E-Antropolog

Pasteur. Evoluția unei gîndiri

15 iulie 2012 Adrian Majuru Antropologie medicala

Există o formă cristalină, care vă poate explica mai bine un fenomen, pentru rezolvarea căruia omenirea s-a bucurat în zadar un timp nesfîrşit de mare. Aceasta este problema fermecată, problema bolilor infecţioase.

Trebuie să vă spun acum că rostul conferinţei mele n-a pătruns în primul rînd în rezolvarea acestei descoperiri. Mi se pare că lucrurile au luat aspectul priveliştei unui om mare şi totuşi, un factor indispensabil în viaţa omenească. Cum se va prezenta, mai întâi, un om mare? Un om mare este o operă mare, care se naşte din părinţi cu unele înzestrări mai deosebite. Încă nu s-a văzut un om genial, născut din părinţi geniali. Sunt generaţii întregi care-l pregătesc; sunt însă oameni distinşi cari, totuşi, nu pot fi geniali.

Prin fericita întîlnire a unor asemenea înzestrări, apar astfel de însuşiri, cari iau naştere în omul mare. Cine a fost Pasteur? Naşterea lui Pasteur s-a făcut în casa unui tăbăcar, care era tatăl său. Tatăl său a dus însă o viaţă mai bogată. A trăit pe vremea lui Napoleon cel Mare. A fost recrutat şi dus în Spania, unde s-a luptat foarte conştiincios. Apoi, în 1814, armata aceea a fost adusă în Franţa, unde s-a distins atât de mult, încît o mulţime de gradaţi, printre cari era şi el, – sergent major – au fost decoraţi cu Legiunea de Onoare.

Aceasta i-a lăsat o impresie foarte bună. El începuse să aibă o viziune mai largă, căci a trecut prin ţări străine şi a gustat viaţa, încît modestul tăbăcar s-a ales cu altă viziune a lucrurilor şi a lumii.

S-a stabilit într-un mic orăşel, de unde era originar şi s-a căsătorit cu o tînără fată muncitoare, de familie, vestită pentru solidaritatea ei.

Pasteur a avut o doză de mare afectivitate. Atît mama sa cît şi tatăl său erau oameni foarte muncitori. Ei nu contractau relaţii cu oricine, ci în genere cu lume mai distinsă decît ei; cu oameni de la cari puteau afla ceva mai mult. În sfîrşit au trecut la preocupări deasupra lor.

Pasteur n-a fost primul copil ci a fost al treilea. Să discutăm dacă primul copil poate fi genial. Niciodată, primul copil nu poate fi genial. În primul rînd intervine aici calculul probabilităţilor şi cum genialitatea este foarte veche, nu este de mirare că tocmai primul copil va cădea cel mai genial.

În copilărie, Pasteur nu s-a distins, ci avea o inteligenţă mijlocie. În el a jucat un rol mare afectivitatea. Pasteur însuşi era convins că partea mare în descoperire o are inima.

A urmat apoi gimnaziul, iar după aceea colegiul. În oraşul de provincie în care stăteau părinţii lui. Acolo el reuşi să cîştige afecţiunea colegilor şi profesorilor lui. El îi completa pe toţi şi, ceea ce este interesant e că gravurile pe cari le-a făcut el, au ajuns să figureze în cataloagele de gravuri din epoca aceea. Prin urmare era un talent real.

La 16 ani, prin stăruinţa unui prieten al lui, care se ducea la Paris, a plecat şi el acolo, mai mult pentru că acolo se găsise un compatriot al lor care făcea diferite înlesniri de plată compatrioţilor săi, care stăteau la el. Odată ajuns la Paris, l-a apucat nostalgia, care era perfect calificată prin depresiune, melancolie şi poeţii pe care-i citea erau Lamartine şi Andrei Chenier.[1]

În sfârşit şi-a continuat studiile secundare şi pentru clasa supremă a fost dus la Bessançon unde, la vârsta de 18 ani a luat bacalaureatul în litere şi a găsit de cuviinţă să mai aprofundeze ştiinţele exacte. I s-a dat un post de profesor ajutor, chiar în timpul când se pregătea de bacalaureat. A luat bacalaureatul cu o medie onorabilă şi apoi s-a dus din nou la Paris, unde a mai urmat un an de zile pentru a intra în şcoala normală superioară, care pentru Franţa a fost o pepinieră de oameni mari. Studiile şi le-a urmat conştiincios, lucrând extraordinar de mult şi urmînd, în afară de cursurile sale de ştiinţă, şi ceea ce putea prinde din literatură. În sfîrşit, a ajuns să încline mai cu deosebire spre chimie.

Acum intrăm în subiectul nostru concret. Voi avea nevoie de două noţiuni exacte pentru expunerea mea – pe care chiar trebuie să v-o dau mai aprofundată – şi anume: o noţiune de cristalografie: hemiedrie şi o noţiune de fizică: lumină polariată. Hemiedria aceasta însemnează jumătate de lumină. Iată aici două cristale care ştiţi că n-au totdeauna forma unor corpuri geometrice regulate. Se pot întâmpla diferite modificări, căci unghiul sau muchia pot fi înlocuite cu feţişoare. Atunci avem hemiedrie.

Lumina polarizată ce este? Se ştie că lumina este produsă de vibraţiile eterului. Aceste vibraţii se fac într-un plan perpendicular pe direcţia de propagare a razei luminoase (vibraţii transversale) dar în toate orientările posibile, în jurul acestei raze. Când toate vibraţiile sunt paralele cu o direcţie unică, lumina se zice polarizată.

Lumina polarizată este, prin urmare, o lumină filtrată. Cu această lumină polarizată se pot face cercetări care nu se pot face cu lumina cealaltă. Punctul de plecare al cercetării noastre este următorul: există un acid care se scoate din tartru (piatra vinului) şi care se numeşte acid tartric.

Prin acest acid sau prin sărurile sale, fie în stare solidă sau soluţie, dacă facem să treacă o rază de lumină, raza aceasta este abătută spre dreapta sau spre stînga.

Dar mai există un corp care a fost găsit în fabricaţia acidului tartric şi care chimiceşte este identic cu acidul tartric acesta, adică se compune din acelaşi număr de molecule, din aceleaşi molecule şi din aceleaşi combinaţii, dar care se numeşte acid tartric racemic.

Se înţelege că, pînă acum, chestiunea nu pare de loc emoţionată. Avem deci un acid tartric care deviază lumina polarizată şi altul care n-o deviază. Ce poate însemna aceasta? Însemnează enorm de mult, cum a arătat Pasteur.

S-a observat la cristalele de cuarţ că hemiadria cade la unele în dreapta, iar la altele în stînga. Alţii au observat că cristalele de cuarţ, faţă de lumina polarizată, se comportă în două feluri: că unele deviază lumina polarizată în dreapta, iar altele spre stînga.

S-a observat că, dacă lumina cînd străbate un corp este abătută din calea ei, ori spre dreapta ori spre stînga, acest corp are o arhitectură intimă specială. Acum este adevărat că cuarţul şi alte corpuri dizolvate numai influenţează lumina polarizată şi atunci s-a spus: în cuarţul care influenţează lumina polarizată, moleculele trebuie să fie aşezate într-un anumit fel, foarte regulat, care sileşte lumina polarizată, ce intră în cristal, să se strecoare în aşa fel, încît planul ei de polarizaţie să fie deviat spre dreapta sau spre stînga.

 

Aceasta este straniu, că acelaşi cristal să se comporte în două feluri. S-a găsit atunci cineva care să întrebe: nu cumva există vreo legătură între felul în care este deviată lumina polarizată şi orientarea feţişoarelor hemiedrice? Chestiunea a rămas în suspensie.

Un savant german Metschernich[2], studiind soluţiile unor săruri ale acidului tartric, a găsit că deviază lumina polarizată spre dreapta (dextrogir) şi altele spre stînga (levogir); iar soluţiile de săruri de acid racemic, nu deviază lumina polarizantă.

Fusese împins de diferite împrejurări, întâi să se ocupe de cristalografie şi să cerceteze formele cristalelor, aceasta în dorinţa lui de a le cunoaşte bine, – alegându-şi ca subiect de exerciţiu acidul tartric şi sărurile sale. Pe de altă parte voia să vadă dacă, între puterea de deviaţie a luminii polarizate şi hemiedrie poate să fie vreo legătură. A cercetat o mulţime de corpuri şi a văzut că, de cîte ori un corp cristalizează cu o hemiedrie dreaptă deviază lumina polarizată spre dreapta şi cînd cristalizează cu o hemiedrie stîngă, deviază lumina polarizată spre stînga.

Pe obiectele pe care le-a studiat a găsit aceasta. În faţa acestor constatări ale lui Metschernich el n-a apucat să studieze aceste cristale, a găsit că acidul tartric are hemiedrie.

Cînd a studiat racemicul a găsit că are hemiedrie de amandouă felurile: dreaptă şi stîngă. Cum îşi explică el aceasta? Dacă numărul de cristale cu hemiedrie dreapta şi stînga este egal, adică dacă cantitatea celor două substanţe este egală, atunci este natural că atît cît deviază una în dreapta deviază şi cealaltă în stînga şi totul se neutralizează. Aceasta a fost supoziţia lui.

A cules atunci toate cristalele cu hemiedrie spre dreapta. Ei bine, a cules toate cristalele cu hemiedrie dreaptă şi a făcut o soluţie în care a constatat că deviază lumina polarizată spre dreapta, iar cealaltă la stînga. Ce concluzie putea să tragă? În primul rînd, că s-a explicat nulitatea de acţiune a acidului racemic.

Substanţele acestea şi în soluţie deviau lumina polarizată şi atunci, abaterea aceasta a luminii polarizate din planul ei nu mai poate fi datorită felului în care erau aşezate moleculele, fiindcă într-o soluţie, moleculele sunt libere şi circulă. Atunci, unde era structura aceea perpendiculară curioasă? În sînul moleculei şi anume: moleculele acestea trebuie să fie constituite asimetric; una cu simetrie spre dreapta şi alta cu asimetrie spre stînga.

Concepţia aceasta a fost mai tîrziu aplicată pentru o parte din chimia modernă, aşa zisa chimie în spaţiu.

Astăzi, ca să înţelegi chimia organică trebuie să vezi componenţii moleculelor în spaţiu. Aceasta este o imaginaţie care trebuie cultivată. Iată dar concepţia moleculei constituită în spaţiu şi a moleculei asimetrice. Aceasta l-a condus să reflecteze asupra formei corpurilor, în genere, pe care le-a împărţit în două categorii: simetrice şi asimetrice. Este întocmai ca scaunul care, stînd în faţa oglinzii, nu se poate suprapune cu imaginea lui din oglindă. Acelaşi lucru se întîmplă şi cu mîinile noastre. Nu se poate băga mănuşa dreaptă în mîna stîngă.

Pasteur a reuşit să arate, ce este de fapt acidul racemic, care este alcătuit din doi acizi tartrici, cu doi izomeri complimentari, care se completează între ei, ca o mănuşă cu cealaltă. Cînd a descoperit lucrul acesta a ieşit repede din laborator şi, pe primul preparator pe care l-a întîlnit, l-a îmbrăţişat şi i-a spus ce a descoperit.

Un mare savant francez, Biot[3], un om extrem de interesant, un fizician care s-a ocupat timp de 30 ani de fenomenele luminii polarizate a găsit că este inadmisibil. Pasteur i-a scris o scrisoare, rugîndu-l să-i acorde o întrevedere. I-a comunicat lui Biot această descoperire.

Biot a căutat o cantitate mică de acid racemic, a adus sodă şi amoniac ca să prepare racemat dublu de sodiu şi potasiu. Biot a pus la o parte cristalizatorul şi după două zile au început să apară cristalele, care, cînd au ajuns destul de mari, l-a chemat pe Pasteur, care a ales cristalele cele mai mari şi i-a arătat lui Biot hemiedria, pe unele dreaptă pe altele stîngă. A grupat apoi aceste cristale. A pus soluţia în aparatele de experienţă şi cînd Biot a văzut că într-adevăr este aşa că, cristalele cu feţişoarele spre dreapta deviază lumina polarizată spre stînga, atunci l-a apucat de braţ pe Pasteur şi l-a felicitat călduros.

Vă spun toate acestea ca să pătrundeţi mai bine de aceste lucruri, care, la vremea lor au fost senzaţionale şi care au deschis drumuri noi. Pasteur a avut atunci 22 ani. S-a pus atunci o altă problemă: cum putea să apară acidul racemic? De unde putea el să apară? Două molecule de acid tartric, corpuri identice chimiceşte întrunindu-se dau un corp inactiv. Atunci intervine un fapt, care într-adevăr se apropie de realitate. Acidul racemic nu există în comerţ. Se găsia la industriaşii care fabrică acid tartric industrial, din Alsacia, cu 20 ani în urmă.

Află întîmplător, graţie unei vizite făcute lui Metschernich la Paris, că există un fabricant din Alsacia, care fabrică acid tartric. A căutat să găsească fonduri pentru cumpărarea acestui acid tartric. Era gata să ceară subvenţie chiar preşedintelui republicii.

A plecat la Leipzig, cercetînd peste tot fabricile de acid tartric. S-a dus şi la Viena, Praga, etc. Cumpărînd pretutindeni aceea ce-i trebuia. Acum şi-a pus următoarea problemă: putea să fabrice din acid tartric, acid racemic? A rezolvat şi această problemă. Printr-un procedeu anumit a reuşit să prepare acid racemic. De acum încolo îi merge mai uşor.

Se pune acum întrebarea: cum a putut el să rezolve problema fermenţilor? A generaţiei spontane şi originea boalelor infecţioase? A continuat cu studiul cristalelor şi a observat un fapt curios că, dacă sparge un cristal la un colţ şi pe urmă îl reaşează în soluţia mamă atunci se pun noi molecule şi se regenerează locul spart.

L-a impresionat grozav această asemănare cu fenomenele organice. De asemenea se regenerează la animale inferioare nevertebrate.

Pasteur a văzut că există un fel de principiu de întîrziere care guvernează tot în sensul menţinerii formei şi care la formele de mai jos reuşeşte să facă aceasta.

S-a avîntat apoi pe o speculaţiune pe care n-a putut-o urmări, dar care a fost regretul vieţii sale că n-a putut s-o facă fiindcă alte chestiuni l-au abătut din drum.

Pornind de la cercetarea asimetriei, s-a apucat să studieze formele simetrice sau asimetrice ale corpurilor. A ajuns la constatarea că universul (cosmosul) este asimetric atunci a ajuns la concepţia că originea vieţii poate să fie asimetrică deoarece corpurile caracteristice vieţii sunt asimetrice, şi pentru dînsul, orice corp cu asimetrie moleculară de natură minerală sau organică este asimetric.

 

A încercat să experimenteze asupra substanţelor organice, făcînd să lucreze un curent electric într-un anumit sens. Noţiunea aceasta îl împinge mai departe. Fără voie ne gîndim la concepţia care a existat, că noi ne putem opune naturii, în genere, ca în poezia lui Alfred de Vigny,[4] cînd omul simţea o parte din natură, care voia să se vadă pe ea însăşi şi care şi-a creat, forma pentru aceasta. Atunci, dacă mintea noastră, funcţionează în mod drept, este imposibil să iasă ceva afară. Adică, dacă funcţionarea ei cinstită, dacă baza funcţiunii minţii noastre este observaţiune cinstită rezultată din supunerea desăvîrşită, în faţa oglinzii nu poate să iasă. Mai în urmă a revenit la această concepţie chiar pentru oamenii care nu sunt geniali. Ma gândesc la o carte a fizicianului englez James,[5] că sunt noţiuni absurde ca , care nu se poate imagina, fiindcă o valoare negativă nu poate rezulta din înmulţirea a două valori negative nici pozitive. Concepţia de astăzi a universului, aşa cum. a rezultat din teoria quantelor a lui Planck, din teoria relativităţii a lui Einstein, ne surâde.

Sunt  întîmplări care dau roade mai mari atunci cînd le întîlneşti nepregătit. Iată o întîmplare; Pasteur a pus într-un balon o soluţie de racemat de sodiu şi de amoniu. S-a format după cîteva zile o ciupercă. Într-o zi, căzîndu-i privirea asupra, acestei soluţii a fost curios să vadă ce soluţie a mai rămas inactivă. A văzut cu această ocazie că soluţia devia lumina polarizată la stînga. Ce s-a întîmplat? Ciuperca produsă în soluţie a mîncat moleculele care deviau spre dreapta, lumina polarizată şi au rămas numai moleculele care deviau lumina polarizată spre stînga. Această ciupercă el a numit-o „penicillium glaucum“ Aceste organisme nu voiau decît moleculele cu asimetria spre dreapta. Corpul nostru produce substanţă de aceasta asimetrică în mare număr şi una din ele extrem de interesantă, adrenalina, este produsă de o glandă suprarenală. În soluţie de o miime de mg, adrenalina poate să strîngă vasele. S-a ajuns să i se stabilească constituţia şi să se prepare sintetic, însă se fabrică subt formă inactivă racemică, însă trebuie să desfacem noi combinaţia în corpuri stîngi, care sunt cele fabricate de corpul nostru şi în corpuri drepte. Cel stîng este de 15 ori mai activ decît cel drept.

Această descoperire era ca o punte de trecere spre chestiunea fermentaţiilor. Dar a intervenit o schimbare în viaţa lui, care l-a izolat şi în chestiunea fermentaţiilor. A ajuns profesor la Facultatea de Știinţe şi a fost strămutat la Lille. S-a apucat să studieze la microscop substanţele fermentate, de la fabricanţii de alcool, care aveau fermentaţii nereuşite. A găsit, că fermentaţiile sunt bune şi că se găsesc nişte: mici organisme care se lungesc din ce în ce. A ajuns treptat-treptat să descopere că fermentaţia alcoolică şi fermentaţia lactică sunt datorită unor agenţi speciali. A descoperit că fermentaţiile se produc atunci cînd vieţuitoarele, sunt silite să trăiască cu puţin oxigen sau fără oxigen. A priceput imediat că fermentaţia este o viaţă fără aer.

James a fost adversarul lui Pasteur în chestiunea aceasta. Liebig[6] avea concepţiunea că fermentaţia se produce fiindcă ceva organic mort  se descompune şi descompunerea aceasta cuprinde toate substanţele fermentascibile. Concepţiunea aceasta fusese acceptată universal. Acum vine Pasteur care spune că nu substanţa moartă se descompune, ci viaţa produce descompunerea şi este făcută atunci cînd este silit să trăiască fără aer. S-a dedus că orice celulă vie are o viaţă. Aceasta a fost pusă în evidenţă cu metodele moderne perfecţionate, de care nu dispunea Pasteur. Astăzi este un cîştig fundamental al ştiinţei noastre, problema nutriţiei fiinţelor. Prima faza este în schimburile de energii nutritive în substanţa vie. Aceasta este intuiţia genială a lui Pasteur.

Pînă acum, vedeţi cîte concepţii avem: concepţia, disimetriei moleculare, legătura dintre disimetria aceasta şi lumina polarizată, fenomenul fermentaţiilor, încadrat în fenomenul general al vieţii.

Totodată Pasteur a mai rezolvat încă o problemă: că fiecare fermentaţie îşi are organismul adaptat ei. De aici încep să înainteze antenele spre chestiunea boalelor contagioase. A comparat acestea cu nişte fermentaţiuni şi şi-a închipuit că trebuie să le aibă drept cauze.

Deocamdată se punea altă problemă de unde vin fermenţii cari pun stăpînire pe substanţele fermentescibile şi le descompun intens atunci cînd n-au oxigen? Aici se pune problema generaţiei spontane. Se poate naşte viaţă din moarte? Orice viaţă trebuie să fie totdeauna precedată de viaţă? Pe vremea lui Pasteur nimeni nu credea că viaţa se poate naşte din substanţe anorganice. Bunul simţ trebuie să te facă să înţelegi aceasta. Discuţiunea aceasta era foarte vie, fiindcă se complicase cu chestiunea religioasă. Generaţia spontană era un articol din crezul antireligios. Se putea naşte viaţa dintr-o materie neînsufleţită? Pe vremea aceea biserica putea să înăbuşe gandirea cuiva. De când cu biserica, religia nu cunoştea altceva decît  realizarea împărăţiei lui D-zeu şi numai prin realizarea aceasta trebuia să se supravegheze oamenii. Numai oamenii sunt  în măsură să hotărască ce este adevărat şi ce nu este adevărat. Dintre oamenii bisericii foarte mulţi sunt dezinteresaţi. O problemă de ordin ştiinţific, devenise atunci un timp pierdut.

S-a pus astfel problema concepţiunii despre lume. Atunci Pasteur a intrat în luptă. Problema aceasta era socotită atît de grea, încît cei mai mari binevoitori ai lui s-au rugat de el să nu-şi piardă vremea, fiindcă este o problemă fără soluţie. Prilejul i l-a dat Couchet, un savant foarte onorabil. Acesta a făcut o comunicare la academie că el este în stare, oricînd, să facă să apară viaţa într-un lichid organic. Pentru aceasta el se servia de infuziuni de fîn.

Pasteur a văzut în comunicarea aceea care sunt punctele slabe ale lui Couchet şi a pornit la experimentaţie în modul următor. S-a întrebat dacă aerul este cel care face să apară viaţa: dacă aerul conţine germenul de viaţă. Pentru aceasta a făcut următoarea experienţă:

A luat un tub, la care a intercalat un dop de vată, lăsând aerul să treacă în tub. Acest tampon de vată juca rol de filtru. Germenii din aer au rămas în vată. Era deajuns ca să pună o bucăţică din această vată contaminată, în soluţie, ca să apară forme vii. S-a servit în acest scop, de decocţie de drojdie de bere. În loc de vată putea să se servească şi de asbest.

Putea să se nască obiecţiunea că nu se poate şti ce se întîmplă atunci cînd intercalează uu corp străin.

A mai procedat şi altfel. A luat un talon cu gîtul lung, în care se găsea decocţie de drojdie de bere. A îndoit gâtul balonului de mai multe ori, cu scopul de a face  cât mai multe îndoituri, fără însă ca să astupe balonul. Aerul intra prin gura balonului, dar trebuind să urmeze accidentele tubului se lovea de cotituri.

A venit acum Couchet cu o obiecţiune fundamentală. Era vorba că în aer se vîntură germeni, care să poată însămînţa orice lichid fermentescibil: iar aerul trebuie să conţină un număr imens de germeni, la care obiecţiune Pasteur a răspuns că va conţine cantităţi foarte diferite de germeni

A luat un balon de 250 gr. în care a pus tot decocţie de drojdie de bere, pe care a pus-o la fiert. Cînd lichidul fierbea a topit, vîrful de la gîtul balonului şi l-a închis complet. În felul acesta s-a produs o rarefiere, a aerului din balon. Aceeaşi operaţie a făcut-o cu un mare număr de baloane, pe care le-a transportat în diferite puncte ale ţării; pe observator, pe munte, pe gheţari etc. şi în fiecare din aceste puncte a deschis cîte un număr de baloane, lăsînd să intre aer. A constatat că, conţinuturile din baloanele deschise la Paris, s-au turburat toate. Baloanele deschise pe munte s-au turburat în proporţie mai mică, iar sus pe gheţari, nu s-au turburat decît cîteva.

 

Couchet vroia să arate că, aerul, de ori şi unde ar fi, este în stare să producă viaţă. A constatat că şi la înălţimea de 3000 m chiar, aerul conţine germeni.

În sfîrşit Pasteur a reuşit să dovedească că nu există generaţie spontană şi că, în toate împrejurările în care cineva şi-a închipuit că poate să provoace apariţia vieţii într-un mediu mort, de fapt au fost germenii.

Aceasta a fost punctul de plecare. El a trăit cu convingerea că îndată ce începe să experimenteze, concepţiunile filozofice nu mai intervin; intervin numai faptele.

Venea acum chestiunea boalelor contagioase. Nu mai era decît  un pas. Cu studiul fermentaţiilor, cu studiul generaţiei spontane îşi  dezvoltase tehnica, culturilor, necesară ca să rezolve problema boalelor contagioase şi atunci, ca să nu mai insist, el rînd pe rînd a atacat problemele care i-au venit înainte.

Este interesant că obiectele concrete ale cercetărilor sale erau fermentaţiile din regiunea industrială deşi erau în desfăşurarea logică a gîndirii sale .

Vine acum problema dalacului. Franţa pierdea cîte 20 milioane anual din pricina acestei boli. Se găsea ceva în sîngele animalelor moarte de dalac, dar nu se ştia precis ce este.

Cercetînd între timp şi altă boală ca holera găinilor, a ajuns să găsească mijlocul de vaccinare.

Mai bîntuia în timpul acela şi o boală a viermilor de mătase. Pasteur a fost implorat să salveze industria mătăsii. Dar el nu văzuse niciodată pînă atunci viermi de mătase. Pentru aceasta s-a adresat lui Fabre, rugîndu-l să-i dea oarecare noţiuni despre viermii de mătase. Acesta i-a adus nişte gogoşi de mătase pe care Pasteur, mirat, le-a luat în mână și ascultînd a auzit înăuntru un zgomot, care nu ştia de unde provine.

A studiat Pasteur timp de 5 ani această boală, în condiţiuni eroice. S-a întîmplat aceasta la, 1868, cînd avea 46 ani.

A suferit un atac  de congestie cerebrală, care i-a paralizat  jumătate din corp. Se credea că are să se prăpădească, dar s-a făcut bine. Cînd şi-a revenit s-a, apucat din nou de cercetări.  Imobilizat în odaie a condus mai departe campania viermilor de mătase. El nu putea suporta ca atîta lume, ameninţată de ruină, îl chema în ajutor şi el să nu răspundă chemării lor. Nu s-a gîndit nici la el nici la familia lui căci ducea o viaţă de familie foarte restrînsă ci se gîndea numai la omenire.

Apoi a studiat chestiunea dalacului şi a holerii, găinilor. A constatat că o cultură, lăsată să stea un număr de săptămîni a îmbolnăvit găinile.  S-a gîndit că în felul acesta poate să le vaccineze.

Luînd în cercetare chestiunea dalacului a găsit şi mijlocul de vaccinare a animalelor.

A venit apoi chestiunea turbării, pe care tot el a reuşit să o rezolve, găsind tratamentul.

Trebuia, la un moment dat să inoculeze substanţa virulentă în  sistemul nervos al unui cîine. Dr. Roux, ajutorul său a trepanat cîinele. Pasteur avea o deosebită aversiune împotriva cîinilor, cu toate că se  spune că, oamenii buni iubesc cîinii.  În acel moment el a început să mîngîie cîinele, mai ales că avea impresia că animalul a suferit din cauza lui.

Emoţia aceasta n-a fost însă nimic pe lângă emoţiile pe cari le-a simţit atunci cînd a fost  să aplice vaccinări la om.

În chestiunea boalelor infecţioase a fost atacat de toţi profesorii cei mai de frunte.

Venind un copil din Alsacia, muşcat  de un cîine turbat, i-a făcut inoculări şi necontenit venea să vadă mersul tratamentului. A făcut apoi şi alte tratamente ş.a.m.d.

 

Din cele spuse pînă acum, poate că s-a desprins imaginea omului totuşi, poate că am vrea să ne apropiem mai mult de resortul lui. Nu se poate şti precis, dacă oameni de rangul lui Pasteur pot fi împinşi numai de ambiţii. Căci atunci cînd ai ajuns la  succese mari şi îţi vezi tot  odată  sănătatea periclitată, poate că tocmai atunci vrei să te bucuri de cele cîştigate. Este şi un impuls de a da ajutor aproapelui tău. În el trăia viu gîndul acesta, întocmai ca scînteia divină la flacăra sacră. Trebuia prin urmare  să existe un impuls mai adînc.

În Pasteur a fost  ceva divin. El a fost ales în toate corporaţiile ştiinţifice înalte ale Franţei. A fost  întâi ales la Academia de Știinţe, apoi la Academia de Medicină, deşi nu era medic şi, în sfîrşit, la Academia Franceză, ca succesor al lui Litré[7], autorul unui dicţionar de mare valoare.

Litré a fost apostolul pozitivismului. În discursul de recepţie al lui Pasteur la Academia Franceză, a vorbit despre Litré şi s-a pus  la curent cu pozitivismul. Persoana lui Litré îi era foarte simpatică. A lucrat mulţi ani şi a fost denumit „sfînt laic“ fiind venerat. Toată viaţa lui nimic nu-1 mişca mai mult decît o relaţie despre un om mare, biografia unui om mare. În el s-a dezvoltat foarte mult cultul oamenilor mari. S-a dus să-l vadă pe Litré, dar nu se putea împăca cu pozitivismul lui care spunea: „nu trebuia să afirmi nimic; să nu tăgăduieşti nimic;  să excluzi tot ce nu poate fi dovedit” etc.

Pasteur a apus că trebuie să ridici dragostea către omenire la rangul de iubire. El n-a putut să ierte un lucru: acela de a se  exclude noţiunea de infinit şi atunci, în discursul lui de recepţie la Academie, după cuvintele de omagiu rostite pentru Litré şi-a formulat părerea lui împotriva pozitivismului spunînd că fără noţiunea de infinit, nu putem trăi.

 

 

Conferinţa d-lui prof.dr. Fr.Rainer

Marți, 13 februarie 1934)

 


[1] Poetul André Marie Chénier, (1762 – 1794), este considerat precursor al romantismului.

[2] Eilhard Mitscherlich, (1794 – 1863),  chimist și mineralog renumit german. Mitscherlich devine cunoscut printre altele prin descoperirea formelor iztomorfe și polimorfe ale cristalelor, ca și descoperirea acidului selenic (H2SeO4) acidului manganic (HMnO4).

[3] Este vorba despre fizicianul Camille Biot (1850-1918)

 

[4] Alfred de Vigny, (1797 – 1863), poet și dramaturg francez, unul dintre promotorii principali ai romantimsului.

[5] Probabil Rainer se referă la fizicianul si matematicianul englez Sir James Jeans  (1877 – 1946); el este primul care a propus că materia este fabricată încontinuu în univers, fiind renumite cărțile sale în domeniul astronomiei.

[6] Justus von Liebig, (1803 – 1873), chimist și inventator german, este cunoscut îndeosebi pentru contribuțiile sale în domeniul chimiei organice și aplicațiilor acestora în agricultură.

[7] Émile Maksimilien Paul Litré, (1801– 1881), lexicograf și filosof francez, foarte cunoscut pentru dicționarul său de limba franceză, numit „Teh Litré”.  

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign