E-Antropolog

BONA – UN MEMBRU SPECTRAL AL FAMILIEI. PROFESIONALIZAREA MUNCII DOMESTICE IN SPATIU URBAN(II)

21 iulie 2012 Adrian Majuru Antropologie urbana

Bona româncă şi retorica iubirii

 

…dar o bona autohtonă, care să vină de la 9 la 17 şi să mai dea cu aspiratorul şi să şteargă praful cam cât ar costa?” întreabă pe forum “denisamov”[1] şi trebuie să luăm în considerare faptul că acest tip de doleanţă se întâlneşte destul de des în rândul părinţilor (în special al mamelor). Româncele nu îşi permit sau nu îşi doresc toate o bonă filipineză. Dar îşi doresc o versiune îmbunătăţită de bonă româncă: versiunea 1.0 doar bonă, versiunea 1.1 bonă care să facă şi menaj uşor” (într-adevăr angajatorii sunt neîntrecuţi când vine vorba de eufemisme), versiunea 1.2. bonă care să şi gătească, ba chiar versiunea 1.3 bonă cu …(n-o să ghiciţi!) bărbat care repară tot în casă: eu nu am avut bone, am stat cu bunicii…doar frate-miu vreo 15…primele 14 s-au perindat 1-2-maxim 3 zile prin casa noastră, ultima a stat 6 ani! A plecat când a mers frate-miu la şcoala şi stăteam eu cu el când venea de la şcoală şi apoi s-a facut destul de mare să stea singur. Pe primele le-am facut eu să plece (ori le pâram mamei că n-au grija de odor ori le făceam să plece înnebunite de cum mă purtam cu ele). Pe ultima bonă am iubit-o amândoi (şi eu si frate-miu) ca pe o bunică. Era blândă, dar fermă…şi gătea extraordinar de gustos! Era o minune că mă astepta cu mâncarea caldă când veneam de la şcoală…cred că ne-a fost bonă la amandoi-şi mie şi lui frate-miu. Plus de asta era o femeie cu bun-simţ şi foarte curată, avea grijă de frate-miu şi făcea şi menajul în casă şi dacă se strica ceva îl chema pe sotul ei (pensionar) să repare – ştia ca şi mama şi tata vin târziu şi foarte obosiţi de la serviciu. Mama îmi spunea acum, după ce am avut-o şi eu pe pitix, că a avut curajul să angajeze bona pt.frate-miu pentru că ştia că stau şi eu acasa şi eram destul de mare să discern…altfel nu ar fi avut curaj să îşi lase copilul pe mâini străine-chiar şi cu recomandări. Culmea e că dacă primele 14 bone aveau recomandări şi studii (foste educatoare sau foste asistente), ultima bona avea 8 clase…miss-ele cu studii ori se purtau urât cu frate-miu, ori erau îngălate, ori erau puturoase…” îşi narează experienţa copilăriei o tânără mamă (id. membru: „anknic”[2]).

            Modelul tradiţional românesc al creşterii copiilor implica de regulă neamul: copiii deschideau ochii într-o lume populată de părinţi, bunici, mătuşi şi unchi, fraţi mai mari şi verişori, dar şi naşi, care-şi asumau conjunctural obligaţii legate de supravegherea, îngrijirea şi instruirea lor. Deşi rolurile erau clare, sarcinile puteau fi permutate. Endogamia locală, fie că era a satului, a satelor vecine ori a zonei, înlesnea un contact generaţional destul de strâns. Nu de puţine ori, mai multe generaţii locuiau sub acelaşi acoperiş, în aceeaşi curte ori la o depărtare de câteva case sau uliţe. Această configurare a familiei extinse asigura părinţilor întreaga asistenţă de care aveau nevoie pentru a-şi continua activităţile cotidiene. Căci şi dacă mama nu era angajata unei companii multinaţionale cu imense presiuni asupra calităţii jobului său, nu însemna că se putea dedica integral creşterii copilului. Treburile gospodăreşti, industria casnică, îi ocupau aproape tot timpul. Pentru bunici, aranjamentul asigura o continuitate a rolurilor sociale (astăzi pensionarea este o traumă şi din această cauză, a lipsei rolului în sfera privată). Existau desigur şi dezavantaje: se spune, de pildă, că mulţi dintre copii şi-au crescut fraţii, sacrificându-şi propria copilărie şi tinereţe ori abandonându-şi propriile aspiraţii şi proiecte. Perioada comunistă, cu urbanizarea, industrializarea forţată şi dislocarea forţei de muncă dintr-o zonă în alta a ţării, a pus în dificultate acest model. Acolo unde s-a putut sau s-a impus (căci creşele şi grădiniţele cu program prelungit au fost considerate medii „străine”, iar oraşele erau din punctul de vedere al resurselor alimentare mai sărace decât satele), copiii au continuat să fie crescuţi de bunicii de la ţară, cel puţin până la vârsta de şapte ani, când înscrierea la şcoala de la oraş îi reunea cu familia nucleară. Perioada postcomunistă a adâncit criza îngrijirii copiilor: o parte din instituţiile abilitate ale statului s-au desfiinţat, cele rămase acoperind procentual foarte puţin din nevoile reale ale pieţii; migraţia forţei de muncă a continuat, uneori transformându-se în migraţie externă; din ce în ce mai mulţi părinţi  au fost confruntaţi cu necesitatea unei flexibilităţi mai mari a programului de lucru, pe potriva creşterii în complexitate şi diversitate a sarcinilor, fiind nevoiţi să lipsească cel puţin zece ore zilnic de acasă.

Astăzi, bunicii nu mai sunt (cel puţin în marile centre urbane ce tind spre concentrarea populaţiei) instituţia familiară redutabilă care erau odată (şi prelungirea vârstei de pensionare elimină posibilitatea vreunei reveniri la situaţia anterioară). Există o distanţă spaţială (care poate fi geografic determinată), dar şi o distanţă mentală (generată de dezacordul asupra principiilor educaţionale dintre generaţii). Nu trebuie absolutizat: mulţi părinţi sunt realmente „salvaţi” de ajutorul (gratuit) pe care părinţii îl oferă şi sunt dispuşi să treacă cu vederea chestiuni de detaliu, dar procesul de negociere pare mai uşor atunci când sunt implicate legăturile consangvine, nu cele de alianţă: „dacă mama nu prea s-a băgat în stilul meu de crescut copii (şi asta şi pentru că între mine şi frate-miu sunt 12 ani diferenţă…deci a văzut cu ochii ei cât se mai schimbă puericultura), cu soacra-mea am avut ceva de furcă să îi explic/pardon, să o fac să priceapă câteva lucruri esenţiale… chestia cu puţine dulciuri mi-a fost cel mai greu să o impun socrelei” (Ibidem). O parte din părinţi aleg varianta unei bone în locul ajutorului gratuit al bunicilor pentru a evita tensiuni familiale generate de reproşuri. Plata este văzută deci ca o modalitate de a impune fără dificultăţi un punct de vedere (bunicilor nu poţi să le dai dispoziţii), dar şi de a se substrage unor obligaţii viitoare de reciprocitate (implicite în sistemul tradiţional); în plus, se conturează o nouă filozofie de viaţă care atribuie importanţă şi satisfacţiilor de ordin profesional nu doar personal: „Şi toate frustrările răbufnesc peste copil: pentru tine mi-am sacrificat viaţa, pentru tine am stat pe loc. O bonă corect plătită măcar vine dimineaţa fericită la „muncă”, ştie că trece luna vine banul. Pentru motivul ăsta nu am ales varianta bunicilor, să nu se descarce (acum sau peste 10 ani) că pentru nepoată au renunţat ei la activitate şi ca ei sunt responsabili de faptul că a crescut copilul mare”, spune „maltese”(Ibidem).

Cu toate acestea, pentru că dau dovadă de mai multă răbdare, pricepere şi chiar indulgenţă (îngăduindu-şi răsfăţuri refuzate de părinţi) bunicii continuă să fie, cultural vorbind, figuri ideale ale copilăriei, ceea ce creeză un anumit orizont de aşteptare pentru figurile nefamiliare angajate să îngrijească copiii. Integrarea lor în familie, atribuirea unui rol şi unei autorităţi în faţa copilului a mizat în mare măsură pe asimilarea lor cu bunicile de împrumut. În felul acesta o realitate obiectivă (statistic, bona a fost şi este de regulă o pensionară; motivele sunt lesne de identificat: dispune de timp, are nevoie de suplimentarea veniturilor, poate să-şi prezintă experienţa creşterii propriilor copii ca pe o sursă demnă de încredere a competenţelor sale) a întâlnit aspiraţia de a-i asigura copilului un mediu familiar. Întâlnirea nu a fost însă, de fiecare dată, una fericită: „La modul general, în Romania, bona sau baba este cel mai adesea o femeie care nu s-a dovedit a fi bună la altceva… nicidecum pentru că ar avea vocaţie ori cunoştiinţe în educaţia copiilor. Bonele profesioniste le vezi doar la TV, sunt rare şi foarte scumpe”, spune cu obidă, pe acelaşi forum, „Courage”[3]. Afirmaţia pare să pună degetul pe rană: li se reproşează acestor pensionare convertite peste noapte în dădace de ocazie (care, iată, iau conturul unor personaje negative de poveste, sunt „babe” fără să fie neapărat bătrâne) o totală lipsă de profesionalism. Să facem totuşi dreptate: pensionarele au transportul gratuit, au deja asigurare medicală, au un venit minim asigurat, nu au aceleaşi obligaţii familiale cu o persoană tânără, acceptă cu mai multă uşurinţă un program flexibil. Toate acestea sunt speculate de familiile copiilor pentru a obţine un tarif mai redus. Reversul medaliei este că o pensionă poate fi „depăşită” fizic sau moral de sarcinile atribuite. Inconsecvenţa criteriilor e deseori ignorată.

Vreau să accentuez prezenţa în acest scenariu al bunicilor de împrumut a unui alt punct de atracţie anterior identificat: când eşti parte a familiei, atribuţiile sunt coextensive rolului, ca atare sarcinile nu au început şi sfârşit; familiile româneşti sunt într-o covârşitoare măsură tributare acelelei împărţiri a rolurilor de gen care atribuie sarcinile casnice aproape exclusiv femeilor. Bunica împarte – conform unui model cultural care s-a naturalizat – aceleaşi sarcini cu mama. Ea trebuie să îngrijească: să muncească şi să-i pese. De aceea, frustrările faţă de bonă depăşesc nemulţumirea pe care cineva ar resimţi-o faţă de un alt angajat. Nesatisfacerea unor aşteptări seamănă cu o trădare personală. De cealaltă parte, bonele sunt dispuse să judece orice gest ce face discriminare între ele şi ceilalţi membri ai familiei: „Mi-au spus  [părinţii, n. ns.] că sunt ca un membru al familiei. Dar eu n-am simţit că fac parte din familia lor. Au fost evenimente mari la care nu am fost invitată… Da’ n-am suferit pentru că aveam familia mea. Şi mai e ceva: nu mi-au adus niciodată un cadou când au fost plecaţi în străinătate. Şi se duc des… [...] E de ajuns un singur incident pentru ca să se producă o ruptură definitivă. Familia înseamnă legături de sânge. Sunt gogoşi chestiile astea cu «faci parte din familie»” (I. F., chestionarul nr. 1). Bilanţul poate suna chiar mai grav, atunci când bona are impresia că schimbul e inegal, că familia consideră că salariul răsplăteşte integral eforturile ei şi relaţia poate fi întreruptă oricând: „Îşi fac treaba cu mine, atâta tot [...] …are momente [angajatoarea, n. ns.] în care totul pare în regulă şi momente în care parcă turbează. Ştiu că e din cauza serviciului. Dar nu mă pot opri să nu mă gândesc că m-ar arunca în orice moment ca pe-o măsea stricată. Mi-a spus odată: «Dacă n-am să vă mai pot plăti asta e! »” (A. T., chestionarul nr. 2).

Dimpotrivă, în această relaţie care este în continuare în primul rând personală şi abia apoi contractuală, micile gesturi, cuvintele de încurajare, de laudă, de mulţumire, joacă un rol hotărâtor. Puţine bone le privesc ca strategii de manipulare; le tratează, dimpotrivă, ca pe manifestări ale unei aprecieri sincere: „Simţi că te apreciază. Îmi spun: «Mulţumesc din suflet, Ioana!»” (I. F., chestionarul nr. 1); „Mi-a spus odată când îi spusesem eu că nu trebuie să se deranjeze atât (eram cu ei la Sinaia în vacanţă şi cheltuiseră o grămadă pe camera şi masa mea): «Dumneavoastră nu sunteţi o femeie de pe stradă. Sunteţi doamna care mă ajută să-mi cresc bebele»”(M.N., chestionarul nr. 3).

În fond, e o reţetă care trebuie respectată: pentru a i se cere lucruri care nu i se cer altui angajat – să-i pese, să se dedice, să urmărească binele membrilor acelei familii – bona trebuie să se regăsească cumva în tabloul de familie. Ea depune efort şi trebuie răsplătită cu protecţie: faptul că angajatorii refuză sau ignoră să-şi asume responsabilitatea pentru sănătatea  ori viitorul ei (inclusiv menajând-o) este privit, în oglindă, ca o trădare din partea familiei. 

Retorica iubirii le joacă feste deopotrivă angajaţilor şi angajatorilor. Şi totuşi, şi unii şi alţii sunt captivi în această convenţie şi se cramponează de aceste cuvinte. Sigur, trebuie să-ţi placă să lucrezi cu copiii. Să găseşti bucurie în a fi în mijlocul lor şi a-i vedea fericiţi (ceea ce traduce o stare de bine pentru ei.) Să te simţi responsabili pentru ei şi să te comporţi ca atare. Dar iubirea nu poate fi o datorie de serviciu. Fişa postului unui educator sau a unei îngrijitoare la creşă nu prevede pe primul loc, ca un criteriu fundamental, să iubească copiii! Şi totuşi, discursul oficial al bonelor (adică anunţurile publicitare şi interviurile pe care dau în cadrul agenţiilor) abundă în asemenea declaraţii emoţionante. Iată ce clamează bona Constanţa A., 56 de ani: „Iubesc copii, îi ador, sunt calmă, răbdătoare, înţelegătoare, afectoasă, puternică, nefumatoare. Iubesc curăţenia.”[4] Dacă aceleaşi afecte n-ar fi egal distribuite şi copiilor şi curăţeniei, aproape că aş crede-o (deşi întâmplător am recunoscut-o în poză ca vecina mea scandalagioaică). Alteori, copiii sunt citaţi logoreic precum hobby-urile:  „Sunt o persoană cu aspect fizic agreabil, plăcut, sănătoasă, fără nici un diagnostic precizat de medic. Sunt simplă, fără fiţe, fără tupeuri, respectuoasă, loială, discretă, nu mă enervez niciodată, cu cearta nu se îmbunătăţeşte situaţia. Îmi place ordinea, economia, ergonomia, eficienţa, logica. Sunt iubitoare de copii, veselă, cu simtul umorului şi cu bun simţ. Pot asigura cu pricepere, cu plăcere şi maximă eficienţă menaj uşor”, susţine Aurelia P., 60 de ani[5]. Sau, şi mai hilar, copiii sunt puşi (de un suflet sensibil, deh) în rând cu animalele: „Sunt o persoană veselă, iubesc enorm copiii şi animalele. Îmi place să mă joc cu ei, să le spun poveşti/poezioare (presupun că se referă, totuşi, la copii), am răbdare să-i învăţ lucruri noi. Îmi place să îi ajut la colorat şi să îi învăţ să deseneze. Îmi place absolut orice este legat de copii”,  afirmă bona Maria Ecaterina I., 53 de ani[6]. Când lipsa de experienţă (inclusiv în redactarea unei scrisori de intenţie) îşi spune cuvântul, declaraţiile frizează S.F.-ul: „Vizitând site-ul companiei am observat că există şanse reale pentru mine de a-mi atinge obiectivul, acela de a lua contact cu lumea magică şi foarte frumoasă a copiilor de toate vârstele.”, scrie Cristina B., 25 de ani[7]. Chiar aşa?! Nu mă îndoiesc că părinţii au nevoie de mult mai mult decât de aceste asigurări de sentimentalism revărsat în toate colţurile. Dar obsesia „iubirii” nu dispare cu una cu două, căci este intens cultivată de agenţiile de recrutare şi de siturile de socializare a părinţilor. O astfel de pagină, dedicată sfaturilor celor porniţi în căutarea unei bone, îi asigură pe părinţi că prima întrebare pe care trebuie să o adreseze aspirantei este  „De ce doriţi acest loc de muncă?”, iar din răspunsul intervievatei trebuie să reiasă două lucruri „esenţiale” (dacă respectiva merită într-adevăr să fie bonă!) – „că este foarte motivată şi că iubeşte copiii”[8].

Unii părinţi sunt mai precauţi. Am văzut deja că afecţiunea ce-o doresc se converteşte în acţiuni concrete, unele depăşind strict îngrijirea copiilor. „Iubirea” tinde să emancipeze, dedicarea e mult mai dezirabilă, aşa cum rezultă şi din mărturisirea următoare a unei mame: „nu aş cere unei bone să o iubească. Vreau să o îngrijească şi să fie atentă la nevoile ei. Din momentul în care se încurca sentimental deja nu mai poate fi obiectivă, nu mă mai ascultă pe mine ca principii de creştere şi începe să facă cum o taie capul, doar o iubeşte şi ştie ce-i mai bine pentru copil.” („maltese”[9]). Las la o parte aceste afirmaţii incoerente (adică mama n-o iubeşte şi de aveea poate fi obiectivă?), pentru a mă concentra pe „riscul” ca legătura emoţională să se transforme într-un ataşament serios: „…dacă bona este super drăgutză şi finutză, tot nu iese nimic bun, pentru că ajunge copilul s-o iubească mai mult decât pe propria mama. Şi chiar ştiu ce vorbesc, pentru ca am fost crescut de bunici pâna la 6 ani şi sincer să fiu nu prea aveam idee cine e femeia aia care vine o dată la câteva luni cu giucarei şi ciucalată.” („Mosotti”[10]). Este acesta un risc real? Una din bonele cu care am discutat mi-a confirmat temerea părinţilor: „Am lucrat până acum la două familii. Ambii părinţi erau geloşi […] Mi-au spus părinţii să nu-i pup. I-am pupat de milioane de ori. Poţi să ai în tine totul. De ei depinde! Ei te ajută să cultivi totul” (I. F., chestionarul nr. 1). Nu mă îndoiesc că în construirea acestor relaţii cu copiii bonele dezvoltă şi o strategie de acces la putere, de consolidare a statusului:  „Eu cred că am fost norocoasă. N-am avut parte de copii cu care să nu mă înţeleg. Să-l faci să te respecte, să-l atragi de partea ta…Trebuie să ai copii! Le-am spus: «Vă îndeplinesc orice dorinţă în limita instrucţiunilor părinţilor.»” (Ibidem) Dar succesul acestei strategii e discutabil. Autoritatea bonei se poate întinde asupra copiilor şi asupra clipei prezente. Părinţii pot fi mulţumiţi pentru moment, dar nu doresc să se complice pe termen lung şi nici nu doresc să piardă controlul. Controlul e o parte extrem de importantă a relaţiei bonă-părinţi pentru că delegarea către terţi a unor sarcini nu trebuie să ştirbească nimic din autoritatea parentală. Aşa cum foarte nimerit sintetiza incongruenţa statutului său această bonă: „Trebuie să fii totul şi nimic!” (Ibidem). 

Problema retoricii iubirii nu e abuzul de cuvinte. Ci faptul că el escamotează o realitate. Îi fixează pe protagonişti într-o relaţie care e de altă natură decât cea contractuală. Aşa cum nu există nicio mamă care să-şi iubească „profesionist” copiii, nu se poate cere nici unui profesionist să se dedice fără rest şi aşteptări unei familii străine lui. „Profesionalizarea” acestei ocupaţii implică faptul că bonelor li se poate pretinde un set de competenţe clare (a căror evaluare trebuie externalizată!). Dar implică şi acordarea unui statut similar cu al altor angajaţi. Bonele au o poziţie extrem de vulnerabilă: „favorurile” solicitate de familie se pot traduce în program prelungit sau sarcini care se îndepărtează de obiectivul strict al îngrijirii copilului; de asemenea, dependenţa lor de referinţe (fără valoare, în fond, când vin de la o persoană care la rândul ei este necunoscută familiei) le îngrădeşte mult posibilitatea de a solicita un tratament corect sau a încheia o relaţie abuzivă.

La ora actuală, portretul mediu al bonei ideale are încă prea multe ingrediente „personale” (se caută atribute personale nu competenţe) pentru ca asimilarea cu profesiuni apropiate (îngrijitor creşă, educator) să fie posibilă: „Din experienta mea bona româncă ar trebui să aibă următoarele calităţi: experienţă, vârsta medie – nu tânără şi nici prea drăguţă:), aspect agreabil, studii medii – liceu, să nu fie agramată, să ştie să socializeze, relaţioneze cu copilul, să se joace cu el, să îl educe, să îl formeze pentru grădiniţă, să facă menajul copilului, să îi gătească, să aibă referinţe verificate, să fie disponibilă la program prelungit, să se potriveasca ca şi „chimie” cu familia, să o placă bebeluşul, să se integreze” rezuma „linasobolina”[11].

Profesionalizarea serviciilor oferite de bone este ceea ce clamează şi agenţiile de intermediere a forţei de muncă destinată sferei domestice. Procesul de marketizare a condus în timp la apariţia unor servicii relativ distincte de bona/baby-sitter, menaj, asistenţă persoane vârstnice (cu toate acestea, din iniţiativa agenţiei sau din dorinţa de a veni în întâmpinarea nevoilor pieţei, toate candidatele la postul de bonă de pe www.cautabona.ro sunt întrebate dacă sunt de acord să facă „menaj uşor”) şi la o rafinare a pocesului de selecţie: aspirantele sunt incluse în baza de date numai după ce sunt supuse unei testări psihologice. Aceasta poate releva, ne asigură psihologii agenţiei Blu, numeroase aspecte descalificante pentru bone: elemente de depresie (neîncredere în sine, apatie, stări de vinovăţie, descurajare, tristete, indispoziţie); anxietate (nelinişte interioară, instabilitate emotională, îngrijorări, temeri, anxietate care nu se fixeaza pe un anumit conţinut); comportament dominant, autoritar, competitiv, cinic, sceptic; centrare pe propria persoană, agresivitate, exprimare directă a maniei, a emoţiilor negative; incapacitate emoţională de a gestiona situaţii de discomfort etc[12]. Ample interviuri cu bona şi familia sunt efectuate pentru a stabili pe de o parte profilul bonei (căreia i se întocmeşte un dosar care conţine evaluarea psihologică şi diverse documente care atestă identitatea, pregătirea formală, cazierul judiciar, starea de sănătate etc.) şi pe de alta nevoile copilului şi cerinţele familiei. O altă etapă este reprezentată de organizarea unor interviuri între familie şi candidatele pre-selectate de agenţie, de obicei (dar nu exclusiv) la sediul agenţiei (sunt cazuri în care familia doreşte să probeze „chimia” cu bebeluşul, dar acest lucru se întâmplă de regulă cu ocazia unei întâlniri secunde). Agenţiile încasează un comision atât de la candidata admisă, cât şi de la familie, echivalentul unei jumătăţi de salariu (plătiţi în decurs de o lună).  Pentru a face mai transparent procesul de selecţie, unele agenţii oferă posibilitatea accesării on-line a bazelor de date (cu protejarea parţială a identităţii). Deşi e o stategie menită să creeze celui care alege impresia unui control sporit, postarea profilului şi a unui mini-interviu filmat pentru fiecare candidată nu uşurează neapărat alegerea (îmi închipui că pentru o mamă este infinit mai uşor să-şi expună clar doleanţele şi să aştepte trierea agenţiei, decât să-şi dedice timpul navigării printre sute de fişe.)  Agenţiile au tot interesul să-şi satisfacă clienţii şi să găsească un loc de muncă candidatelor, mai ales că ele însele se bazează, pe lângă reclama pe care şi-o fac singure (publicând „testimoniale”), pe promovarea clienţilor satisfăcuţi către prietenii şi cunoscuţii lor. Pe lângă aceste servicii, agenţiile furnizează consiliere pentru bone sau familiile în căutare şi cursuri autorizate de ANOFM (sector aflat abia la începutul dezvoltării). Paginile site-urilor sunt pline de „sfaturi” pe diverse subiecte de interes, adresate unor internauţi dornici să-şi îmbunătăţească competenţele în domeniu (îmi imaginez că cea mai mare parte a targetului este glorios ratată). Mă voi opri numai asupra unui exemplu care mi-a atras atenţia căci pune problema limitelor pe care bonele trebuie să şi le asume în procesul de substituire fizică a părinţilor[13]. Este interzis se spune ca o bonă să se poarte ca un părinte atât „ca atitudine cât şi în viziunea celui mic”. Bona are un comportament mimetic, dar o rol onorific, cvasi-decorativ – îl fereşte pe „prichindel” de pericole (apă, foc, căzături, substanţe otrăvitoare ???) „cum ar face şi părinţii săi”, îl ajută la teme „aşa cum şi-ar dori părinţii să o facă dacă ar fi disponibili”, îi oferă mâncarea preferată sau îi citeşte o poveste „exact aşa cum ar face mama sa înainte de culcare”, ba chiar poate aduce în viaţa celui mic, îmbunătăţindu-i performanţele şcolare, dezvoltarea socială şi psihică, o mulţime de activităţi şi preocupări (limbile străine, jocurile de inteligenţă, dansul, gimnastica, desenul, teatrul, utilizarea calculatorului), în condiţiile în care „părinţii nu sunt pregătiţi în aceste direcţii sau poate nu au timp sa le implementeze în relaţia cu cel mic”. Cu toate acestea, „nu este indicat ca bona să se implice activ în educaţia celui mic prin luarea de decizii sau prin contrazicerea deciziilor părinţilor. Insuflarea de opinii, mentalităţi, stiluri muzicale, tendinţe vestimentare sunt în general nerecomandate, deoarece acestea implică o doza considerabilă de afectivitate şi pot fi implementate cu succes doar de către părinţi şi mediul educaţional legal.” Inconsistenţa afirmaţiilor este, cred, evidentă şi ea nu urmăreşte decât să o priveze pe bona calificată de o sursă de autoritate. Căci una e să spui că decizia părinţilor este suverană, şi alta s-o transformi pe bonă într-o hologramă parentală. Cum ar putea fi educaţia separată de insuflarea unor valori, adoptarea unor atitudini şi implementarea unor practici? Ce sens are să spui că „Există cazuri în care ca dadacă poţi deţine informaţii şi abilităţi superioare părinţilor ” şi apoi să negi relevanţa lor. Ce sens au toate cursurile, atestatele şi testările (altul decât înfiinţarea de posturi de formatori, agenţii de acreditare etc.), dacă distanţa faţă de mediul educaţional legal (adică creşe şi grădiniţe, şcoală primară) rămâne de netrecut. Nu e un reflex de menţinere a ocupaţiei în zona muncii necalificate? Mult mai rezonabil ar fi fost să se discute chestiunea acordului prealabil al părinţilor şi bonei asupra unor principii, direcţii şi metode de educaţie. Căci e clar pentru toată lumea că nemulţumirile părinţilor se acumulează în zona delicată a „disciplinării”, unde bătaia „ruptă din rai” nu mai corespunde viziunii pedagogice moderne. La fel de importantă este chestiunea autorităţii bonei în faţa copilului, dezacordurile sau neînţelegerile dintre părinţi şi bonă necesitând discutarea lor departe de ochii copilului. La fel cum bona poate încerca să-l atragă de partea sa pe copil, şi copilul poate specula orice disensiune apărută între cele două părţi pentru a refuza să se comporte aşa cum i se cere. Mai mult decât atât, copilul tinde să preia poziţia de autoritate a părinţilor (respectă când părinţii respectă, desconsideră când părinţii desconsideră, abuzează când părinţii abuzează), aşa cum reiese şi din relatarea bonelor pe care le-am intervievat: „O dată m-a jignit cel mare mare «Tu o să le duci sus, pentru că tu eşti servitoarea noastră.» Şi le-am spus imediat părinţilor. Şi ei au spus «N-a auzit niciodată în casa noastră aşa ceva!» Am rezolvat cu copilul discutând fără încrâncenare. Orice poate fi corectat…” (I. F., chestionarul nr. 1); „…de la un timp s-a învăţat să mintă. Adică zice (când greşeşte n. ns.) că «Aşa mi-a spus Oma» sau «N-am priceput când mi-a explicat Oma». Deşi eu îi explic de câteva ori şi o întreb: «Ai priceput?» şi maică-sa o crede…Şi-mi spune: «Poate nu aveţi dumneavoastră suficientă răbdare să-i explicaţi…»” (A. T., chestionarul nr. 1)

Toată această tevatură în jurul „limitelor” prerogativelor n-ar fi avut obiect sau ar fi fost mult atenuată, dacă timpul îndelungat petrecut cu bona n-ar influenţa relaţia dintre copii şi părinţi. Într-o încercare de compensare a absenţei lor îndelungate, părinţii înşişi pot adopta faţă de copil o atitudine contraproductivă de indulgenţă şi răsfăţ: „La hipermarket nu ne tăvălim pe jos pentru că pun în cărut tot ce vrea. La casă le selectez. Dar atât mi-ar trebui să-i iau din mână ce şi-a luat ea de pe raft.” mărturiseşte „Ana_Karr”[14].  În faţa propriei conştiinţe, ei se liniştesc recurgând la mijloace de control (camere video în casă, „spioni” în parcuri), dar şi la justificări care fac apel la interesele de lungă durată ale copilului, la raportul echilibrat dintre viaţa personală şi cea profesională ori la necesitatea financiară cea mai presantă. Discuţiile din jurul actualelor aranjamente sunt şi un barometru extrem de sensibil al conceptului modern de maternitate şi al relaţiilor de gen.

În vreme ce unele păreri înclină spre adecvarea exclusivă a mamei pentru creşterea copilului

„Vă dau un sfat: răbdare, iar dacă puteţi să vă permiteţi, tineţi soţia acasă. Nimeni nu va creşte copilul mai bine ca mama.” („Mihai”[15]), altele socotesc că această distribuire a sarcinilor în familie este vetustă, reducând femeia la o funcţie (cea maternă) şi ignorând aspiraţiile ei legitime la autonomie şi realizare profesională „Cum adică «ţineţi soţia acasă»?? Dar ce soţia e obiect să fie ţinut? Sau căţel? Poate vrea şi ea un serviciu undeva, o activitate profesională? La binele ei v-aţi gândit?” dă o replică „feministă” „Elly” (Ibidem).

            Problema reluarii activităţii după concediu de creşterea copilului e într-adevăr mult mai complexă decât ar fi dispuşi să recunoască cei care pun totul în termenii unei ecuaţii financiare. Este adevărat, banii sunt o constrângere sau un mobil puternic. Uneori, femeile se reîncadrează în muncă înainte de terminarea perioadei legal acordate, tocmai pentru a reveni la un salariu integral. Alteori, sunt nevoite să revină în câmpul muncii pentru că sunt sau au rămas unicii întreţinători ai copilului. Un alt motiv declarat ar fi dorinţa de a nu-l lipsi mai târziu pe copil de resurse financiare preţioase. Polemica în jurul „carierei” pare uşor ridicolă, dar nu este. Pentru că nu o „carieră” este ceea ce urmăresc cele mai multe dintre femei. Ci menţinerea unui statut. Care s-ar deprecia considerabil dacă n-ar mai fi decât mamele lui W şi X, ori soţiile întreţinute ale lui Y şi Z. Statutul este ceea ce separă bonele (care lucrează în sfera privată) de mame ( care lucrează în sfera publică).

            Sigur că dorinţa de menţinere a acestui statut reprezintă o provocare pentru maternitatea modernă (dar nu cu mult mai mare decât în alte epoci), aşa cum rezultă şi din următoarea părere radicală: „de fapt nu există „am fost nevoită să mă întorc la serviciu”. Există doar „am preferat să mă întorc la serviciu şi să-mi las propriul copil pe mâna unei necunoscute”. Bona are sens atunci când ai nevoie de ajutor câteva ore pe zi, dar când nu eşti acasă DELOC şi-ţi vezi copii numai înainte de culcare, cine dracu te-a pus să faci copii? […] NU am zis să devină casnică. Nu sunt fanul ideii de femeie „casnică”. Dar diferenţa dintre casnică şi o „carieră” care te lasă să-ţi vezi copilul numai seara, de la 8 la 9, este destul de mare, cred io. Mai mult, nu poţi să zici că creşti vreun copil, dacă ţi-l creşte bona. Nu creşti nimic, ce dracu creşti, dacă îl creşte bona? Ai un copil în sensul că   l-ai scos dintre picioare, dar în rest ai o „carieră”. E clar ce te interesează mai mult dintre copil şi carieră dacă pentru carieră acorzi 12 ore pe zi şi pentru copil acorzi 1 ora pe zi” scrie „mosotti”[16].

            Simptomatic, iubirea paternă nu e pusă nicicând la îndoială, nu i se cer dovezi ori sacrificii. Tatăl se bucură în continuare de un alibi biologic (nu simte, nu e înclinat spre grijă, n-are în gene abilităţile necsare), chiar şi atunci când eşuează în obligaţiile construite cultural (şi nu mai furnizează familiei mijloacele materiale necesare).

 

Concluzii

 

Bona este departe de a avea un statut cert, o autoritate şi nişte drepturi recunoscute. Reunind competenţe şi atribute deopotrivă familiale şi profesionale (bunică de împrumut, menajeră inclusă, asistentă de ocazie, educatoare personală şi părinte de substitut), bona are un profil mobil şi spectral. Ea este plătită pentru a fi dublul fantomatic şi neobosit al unei supermame, care reuşeşte să gestioneze perfect atât viaţa de familie cât şi activitatea sa profesională. Ea acţionează „ca şi cum” ar fi ceea ce nu este (membru al familiei) şi răspunde ca şi cum nu ar fi ceea ce este (o persoană cu resurse şi disponibilităţi intelectuale, emoţionale, fizice şi temporale limitate). Ea preia o parte din presiunea pe care societatea o pune asupra familiei, menţinând aproape neschimbate relaţiile de gen, întrucât permite angajatoarei să se dedice carierei sau „timpului de calitate” petrecut cu familia, fără să solicite ajustări din partea soţului.

Raportul de inegalitate (socială, economică) dintre părinţi şi bonă structurează o relaţie de dependenţă personală care se apropie mai degrabă de ierarhiile veacurilor trecute decât de relaţia contractuală proiectată de idealurile egalitare ale ideologiilor contemporane. Încercarea de a menţine la nivel minim responsabilităţile părinţilor, simultan cu solicitarea unui angajament emoţional care transcende obligaţiile stricte ale bonei sfârşeşte într-un impas. Se vorbeşte, de pildă, de un schimb mai corect în cazul societăţii tradiţionale, unde stăpânul oferea o considerabilă doză de securitate în schimbul loialităţii, supunerii şi dedicării. În plus, etica modernă respinge ca vetustă retorica datoriei integrale, a onoarei de a sluji ori a sacrificiului eroic, legitimând în schimb dreptul individual la autonomie, la dorinţă, la fericire. Tocmai în acest context al reformulării virtuţilor, suprimarea vieţii personale, a aspiraţiilor şi proiectelor proprii (traduse printr-o disponibilitate fără margini faţă de cel/cei îngrijiţi) a devenit un punct nevralgic al relaţiilor cu angajatorii privaţi.

Această nouă etică individualistă a reprezentat o provocare şi pentru conceptul de maternitate, ale cărui conţinuturi au necesitat o redefinire: mama poate fi cap/întreţinător de familie şi rolul ei nu poate fi circumscris unor îngrijiri primare, ci este asociat unui suport moral şi financiar. Acest lucru nu a condus însă, cum se aşteptau poate unele feministe, la o solidaritate transfeminină, căci, aşa cum discuţia pe marginea migraţiei forţei de muncă casnice a arătat, statutul unei femei care este angajată în sfera privată este cu totul altul decât al celei cu o profesie publică.

Li se reproşează bonelelor actuale convertirea peste noapte din pensionare sau şomere în dădace iresponsabile şi mercantile – propria experienţă maternală a bonei nu mai garantează competenţa în creşterea copiilor. Li se solicită cursuri, atestate, dovezi indubitabile ale capacităţii lor de a îngriji şi educa un copil, rezolvând în colaborare cu părinţii orice problemă care poate apărea. Aceste nobile declaraţii sunt însă flagrant contrazise de privarea endemică de autoritate. Părinţii sunt rareori conştienţi că odraslele lor copiază relaţia ierarhică care se desfăşoară sub ochii lor.

Atât bonele cât şi părinţii sunt expuşi abuzurilor care se desfăşoară nestingherite în sfera privată (pe de o parte, sunt incriminate programul prelungit, sarcinile suplimentare, controlul personal; pe de altă parte, abuzul de încredere, duplicitatea, violenţa tăinuită). Agenţiile de recrutare încheie în continuare pseudo-contracte, fără a-şi asuma nici un fel de responsabilitate. Mai mult decât atât, deşi au tot interesul să-şi mulţumească clienţii, construiesc şi menţin un discurs oficial fals care induce în eroare ambele părţi.

 autor: Alexandra Neagu, Institutul de antropologie „Francisc I. Rainer”, Bucureşti

 

Bibliografie:

 

Anderson, Bridget: Doing the dirty work? The global politics of domestic labour, London and New York,  Zed Books, 2000

 

Anderson, Bridget: Just another job? Paying for domestic work, Gender and Development,   2001, Vol. 9, Issue 1, p. 25 – 33

 

Banks, Taunya Lovell: Toward a Global Critical Feminist Vision: Domestic Work and the Nanny Tax Debate, The Journal of Gender, Race & Justice, 1999, Nr. 3, p. 1-44

 

Ehrenreich, Barbara and Hochschild, Arlie Russell (Eds.): Global Woman: Nannies, Maids, and Sex Workers in the New Economy, London, Granta Books, 2003

 

Poinasamy, Krisnah: Protecting migrant domestic workers in the UK, Gender & Development, 2011, Volume 19, Issue 1, p. 95 – 104

 

Sarti, Raffaella: Conclusion. Domestic Service and European Identity, în S. Pasleau and I. Schopp (eds.) with R. Sarti, Proceeding of the Servant Project, Éditions de l’Université de Liège, 2005 (but 2006), vol. V, p. 195-284

 

Wrigley, Julia, Hiring a Nanny: The Limits of Private Solutions to Public Problems, The ANNALS of the American Academy of Political and Social Science, 563, 1999, p. 162-174

 

 


[1] http://forum.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=150748&whichpage=3

[2] http://forum.softpedia.com/index.php?showtopic=499713&st=36

[3] http://forum.softpedia.com/index.php?showtopic=499713&st=0

[4] http://www.cautabona.ro/bona/bona-Bucuresti/bona-Constanta-A-11741.html

[5] http://www.cautabona.ro/bona/bona-Bucuresti/bona-Aurelia-P-14567.html

[6] http://www.cautabona.ro/bona/bona-Bucuresti/bona-Maria-Ecaterina-I-13583.html

[7] http://www.cautabona.ro/bona/bona-Bucuresti/bona-Cristina-B-14051.html

[8] http://www.lumeapiticilor.ro/?aid=1570&cid=3063&caption=Cinci_intrebari_sa-i_puneti:

[9] http://forum.softpedia.com/index.php?showtopic=499713&st=54

[10] http://forum.softpedia.com/index.php?showtopic=499713&st=36

[11] http://forum.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=150748

[12] http://www.blu.ro/oferta_blu.htm

[13] http://www.cautabona.ro/sfaturi/Poate-bona-sa-tina-locul-parintilor-59.html

[14] http://forum.softpedia.com/index.php?showtopic=499713

[15] http://forum.hotnews.ro/index.php?showtopic=469

[16] http://forum.softpedia.com/index.php?showtopic=499713&st=36

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign