E-Antropolog

Când un profesor de liceu se întoarce din prizonierat

21 iulie 2012 Adrian Majuru Antroplogie sociala

 (un interviu cu Radu Marculescu- 2004)

Era 17 iulie 1951. Camionul o luă în viteză şi curând trecu prin aglomeraţia pestriţă şi zgomotoasă din Piaţa Rahovei, care oferi ochilor mei curioşi – după o absenţă de nouă ani – primele mostre de oameni liberi din România. Cum arată această lume de acum pentru ochii mei care încă mai păstrau în retină imaginea de altădată, cea de dinaintea revărsării mareei roşii peste societatea noastră?

        Jalnic de prost îmbrăcată, ca acea lume sovietică, rufoasă, întâlnită în gara Odessei, la plecarea noastră. Străzile murdare, cu gunoaie, jurnale, resturi menajere şi câte un câine mort la rigolă. “Asta e periferia”, gândii. “Să vedem centrul!” La Chirigiu camionul părăsi Calea Rahovei şi o luă pe Uranus, pe la Arhive, trecând Podul Izvor şi oprindu-se o grămadă de timp la stopul de la Bulevard, ca să mă facă să văd şi lumea din centru, lumea bună, cum arată acum.

        Pentru mine, care lăsasem Bucureştii, în vara anului ’42, cu o lume citadină corect dacă nu elegant îmbrăcată, cu domni care, chiar şi-n toiul verii, îşi păstrau sacoul, pălăria şi mănuşile, măcar că pe ultimele cei mai tineri le ţineau în mână; pentru mine, care păstram amintirea frumoaselor Bucureştiului, care umpleau serile Bulevardului cu foşnetul mătăsos al rochiilor multicolore şi cu adierea de parfum, provocator sau discret, lăsat în urma lor – pentru mine – aspectul vestimentar de acum, al aceleaşi lumi, dar sub o altă zodie, a cancerului roşu, era de-a dreptul catastrofal, acuzând o totală prăbuşire de nivel de viaţă şi un dezinteres general de ţinută, “de maintien” la bărbaţi şi de elemenetară cochetărie la femei. Iată nişte domni în etate, de altfel cu figuri distinse, poate de “foşti”, dar cu capul gol, cu cămaşă cu mâneci scurte peste pantaloni de doc, şi cu picioarele fără ciorapi, în sandale. Iată şi nişte frumoase de altădată legate la cap cu un batic (unde-s pălăriile de altădată?), cu nişte fuste pe ele, din stambă ordinară, de un cenuşiu (“antijeg”) deprimant, ca toată existenţa actuală de altfel, picioarele fără ciorapi, în sandale. Element comun ambelor sexe, o plasă în mână, pentru apucat “ce se dă”.

        Privite cu ochiul de astăzi, “grozăviile” de atunci au devenit demult normalitate şi azi nu mai scandalizează pe nimeni (nici pe mine), dar privite la ora aceea cu ochiul care mai păstra imaginea lumii anterioare în care funcţiona un anumit “cod al vestimentaţiei”, a cărei respectare era o datorie de onoare, aceste “orori” de îmbrăcăminte îmi apăreau ca simboluri ale unei totale prăbuşiri morale. Şi aşa şi era.

   În continuarea, în viteză, a drumului pe Schitu Măgureanu şi pe Griviţei, aveam să revăd, dar nu să regăsesc, un Bucureşti cu rănile de război abia oblojite, un Bucureşti peste care începea să se întindă mâzga de mizerie a oraşelor sovietice, cu lumea lor necăjită şi încovoiată de nevoi şi angoase, aşa cum sesizaserăm noi, prizonierii, în îndelungul nostru periplu prin împărăţia întunericului şi a mizeriei. În sfârşit, camionul ajunse la Gara de Nord şi opri la Intrarea cu Coloane. Din cabina şoferului ieşi însoţitorul nostru, un subofiţer de securitate, care ne făcu semn să coborâm. Nae Cojocaru şi cu mine, ne dădurăm seama că aveam drum comun. Instalaţi în tramvai, şi noi şi cei din jurul nostru ne-am devizajat cu o curiozitate reciprocă, noi – cum am mai spus-o – nemairecunoscând în ei, sub actualul lor deghizament proletar, lumea noastră citadină de altădată, iar ei, probabil, din examinarea vestimentaţiei noastre bizare şi anacronice, privindu-ne cu un interes istoric, ca pe nişte piese muzeale. Ba, ca să nu mint, am mai văzut şi o undă de duioşie în ochii cu care ne privea o bătrânică, lucru şi mai greu de suportat pentru mine. Sătul de această confruntare, îmi băgai nasul în fereastră şi începui a urmări cu nesaţ fuga bulevardelor şi a străzilor, atât de cunoscute şi de dragi mie – erau locurile pe unde copilărisem -, şi a căuta să le surprind schimbările petrecute, dar şi neschimbările. Lucru straniu, trecând pe lângă locuri şi case cunoscute, deşi le recunoşteam, aveam sentimentul că totuşi nu sunt ele, cele adevărate, ci că sunt sosiile lor, că le lipseşte ceva – indefinibil – ca să fie ele, aşa cum le-am cunoscut şi simţit eu atunci, cândva în trecut. Ceva s-a strecurat în esenţa lor, schimbându-le identitatea şi lăsându-le doar aparenţele.

        În sfârşit am ajuns la Roata Lumii şi am coborât. Pe trotuarul inundat de soarele orbitor de iulie, aspectul pe care îl ofeream trecătorilor era şi mai insolit. Uniformele noastre decolorate şi roase până la destrămare, dar cu epoleţi pe care străluceau, nu stele comuniste, ci tresele ofiţereşti ale vechii Armate Regale Române, raniţele noastre din care atârnau blănuri rupte de cojoace şi căciuli (şi asta în luna lui cuptor), cizmele de bizon, grele şi largi, în care picioarele noastre slabe arătau ca nişte scobitori înfipte în măsline, toate acestea, confruntate cu decorul vestimentar “conformits-tovărăşesc” al trecătorilor, ne confereau o înfăţişare bizară şi vestustă de personaje căzute prin accident din tunelul timpului. Privindu-ne unul pe altul, am izbucnit în râs. Cu o îmbrăţişare care închidea în ea grei ani de pătimire împreună ne strânserăm cu putere la piept şi ne despărţirăm. Rămas singur acum în mulţimea care se uita la mine ca la urs, cu raniţa în spate, o pornii pe jos spre casă, încet, fără grabă, luându-mi inima în dinţi şi făcându-mi curaj să străbat fără lacrimă ţinutul cumplit al amintirilor. Era cartierul adolescenţei şi al începutului tinereţii mele.

P.S. “Eram copil când am plecat,/Nici barba nu-mi mijise,/Şi m-am trezit bătrân deodat’/Trăit-am cu adevărat?/Sau m-am pierdut în vise?(Radu Mărculescu, Copilul şi Vremea)

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign