini despre ţările române. Volumul X. Partea I. 2000. Pp. 505-506. 

[10] Generalul locotenent Friedrich Wilhelm von Bauer (Bawr). 1778. Mémoires historiques et géographique sur la Valachie avec un prospectus dʹun atlas géographique et militaire de la dernière guerre entre la Russie et la Porte Ottomane. Publiée par Monsieur de B. xxx, à Francfort et Leipzig, chez Henri Louis Broenner. Pp. 29-30, Apud Călători străini despre ţările române. Volumul X. Partea I. 2000. Pp. 153-154.

[11] Autorul menţionează că naşterea nu le conferă grecilor fanarioţi nici un drept de a se ridica la demnitatea de domni ai Moldovei şi ai Ţării Româneşti, ci numai darurile făcute miniştrilor turci.

[12] Eudoxiu de Hurmuzaki. Documente privind istoria României. Supliment. I. Volumul III. Pp. 72-73, Apud Călători străini despre ţările române. Volumul X. Partea II. 2001. Pp. 935-936.

[13] Clarke, Edward Daniel. 1818. Travels in various countries of Europe, Asia and Africa. Volumul III. Supplement containing the narrative of a Journey from Constantinople to Viena. London. Pp. 256-257, Apud Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea. 2004. Serie nouă. Volumul I (1801-1821). Pp. 58-59.

[14] Conte de Lagarde, August Marie Balthasard Charles Pelletier. 1824. Voyage de Moscou à Vienne par Kiev, Odessa, Constantinople, Bucharest et Hermanstadt, ou lettre adressées à Jules Griffith. Paris. P. 370, Apud Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea. 2004. Serie nouă. Volumul I (1801-1821). Pp. 581-582.  

[15] Conte de Lagarde, August Marie Balthasard Charles Pelletier. 1824. Voyage de Moscou à Vienne par Kiev, Odessa, Constantinople, Bucharest et Hermanstadt, ou lettre adressées à Jules Griffith. Paris. P. 370, Apud Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea. 2004. Serie nouă. Volumul I (1801-1821). Pp. 581-582.  

[16] Holban, Maria. 1935. Texte dʹun rapport inédit du Ministre Reinhard sur la Valachie. Rapport remis par ordre de Sa Majesté à son Excellence Monseigneur le Ministre des Relations Exterieures. 30 Novembre 1807. În „Revue historique du Sud Est Européen”. XII. P. 35, Apud Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea. 2004. Serie nouă. Volumul I (1801-1821). Pp. 257-258.

[17] Holban, Maria. 1935. Texte dʹun rapport inédit du Ministre Reinhard sur la Valachie. Rapport remis par ordre de Sa Majesté à son Excellence Monseigneur le Ministre des Relations Exterieures. 30 Novembre 1807. În „Revue historique du Sud Est Européen”. XII. P. 34, Apud Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea. 2004. Serie nouă. Volumul I (1801-1821). P. 257.

[18] Batthyány, Vincenz. 1810. Reisen nach Konstantinopol in Briefen. Ediţia I. Pesta. Pp. 254-255, Apud Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea. 2004. Serie nouă. Volumul I (1801-1821). P. 92.

[19] Limbile france: italiana şi franceza.

[20] Raicevich, Stephan Ignaz. 1788. Osservazioni Storiche, naturali e politiche intorno la Valachia e la Moldavia. Napoli. Pp. 160-166, Apud Călători străini despre ţările române. Volumul X. Partea I. 2000. Pp. 503-505. 

[21] Raicevich, Stephan Ignaz. 1788. Osservazioni Storiche, naturali e politiche intorno la Valachia e la Moldavia. Napoli. Pp. 160-166, Apud Călători străini despre ţările române. Volumul X. Partea I. 2000. Pp. 503-505. 

[22] Raicevich, Stephan Ignaz. 1788. Osservazioni Storiche, naturali e politiche intorno la Valachia e la Moldavia. Napoli. Pp. 160-166, Apud Călători străini despre ţările române. Volumul X. Partea I. 2000. Pp. 503-505. 

[23] Hope, Trevor J. 1980. Interesele britanice în Europa de sud-est şi în regiunea Dunării de Jos la sfârşitul secolului al XVIII-lea (anexele tezei de doctorat). Bucureşti. Pp. 275-276, Apud Călători străini despre ţările române. Volumul X. Partea II. 2001. Pp. 1075-1076.

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign