E-Antropolog

BONA – UN MEMBRU SPECTRAL AL FAMILIEI. PROFESIONALIZAREA MUNCII DOMESTICE IN SPATIUL URBAN(I)

05 iulie 2012 Adrian Majuru Antropologie urbana

Profesionalizarea îngrijirii copiilor: relaţie personală şi/sau raport contractual

 

Deşi purtată cu mijloacele a numeroase discipline (istorie, demografie, sociologie, antropologie, drept), investigarea naturii muncii domestice plătite e departe de a întruni un consens general: discuţiile o plasează la graniţa dintre necesitate reală (dictată de intrarea femeilor pe piaţa muncii şi îmbătrânirea populaţiei, fapt dovedit de concentrarea forţei de muncă în zona îngrijirii copiilor şi a bătrânilor cu sau fără boli degenerative) şi afirmarea, dispensabilă, a statutului social: „Domestic work is also concerned with perpetuating culture and society, and the social standing and lifestyle of households. Nobody has to have polished floors, or ornaments that gather dust, but such things affirm the status of the household, its economic class, and its access to money and human resources.” [Anderson, 2001:25-26]. Faptul că delegarea sarcinilor către terţi e o dovadă a bunăstării, nu implică neapărat că ea are pretutindeni caracterul exhibiţionist pe care l-a avut în trecut. În cultura occidentală, valorizarea autonomiei individuale a mers, spun unii analişti, până într-acolo încât recunoaşterea ajutorului sau interdependenţei umane este privită ca descalificantă, iar femeile clasei mijlocii şi înalte îşi consolidează statutul nu prin afişarea unei vieţi de huzur, ci prin crearea unei imagini de omnipotenţă care face invizibilă munca persoanelor angajate să le substituie. Aşa se face că servitorii nu mai sunt afişaţi ca simboluri ale statusului, ci obligaţi să rămână undeva în fundal sau să dispară când apar musafirii [Ehrenreich and Hochschild, 2003:4]. În realitate, a avea o carieră full-time, nişte copii prosperi, un soţ mulţumit şi un cămin bine gospodărit presupune a transfera cea mai mare parte a serviciilor asociate rolului tradiţional de mamă şi soţie către alte persoane care apar, îşi fac treaba şi apoi se evaporă miraculos, lăsând intactă iluzia unei superfemei. În alte cazuri, mama sau soţia nu este constrânsă de jobul său să angajeze ajutoare, dar recurge la acest fapt pentru a se elibera de povara unor sarcini cronofage, de rutină, obositoare fizic până la epuizare, murdare (la propriu, dar şi la figurat). O nouă filozofie de viaţă justifică această delegare prin dorinţa de a petrece un „timp de calitate” cu familia, de a oferi suport în primul rând emoţional soţului şi copiilor [Anderson, 2000:19]. În mod absolut corect, presupoziţia care stă la baza acestei concepţii este că resursele umane personale nu sunt inepuizabile şi ca atare ele trebuie gestionate. Ca atare, stăpâna casei îşi întăreşte statutul prin afirmarea unei identităţi de bună administratoră a căminului. Există, desigur, şi alte lucruri care trebuie luate în calcul când discutăm necesitatea angajării forţei de muncă domestice: limitarea soluţiilor venite din partea statului (prin instituţii consacrate), extinderea modelului familiei nuclere, fără suport din partea reţelei familiale şi creşterea dimensiunilor caselor şi obiectelor [Anderson, 2000:18], compensate într-o oarecare (dar nu suficientă, se pare) măsură de superspecializarea şi larga disponibilitate a aparaturii casnice. În ce măsură angajatorii ar alege un anumit stil de viaţă dacă ar trebui să-l susţină exclusiv prin efort personal este o altă problemă, nu fără relevanţă însă în discuţia noastră. Căci o mare parte din dificultatea de a furniza o definiţie standard a muncii domestice vine şi din ampla variaţie a conţinuturilor sale, cum arată şi următoarea relatare a unei cehoiace au pair în UK: „Her {teenage} daughter changes her clothes five, six times a day, and leaves them on the floor. I have to pick them up, wash them, iron them, put them away. I cannot tell her, Tasha, you cannot change your clothes so many times. And my employer does not notice.” [Anderson, 2001:28] Aparent, putem produce descrieri ale muncii domestice, dar graniţele lor sunt nebuloase. Ce înseamnă să ai grijă ca hainele unui copil să fie întotdeauna curate? Să-i restrângi ocaziile de a se murdări? Să-l înveţi să aibă grijă să-şi păstreze hainele curate? Să-l schimbi ori de câte ori se murdăreşte? Şi de câte ori se poate murdări? Cât de murdară trebuie să fie o haină pentru a fi considerată astfel? În condiţiile în care există o preocupare reală pentru identificarea obligaţiilor angajatului, puţină atenţie este acordată lipsei de raţionalizare a consumul serviciilor domestice. Ceea ce vreau să subliniez este dublul standard aplicat membrilor familiei şi angajaţilor (acest standard dublu se regăseşte şi în responsabilităţile pe care familia şi le asumă faţă de insideri şi outsideri). Sunt bonele, menajerele, îngrijitoarele de bătrâni surogate pentru mame, soţii, fiice incapabile sau nedoritoare să realizeze acele sarcini domestice? Da şi nu. Da, în măsura în care ele le eliberează pe angajatoare de sarcini care, legitim sau nu, le-ar fi revenit. Nu, în măsura în care ceea ce li se cere depăşeşte ceea ce angajatorii înşişi ar fi făcut.

 Statutul economic scăzut şi stigmatul social al muncitorilor din acest sector, aproape identic pretudindeni în lume, au făcut şi fac încă obiectul a nenumărate încercări de elucidare şi tot atâtea tentative de politizare, care circumscriu întreg spectrul doctrinar de la liberalism la marxismul feminist. Cel mai adesea ele au fost explicate prin numeroase prejudecăţi active încă la nivelul mentalului colectiv şi transpuse în politici discriminative: conform acestora, munca casnică nu este o muncă reală (fiind echivalentul muncii neplătite pe care soţia sau mama erau datoare să o depună), este o chestiune privată (pe care statul nu poate şi nici nu trebuie să o reglementeze, căci ar restrânge libertăţile cetăţenilor săi) şi este apanajul aproape exclusiv al femeilor (imagine consacrată îndeosebi de ideologiile secolului al XX-lea privind femeia din clasa de mijloc) [Banks, 1999:6-11]. O parte din comentatorii fenomenului, îndeosebi feministele, subliniază feminizarea forţei de muncă domestică şi faptul că angajarea acestui tip de personal este soluţia prin care bărbaţii îşi menţin în continuare poziţia de neimplicare în sarcinile casnice: „…strictly speaking, the presence of immigrant nannies does not enable affluent women to enter the workforce; it enables affluent men to continue avoiding the second shift.” [Ehrenreich and Hochschild, 2003:9]. Faptul că această forţă de muncă provine de cele mai multe ori din ţări subdezvoltate este considerat simptomatic. Menţinerea status quo-ului apare în acest fel ca indisolubil legată de globalizare, de adâncirea prăpastiei economice dintre ţări, de politici discriminative în domeniul muncii, de nerespectarea drepturilor omului sau de lipsa legiferării. Vocile radicale acuză o constelaţie de segregări, de la cea sexuală, la cea de rasă/etnie şi până la cea de clasă, care se face vinovată de o mult mai complexă stare de subordonare. Cu toate acestea, a afirma că bărbatul alb şi capitalismul sunt beneficiarii ultimi ai acestui aranjament social, înseamnă să ignorăm pur şi simplu că migraţia are şi beneficiile ei, iar raporturile inegale şi de putere se stabilesc de cele mai multe ori între două femei sau mai multe („lanţurile de îngrijire” nu sunt un produs al globalizării!).

  Este adevărat că postcolonialismul şi postsocialismul au determinat sensul acestor migraţii dinspre Est spre Vest şi din emisfera sudică în cea nordică, întrucât în ţările dezvoltate populaţia nativă nu a mai fost dispusă să intre în serviciul domestic, rămas în urma tuturor celorlalte în privinţa drepturilor şi protecţiei sociale. La nivelul Europei, ţările din sud-est, dar şi din Africa şi Asia, au devenit furnizoarele ideale de forţă de muncă ieftină, în timp ce în America ele provin din Mexic, ţările Americii de Sud, dar şi din Asia (ruralizarea muncii domestice din epoca preindustrială se prelungeşte în rasializarea şi etnicizarea contemporană, în care etnonimul devine sinonim cu ocupaţia: „latina”, „filippina” etc.). Cu toate acestea, migrează şi forţă de muncă calificată (doctoriţe, asistente, profesoare), iar migraţia se dovedeşte adesea a fi o cale de ieşire dintr-o căsnicie marcată de abuzuri, o modalitate de acces la independenţă financiară sau de întreţinere a familiei din postura de cap al familiei (schimbarea rolurilor tradiţionale). Mi se pare deosebit de interesant felul în care gândeşte Rhacel Salazar Parrenas o schimbare a ideologiei de gen în Filipine plecând tocmai de la resemnificarea valorii muncii domestice efectuate de emigrante. Ea ajunge la concluzia că accentul pus de mass media asupra suferinţei copiilor ai căror mame muncesc în străinătate ignoră faptul că familia transnaţională poate funcţiona ca o unitate adaptativă şi aruncă asupra acestor copii un stigmat social (ca proveniţi din familii destrămate sau anormale), în timp ce lasă neatinse problemele sociale şi economice la care migraţia s-a constituit ca răspuns. Incriminarea acestor mame ar trebui înlocuită cu o redefinire mai flexibilă a rolurilor familiare, o responsabilizare mai mare a taţilor şi abordarea adecvată a problemelor violenţei domestice şi infidelităţii masculine: „If we want to secure quality care for the children of transnational families, gender egalitarian view of child rearing are essential. Such views can be fostered by recognizing the economic contributions women make to their families and by redefining motherhood to include providing for one’s family. Gender should be recognized as a fluid social category, and masculinity should be redefined, as the larger society questions the biollogically based assumtion that only women have an aptitude to provide care. Government, officials and the media could then stop vilifying migrant women, redirecting their attention, instead, to men. They could demand that man, including migrant fathers, take more responsability for the emotional welfare of their children” [Ehrenreich and Hochschild, 2003:53-54].

Migraţia forţei de muncă domestică îmbracă forma strategiei de supravieţuire (care asigură bani pentru mâncare şi alte necesităţi fundamentale unei familii rămase în ţară) cât şi forma accenderii la un nivel de trai superior (nu neapărat şi de avansare socială). Ea poate fi o soluţie temporară (până când practicantul găseşte un job mai bun, poate chiar unul potrivit cu pregătirea sa reală – multe din bonele filipineze, inclusiv cele care lucrează în România au studii superioare, sau până când stânge suficienţi bani cât să-şi permită, la întoarcerea în ţară, să-şi îmbunătăţească semnificativ viaţa, investiind într-o locuiţă sau o afacere) sau poate să se transforme într-un „ghetou ocupaţional”, din care nu mai poate scăpa. Cel mai potrivit, cred, ar fi să considerăm că emigrantul se află într-o condiţie de vulnerabilitate care poate fi, în condiţiile unei reglementări insuficiente sau discriminantorie a pieţei muncii, uşor exploatată. Abuzurile la care sunt supuşi emigranţii includ: lipsa timpului liber/de odihnă, interzicerea părăsirii domiciliului, lipsa spaţiului personal, oprirea paşaportului sau altor acte de identitate, amânarea plăţii salariului sau diminuarea lui, abuzul fizic şi/sau sexual, abuzul psihologic, lipsa hranei [Poinasamy, 2011: 96-97].       

În ceea ce priveşte raporturile de putere dintre angajat şi angator, o modalitate subtilă prin care abuzul poate fi mascat este crearea impresiei că angajatul este parte a familiei respective. [Sarti, 2005: 216]. Graniţa dintre micile favoruri şi marea exploatare (ore de lucru prea multe, salariu diminuat din dificultăţi financiare pe care angajatul „trebuie să le înţeleagă”) este extrem de mobilă. Acestă strategie operează îndeosebi în cazul angajaţilor interni, iar bonele sunt foarte uşor de manipulat sau constrâns (izolarea acţionează ca un factor potenţiator). Valorizarea relaţiilor personale cu angajatorul nu este ceva specific exclusiv muncitorului domestic. Nimeni nu este un automat. Dar îngrijirea („caring”) este zugrăvită de multe ori chiar de către cele/cei care o practică ca fiind o muncă diferită de oricare alta. Acest lucru poate fi înţeles ca o strategie prin care agenţii urmăresc să-şi ridice nivelul stimei de sine, dar realitatea rămâne ineluctabilă – această muncă implică valori ca iubirea, dedicaţia, loialitatea, ce nu pot fi cuantificate şi tranzacţionate. Inevitabil, bonele stabilesc o legătură emoţională cu cei de care au grijă (uneori, tocmai ataşamentul prea mare pe care copii îl dezvoltă faţă de omniprezentele bone generează probleme). A avea în grijă înseamnă deopotrivă a îngriji ca muncă şi a purta de grijă cuiva ca emoţie. În aceste condiţii, ele pot fi uşor solicitate să facă diverse lucruri care nu se regăseau în înţelegerea iniţială, uneori chiar în serviciul unor prieteni sau rude ale familiei: „When they act as if my services are their property – property they can lend out whenever they want – that really makes me feel bought” ”, spune Sally, una din bonele intervievate de Susan Cheever în New York [Ehrenreich and Hochschild, 2003:35]. Este deci de importanţă capitală să ne întrebăm ce se cumpără de fapt când este angajată o bonă. Având ca punct de reper concepţia lui Locke despre proprietatea asupra propriei persoane, Anderson observă că muncitorul domestic nu-şi vinde puterea de muncă, ci chiar persoana. El nu pur şi simplu realizează un set de sarcini, ci îndeplineşte un rol, reproduce o ierarhie socială. „Comodificarea” nu este a muncii, ci a sinelui. Angajatorul cumpără „dreptul de a porunci” (de a trasa sarcini) şi de a dispune efectiv de o persoană (exercită control asupra perioadelor de somn, cantităţii şi calităţii hranei şi chiar asupra vestimentaţiei – prin impunerea unor uniforme, de exemplu), într-un sens care echivalează serviciul domestic cu sclavagismul [Anderson, 2000:127].  Şi adesea, angajatorul stipulează explicit ce tip de persoană doreşte: „afectuoasă”, „bună cu copiii” etc. [Anderson, 2000:108-114]. Uneori, bona reuşeşte să facă o distincţie netă între muncă şi sentimente: „ I’m telling you, on top of what they are paying you for, the physical work, there is also psychological work, that’s double work…double pay. Sometimes, when they say to me for example, that I should give her lots of love, I feel like saying, well, for my family I give love for free, and I’m not discriminating, but if it’s a job you’ll have to pay me…”, spune Magnolia, o dominicană lucrând în Barcelona [Anderson, 2000:119]; alteori, depărtarea de propria familie înlesneşte un transfer de afecţiune: „I give Noa what I can’ give to my cildren […] She makes me feel like a mother” spune Rowena o bonă filipineză în Washington [Ehrenreich and Hochschild, 2003:15]. Iluzia integrării în familie se destramă însă foarte uşor: o comparaţie simplă arată că membrii familiei nu sunt „concediaţi” (uneori de pe o zi pe alta) sau abandonaţi când boala îi împiedică să muncească. Mai mult decât atât, pseudo-integrarea muncitorilor în familia angajatorului are drept corolar dezrădăcinarea din familia de bază: angajatului i se neagă dreptul de a avea o familie proprie sau a aloca acesteia resurse personale pe care angajatorul le consideră ca aparţinând de drept lui. Spre deosebire de sclavii antici sau de cei de pe plantaţiile americane, muncitorii domestici nu sunt încurajaţi să aibă copii, pentru că nici un drept nu se întinde şi asupra acestora; ei sunt priviţi ca o sursă de distragere a grijii angajatului, ca o barieră în calea dedicării totale.

 

Un brand de import: bona filipineză în România

 

În ultimii ani, glorioasa clasă medie a României a descoperit farmecul etern al exploatării în posibilitatea angajării unor bone şi/sau menajere filipineze. Nemulţumiţi de oferta autohtonă, pe care au descalificat-o în bloc, les nouveaux riches au înţeles pe dată avantajele pe care agenţiile intermediatoare le tot proslăveau. Contra sumei de 400-500 dolari/euro (variabil în funcţie de agenţie) + masă şi cazare + 3000 de dolari/euro comisionul agenţiei (care se ocupă cu întocmirea tuturor formelor legale), românii puteau dobândi ultimul tip de robot domestic însufleţit. Iată cum sună reclama a unei companii care facilitează importul acestor minunăţii: „Bona menajeră filipineză este extra-calificată. Fiecare bonă filipineză cerută de angajatori trebuie să fie şi menajeră. Ele nu suportă (subl. ns.) să aibă o singură slujbă deoarece specialitatea lor sunt tocmai îndatoririle multiple. Îngrijirea este deja o slujbă dedicată, dar muncitorul filipinez va îndeplini oricum îndatoriri legate de gospodărie fără să aştepte instrucţiuni. Ele sunt muncitoare şi îţi vor furniza cele mai bune ajutoare. Cât despre ajutor, aşteaptă-te ca ea să fie ataşată în mod natural de familia ta. Modestia este o virtute în Insulele Filipineze, fiind o naţiune cu frică de Dumnezeu şi când îşi îndeplinesc responsabilităţile dau tot ce au mai bun. […] Este greu să lucrezi pentru alţi oameni şi să şi ţii la ei cu adevărat, dar dragostea filipineză nu cunoaşte graniţe. În această lume în care este greu să găseşti pe cineva căruia îi pasă sincer, avem nevoie cu toţii de căldura sufletească a bonei filipineze.[1]

Or, acest aproape hilar portret al filipinezei pentru care munca pe brânci şi iubirea necondiţionată sunt a doua natură creează nişte aşteptări cu totul nerealiste din partea angajatorului. Interviurile realizate cu ele în diverse state, în care funcţionează cu succes organizaţii de suport legal, au probat fără excepţie faptul că „docilitatea” lor este rezultatul constrângerilor economice, nu al vreunei esenţe misterioase sau al fricii de Dumnezeu (această ultimă calitate este, de altfel, subliniată doar în acele ţări în care sensibilitatea faţă de chestiuni religioase e mare). E adevărat, însă, că uneori, în efortul de a-şi asigura o poziţie mai bună pe piaţa muncii, personalul domestic utilizează el însuşi stereotipurile etnice puse în circulaţie de angajatori: „Felipona/o domestic workers, for instance, present themselves as the «Mercedes Benz» among domestic workers.” [Sarti, 2005:215] Captive în acest sterotip, filipinezele se trezesc repede tratate întocmai ca nişte maşinării ce pot funcţiona 24 de ore pe zi cu zâmbetul pe buze.

Având un salariu mai mic decât al bonelor autohtone şi disponibilitatea de a lucra mai mult, bonele filipineze reprezintă de fapt o soluţie mai economică, nicidecum o modalitate a celor înstăriţi de a-şi afirma bunăstarea. Nu sunt suficient de bogaţi sau sunt suficient de zgârciţi (ceea ce e semn de parvenitism, căci, altfel, „noblesse oblige”) cât să-şi permită angajarea de personal specializat (în creşterea copiilor, menaj, îngrijirea grădinii, a animalelor etc), aşa că optează pentru „o persoană bună la toate”. Iar „ceilalţi” sunt suficient de săraci cât să accepte să lucreze mai multe norme, să îndeplinească mai multe sarcini. Acuza de „snobism” care li se aduce deseori angajatoriilor e aşadar oarecum improprie. Apartenenţa la elita finaciară e contrazisă de strategiile de reducere a cheltuielilor pe care aceştia le dezvoltă. Există şi o necamuflată condescendenţă în aproape nelipsita lor constatare că filipinezele provin dintr-o ţără săracă, ca şi cum acest lucru ar trebui în mod natural să le limiteze aspiraţiile, iar angajatorul ar trebui apreciat pentru generozitatea de a scoate din mizeria Lumii a Treia o persoană care altfel s-ar vedea nevoită să trăiască la un standard de câteva ori mai redus decât cel de aici. Faptul că unii români îşi permit să angajeze mână de lucru străină îi califică în proprii lor ochi pentru un club internaţional, îi ridică cu mult peste media celorlaţi compatrioţi care, dimpotrivă, emigrează ei înşişi în străinătate şi se angajează în sectoare similare. Mai poate fi identificată în discursul acestor îmbogăţiţi o obiectificare aproape inconştientă, dar nu inocentă, a persoanelor (se spune de pildă că cineva a importat o bonă şi, din păcate, această afirmaţie nu e departe de adevăr, întrucât bona este obligată să lucreze doar pentru familia pentru care i s-au întocmit formele legale de muncă).

Cu toate acestea, practica a dobândit notorietate datorită vedetelor politice sau media (Victor Ponta, Silviu Prigoană, Ion Ion Ţiriac, Dana Războiu, Ana Maria Prodan, Rocsana Marcu, Dragoş Moştenescu) care şi-au afişat achiziţiile exotice, închinându-le elogii călduroase din care nu lipseau însă notele dubioase sau involuntar meschine. În timp ce  Ana Maria Prodan îşi prezenta soţul ca beneficiar entuziast al talentelor colaterale ale bonei: „Soţul meu Laurenţiu este cel mai fericit pentru că are ocazia să înveţe să prepare mâncare tradiţională asiatică, dar mai ales că Army este pricepută şi la masaj (subl. ns.)”[2] , Adriana Bahmuţeanu sublinia necesităţile reduse ale angajatelor sale: „Sunt mai serioase, mai muncitoare, nu mănâncă mult (?) şi nu te lasă baltă când ţi-e lumea mai dragă. În plus, nu pot pleca, pentru că au contract pe doi ani. Româncele se îndrăgosteau de bodyguarzi şi mai plecau şi cu «amintiri» din casă când ne părăseau.”[3]. Între avantajele pe care emigrantele filipineze le prezintă, lipsa reţelei sociale (familie, prieteni) pare să atârne hotărâtor: „Nu sunt nici ele de nota 25, dar sunt mai politicoase, n-au pretenţii exagerate şi, dacă le spui să facă ceva, fac fără probleme. Şi n-au unde să mai fugă, ştii că rămân doi ani şi n-au fete de măritat, n-au cumetrii, nu mai trebuie să meargă nu ştiu unde. Mă înţeleg cu ele în engleză, am luat şi un dicţionar şi dacă nu ne înţelegem ne uităm acolo” spune aceeaşi angajatoare[4]. Un alt atu declarat, în special pentru persoanele cu un puternic profil public, pare să fie legat nu de cunoaşterea limbii engleze (îndeobşte prezentată ca o achiziţie valoroasă în educaţia copiilor), cât de necunoaşterea limbii angajatorilor: „Româncele ascultau ce se vorbea prin casă. Râdeau şi mai făceau şi comentarii. Filipinezele nu înţeleg româneşte şi-şi văd de treabă.” afirmă tot Adriana Bahmuţeanu şi Victor Ponta explică şi el: „Am decis aşa, pentru că ne-am dorit să nu fie cineva care să fie uşor de contactat de către tabloide.”[5] În paralel cu lauda chilipirului cu care s-au ales (ce pare să se răsfângă asupra capacităţii lor manageriale!), angajatorii români au grijă să-şi construiască o identitate de şefi cumsecade. Dar, asemeni cadourilor grecilor („Timeo Danaos et dona ferentes!”), bonusurile angajatorilor sunt echivoce: „Vreau să le instalez în cameră un laptop cu webcam, ca să nu mai fie nevoite să meargă în oraş la internet-cafe”, sună o declaraţie de intenţie din care poate într-adevăr să transpară grija Adrianei Bahmuţeanu pentru înlesnirea comunicării cu copiii rămaşi acasă, dar şi o strategie subtilă de izolare[6]. Pentru restul muritorilor, care n-au atâtea griji cu protejarea intimităţii lor, argumentul major, unicul care rămâne în picioare de fapt, este disponibilitatea de a munci mult pe bani puţini şi fără a solicita drepturi altminteri fundamentale ca cel la repaus, spaţiu personal, mâncare în cantitate şi de calitate adecvată efortului depus: „am o prietena care are bonă filipineză […] faţă de bonele noastre sunt mană cerească […] bona filipineza este internă şi face de toate în casă este ca o albinuţă […] la prietena mea doarme în camera copilului (adică veghează permanent, n. ns.) că este nou născut dar daca nu doreşti să doarmă cu bebele trebuie să îi asiguri cameră , mâncare, etc …” spune „mihaela_2”[7], iar câteva pagini mai încolo „soniasuteu” confirmă: „Eu am angajat o bonă filipineză, o am de aproximativ două luni. Încă nu pot să spun dezavantajele – în afară, desigur, de bariera lingvistică – dar în mod sigur pot vorbi despre avantaje. În primul rând este foarte curată, foarte ordonată, şi extrem de bine educată (desigur, la asta contribuie şi faptul că este absolventă de facultate). Cu copiii se poartă extraordinar, e blândă şi foarte sigură pe ea. Ca program, coboara la 7 şi abia reuşesc să o trimit sus la ora 10 seara. Nu se retrage până nu îşi termină ce consideră ea că are de făcut. Calcă, spală, face curat, udă florile, ne face ordine în dulapuri, spală geamuri, şi toate astea în timpul în care copiii dorm şi dimineaţa devreme. Nu am ce reproşa, şi până acum am schimbat vreo 9 bone şi 6-7 menajere”.

 Ca atare, nu e nimic surprinzător în faptul că în 2010, în vreme ce, realitate sau doar strategie de promovare, agenţiile intermediatoare anunţau peste tot în media creşterea vertginoasă a cererii de bone filipineze, a pornit o contraofensivă mediatică a agenţiilor care plasează forţa de muncă autohtonă, pentru care brandul filipinez reprezintă o concurenţă neloială. Antoaneta Istrate, preşedinte al Asociaţiei Române a Agenţiilor pentru Servicii Casnice şi manager al unei firme de plasare de personal casnic din Bucureşti, vedea în practica angajării străinilor o modă, manifestarea unei dorinţe de apartenenţă la grupul select (şi transfrontalier) al celor care-şi pot permite achiziţii exotice: „Sunt trendy acum bonele filipineze. Ca să dai bine îţi etalezi geanta de firmă şi bona exotică. Nu e vorba nici măcar de păstrarea discreţiei, pentru că orice reporter care ştie engleză le poate aborda în centrele comerciale, unde fac cumpărăturile. E doar snobism”.
Puţin mai departe în discursul său, aflăm însă o critică socială a raporturilor de forţă constituite în condiţiile dependenţei economice: „De altfel, din punctul meu de vedere, e ceva comparabil cu sclavagismul […], lucrează mult, nu comentează şi oricum nu au cui să reclame dacă nu le convin condiţiile de muncă şi dacă sunt plătite mai prost decât bonele autohtone. […] Prin educaţia lor, tradiţională, filipinezele sunt persoane foarte supuse şi oricum sunt mulţumite pentru că vin dintr-o ţară unde câştigă cam 40 de dolari pe lună, adică de cinci-şase ori mai puţin decât aici”. Această aparentă laudă a atributelor filipinezelor, e urmată însă de o discreditare a competenţelor lor, văzute ca nefundamentate pe o experienţă maternă (lucru total neadevărat, căci cele mai multe lasă în urmă familii cu 2-3 copii) şi o promovare a bonelor românce: „Spre deosebire de filipineze, de exemplu, bonele autohtone sunt, de obicei, persoane cu experienţă maternală. Majoritatea au şi calificări, recomandări, şi pot fi şi verificate. […] La toate acestea se adaugă şi faptul că vorbesc aceeaşi limbă şi împărtăşesc aceeaşi cultură cu micuţii şi familiile lor”. În sfârşit, responsabilitatea este transferată statului care nu duce o politică protecţionistă în privinţa forţei de muncă autohtone: „E vina statului român că permite aducerea de bone din afară pe posturi pe care ar putea fi angajate românce fără loc de muncă, multe dintre ele venite şi din Spania, Italia sau Franţa, unde au practicat această meserie mulţi ani”[8].

Mi-am permis să citez atât de mult dintr-o singură sursă întrucât aceste afirmaţii mi se par paradigmatice pentru discursul public din România (aceleşi idei circulă şi pe forumurile părinţilor în forme puţin variate). Avem de-a face cu un amestec de critici fundamentate (eticheta de sclavagism, după cum am văzut circulă şi în mediile academice occidentale) şi obtuzitate cinică (exploatarea filipinezelor nu este o problemă în sine, ci doar în măsura în care afecteză piaţa internă), negarea problemelor reale ale pieţei (inadecvarea ofertei la cerere şi invers), promovarea forţei de muncă autohtone pe criterii mai degrabă etnice (voi reveni imediat asupra acestui aspect) şi incriminarea statului pentru… lipsa discriminării forţei de muncă străine (sigur că avem de-a face cu o părere inevitabil părtinitoare; în definitiv, din poziţia sa, Antoaneta Istrate trebuia să apere interesele muncitorilor români, dar, dacă se doreşte profesionalizarea acestor ocupaţii – bonă, menajeră, îngrijitoare bătrâni etc. – trebuie să se înţeleagă necesitatea unui cadrul legislativ care să asigure la nivel internaţional implementarea unor obligaţii standardizate şi respectarea unor drepturi altminteri universale). Mult mai util este să ne întrebăm ce rezultă din această competiţie, căci dacă nu rezultă decât o depreciere generală sau menţinerea în precaritate a statutului tuturor bonelor, atunci actuala stare de fapt trebuie schimbată. O forumistă opina că „poate … după această invazie de bone filipineze, bonele românce vor fi mai conştiincioase şi mai atente la copiii pe care îi au în grijă”[9]. Dar, oare, numai despre copii este vorba aici? Doar ei sunt beneficiarii?

Avantajele şi dezavantajele ingredientului „exotic” în educarea copiilor au fost dezbătute în primul rând cu privire la însuşirea unei limbi străine. Faptul că filipinezele vorbesc engleză este un excelent element de marketing, pentru ţările vorbitoare întrucât nu există bariere de comunicare, iar pentru cele nevorbitoare întrucât engleza este considerată o achiziţie aproape indispensabilă în procesul educativ (excepţie fac poate doar unele ţări francofone). Sub acest aspect, bona filipineză este un corespondent al doicii greceşti – asigură învăţarea unei limbi considerată superioară măcar şi numai la nivelul circulaţiei. Şi totuşi, aceasta nu este limba ei maternă (competenţele ei lingvistice sunt socotite second-hand, cam ca ale guvernantei care a stat un an în Franţa), iar dacă fluenţa şi corectitudinea limbii îndeplinesc standardele dorite, nu înseamnă că şi înlesnesc accesul la o cultură „superioară” (i.e. occidentală), întrucât cele două elemente, limba şi cultura, nu coincid. Supunerea poate fi o valoare bună de exploatat de angajatori (şi în acest context e lăudabilă), dar nu şi de transmis copiilor: „sunt de acord cu cei care consideră ca nu-i de bun augur să se importe bone dintr-o cultură diferită, fiindcă ar putea inocula copiilor, fără să vrea, concepţia că cine ţine capul plecat ajunge departe”, spune o utilizatoare de forum identificată „allinta”(Ibidem). Cât de reală este de fapt îngrijorarea unor părinţi că engleza pe care o vor deprinde, în timpul schimbării scutecelor, copiii lor nu se ridică la puritatea englezei de Oxford mă interesează însă mai puţin. Mai ales că în cele mai multe din cazuri, „bona” adusă pentru copil prestează tot felul de servicii pentru părinţi, care fac superflue competenţele solicitate iniţial. O opinie exprimată sub pseudonimul „conchita” tranşează această chestiune a ipocriziei în termeni foarte categorici: „nu va mai legaţi de engleza şi cultura lor, nu aveţi nevoie de doctori docenţi să vă spele vasele şi să vă lustruiască pantofii.”[10]

Mult mai serioase mi se par denunţurile „contaminării” cu elemente de cultură alogenă, exprimate în presă, dar uşor de regăsit şi în schimburile de replici dintre părinţi. De pildă, psihologul Daniela Gheorghe, coordonator de programe în cadrul Federaţiei Organizaţiilor Neguvernamentale pentru Copil – FONPC, prevestea riscuri de natură identitară: „Acum e la modă să ne dăm exotici, am ajuns să thailandizăm copilul. Acestor părinţi le trebuie o femeie care să comunice cu copilul lor, să aibă de la cine să înveţe în primii ani de viaţă, care sunt esenţiali. Or, o bonă străină nu vorbeşte nici aceeaşi limbă şi nici nu are o cultură comună cu cel mic. Nu sunt profesioniste. E total greşit […] Copilul e bine să fie crescut în spiritul românesc, conform standardului naţional de educaţie. E foarte greu să înţelegi nevoile celui mic dacă nu vorbeşti aceeaşi limbă, e un deficit de comunicare, dar şi unul cultural”[11].

            Problema reală şi adâncă pe care aceste afirmaţii o anticipează este însă aceasta: care este profilul „spiritului românesc” în formarea unui copil, care este standardul naţional de educaţie? Există oare aşa ceva? Înclin să cred că tocmai absenţa acestora contribuie într-o măsură semnificativă la dezacordurile dintre bone şi părinţi în privinţa educaţiei copiilor şi la lipsa de autoritate pe care o bonă o are în faţa acestora[12]. În definitiv, nu doar etnia, ci şi mediul social şi cultural modelează standardele de educaţie [Wrigley, 1999:165-167]. Acum câţiva ani, reality-show-ul Supernnany, având-o ca protagonistă pe psihologul Irina Petrea, (formatul era importat din U.K., unde gazda era bona profesionistă Jo Frost) a dezvăluit câte ceva din modelele şi metodele educative ale părinţilor români, dovedind cât de util pentru părinţi era ajutorul unui specialist în medierea conflictelor şi formarea unor deprinderi sănătoase. Un alt merit al emisiunii a fost acela că a pus sub semnul întrebării o prezumţie destul de comună care echivalează parentalitatea ori experienţa în creşterea altor copii cu garanţia absolută a competenţelor. Nu în ultimul rând, faptul că educatorul avea un statut respectat de părinţi şi toţi adulţii adoptau un unic model educaţie (se asigura condiţia coerenţei) înlesnea modelarea comportamentului copiilor.

autor: Alexandra Neagu
Institutul de antropologie „Francisc I. Rainer”, Bucureşti

[1] http://www.bonefilipineze.ro/

[2] http://www.click.ro/vedete/romanesti/prodanca-bona-filipineza-reghe_0_925707562.html

[3] http://www.evz.ro/detalii/stiri/bona-filipineza-ultima-fita-887708.html

[4] http://www.pcagroup.ro/stiri.php?id=52

[5] http://www.hotnews.ro/stiri-politic-6951656-victor-ponta-angajat-bona-din-filipine-nu-fie-cineva-care-fie-usor-contactat-catre-tabloide.htm

[6] http://www.evz.ro/detalii/stiri/bona-filipineza-ultima-fita-887708.html

[7] http://forum.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=150748&whichpage=1

[8] http://www.evz.ro/detalii/stiri/bona-filipineza-ultima-fita-887708.html

[9] http://forum.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=150748&whichpage=1

[10] http://forum.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=150748&whichpage=2

[11] http://www.evz.ro/detalii/stiri/bona-filipineza-ultima-fita-887708.html

[12] Amploarea pe care mass-media a dat-o celor câteva cazuri de bone care au recurs la violenţă în disciplinarea copiilor nu e poate nejustificată, dar ea tinde să acopere o situaţie statistic îngrijorătoare referitoare la abuzurile săvârşite asupra copiilor de chiar membrii familiei lor. „Mulţi oameni cumsecade trăiesc cu ilizia unei medii a comportamentului social «onorabil» faţă de copii – o medie valabilă pentru majoritatea populaţiei, la care s-ar adăuga unele, foarte puţine, excepţii marginale […] În fapt, cifrele mari – fie şi nescrise, dar resimţite în climatul general – dezmint de secole media comportamentului” observă cu temei un istoric al fenomenului [Majuru, 2006:263 şi următ.]. Spectrul abuzurilor e larg: violenţă fizică, psihologică, socială, economică şi sexuală, exploatare prin muncă şi sexuală, abandon. O singură cifră reţin: în 2000, în cadrul unui sondaj realizat de Organizaţia «Salvaţi Copiii», cu ajutorul Centrelor de Consiliere pentru Copil şi Familie, 47,2% dintre părinţi au declarat că utilizează bătaia ca metodă de disciplinare a copilului. No Further Comment.

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign