E-Antropolog

Romașcani pe meridianele globului. Pelerinaj în Țara Sfântă(I)

15 iulie 2012 Adrian Majuru Diaspora

Din cele mai vechi timpuri, începând cu Avraam care a pornit din patria sa,Urul Caldeii, în căutarea pământului făgăduinței, țara pe care Dumnezeu i-a promis-o-Canaanul-(Facere 12,1-5), mulți oameni au pornit  spre locuri încărcate de istorie și spiritualitate – ile Sfinte.Un grup de romașcani, provenind din toate păturile sociale,oameni de diferite vârste,m-au însoțit într-o călătorie emoționantă pe urmele lui Iisus în Țara Sfântă.

ISRAELUL este o țară caracterizată de contraste stridente ce pun în evidență culorile și nuanțele acestui ținut  arid care fascinează – munții aspri,   stâncoși, oaze verzi luxuriante, plantații de citrice, deșertul cu sărăcia lui etc., prin istoria și tradițiile sale, printr-o participare emotivă intensă a pelerinilor, face ca acest loc al Orientului Mijlociu să fie o răspântie fundamentală a câtorva dintre religiile monoteiste universale: creștinismul, iudaismul și islamismul, care iși au aici rădăcina religioasă comună.

Aici a predicat, a făcut minuni, s-a jertfit și a inviat Iisus, dar este și tărâmul măreției, cu istorii din Vechiul Testament, patrimoniu spiritual – istoric și este document al unei întregi națiuni, precum și locul misticei înălțări a lui Mahomed. Extraordinarele mărturii ale trecutului, grandioasele vestigii arheologice, fenomenul de credință și lăcașurile de cult au atras, din toate timpurile și din toate colțurile lumii, pelerini, oameni care s-au dăruit unui efort duhovnicesc în scopul îmbogățirii sufletești. Mulți s-au pregătit înainte de călătorie având sprijinul duhovnicului, aflând ca și Toma răspunsul la intrebarea: „Unde mergem și cum se ajunge la Tatăl?”. Călătoria turistică este însoțită de una lăuntrică înnoitoare, contemplativă, iar la întoarcerea acasă, pelerinii retrăiesc intens fiecare moment și rememorează cu evlavie fiecare pas făcut pe urmele Mântuitorului și ale sfinților.

Cu mare bucurie și emoție, am pășit și noi, la finele lunii iunie, pelerinii români, călcând pe urmele lui Iisus, noi, cei câțiva preoți și mireni de la Episcopia Romanului. Am poposit, pentru început, în Ierusalim, unde ne-am îndreptat spre localitatea Ein – Karem, situată la 7 km depărtare. Potrivit tradiției, aceasta cetate este „Cetatea lui Iuda” și este locul nașterii Sfântului Ioan Botezătorul. Biserica cu hramul Sf. Ioan aparține complexului mânăstiresc Franciscan cu acelasi nume. Ea a fost ridicată pe locul alteia, străvechi, din secolul V, potrivit tradiției, acolo unde se afla casa lui Zaharia și a Elizabetei. Extinsă apoi de cruciați, a fost transformată de arabi în caravanserai și în grajduri și iarași reconstruită și modificată. Ultimele lucrări au fost făcute de franciscani în a doua jumătate a secolului trecut. Elementul cel mai relevant este Cripta, unde se afla așa numita „Grota a lui Benedictus”, considerată a fi locul unde a văzut lumina zilei Botezătorul. Sub Altar, o stelă de marmură poartă o inscripție în limba latină: „Hic precursor domini natus est”.

De aici am urcat pe jos spre „Biserica Sfintei Vizite”, amplasata in peisajul unei coline stâncoase, umbrită de chiparoși, cunoscută și sub numele de „Biserica Preamăririi”, în memoria întâlnirii Fecioarei Maria, venită din Nazaret, cu rudenia sa – Elisabeta.
Edificiul actual este un lăcaș de cult franciscan construit între anii 1938 și 1955, după un proiect al arhitectului italian Antonio Barluzzi. Ordinul Franciscan cumpărase aceste terenuri încă din secolul al XVII-lea. În timpul lucrărilor au fost descoperite vestigiile unei vechi bazilici din perioada bizantină și ale altei biserici, ridicată de către cruciați în secolul XII.
Biserica are două părți: așa numită Biserică Superioară, unde sunt oficiate slujbele religioase, și cripta, unde se află o grotă în care se găsește izvorul Sf. Elisabeta. Printre alte curiozitați, se află aici o piatră încastrată într-un zid, pe care se află urma corpului unui copil. Conform tradiției, această urmă a fost lăsată de micuțul Ioan, în momentul în care Elisabeta l-a ascuns de soldatii lui Irod, în timpul uciderii pruncilor. Pe un perete exterior sunt fixate 41 de plăcuțe, fiecare în altă limbă, conținând „Imnul de laudă al lui Dumnezeu”, numit „Magnificat”: „Mărește sufletul meu pe Domnul și s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu Mântuitorul meu…” (Luca 1, 46).

Ne-am bucurat și noi să descoperim, pe al doilea rând, imnul scris cu litere românești. Din fântâna Elisabetei beau apă foarte multe femei care doresc să aibă prunci, aceasta fiind considerată o apă binecuvantată. Ne-am continuat drumul, pe urmele Sf. Elisabeta, la Mânăstirea Sf. Sava, situată la mică distanță, unde se află peștera în stânca la care a fugit și s-a ascuns mama cu pruncul Ioan, atunci când ostașii au căutat să-l ucidă. Se spune că Elisabeta ar fi zis: „Munte al lui Dumnezeu, primește pe Maica cu pruncul său”, iar muntele s-a deschis și i-a primit. Aici, în peșteră, a murit Elisabeta, și a rămas Ioan până la vârsta de 30 de ani, când a ieșit în pustiul Iordanului pentru a pregăti Calea Domnului Hristos. Lângă peșteră este un izvor binecuvântat și un mic bazin cu apă cristalină în care mișună pești colorați. Ne-am spălat pe față la izvorul Sf. Ioan și am îngenunchiat la altarul din grotă, luând binecuvantarea de a porni la drum. Ne-am îndreptat spre Betleem, care se tâlcuiește „Casa Pâinii”, cetate străveche unde David a fost adus în fața profetului Samuel și a fost uns rege. Mai târziu, tot aici, se va naște un alt „rege” – Mesia, Mântuitorul lumii.

Am ajuns la Biserica Nativității, construită alături de peștera unde s-a născut Hristos. În anul 329, împărăteasa Elena a ridicat aici prima Basilică cu acest hram, ornată cu mozaicuri bizantine, cu coloane și capiteluri bogat împodobite. Avariată de o răscoală a samaritenilor în 552, biserica a fost renovată în întregime de împăratul Iustinian în anul 527. Cruciații care au renovat-o, au folosit-o ca loc al încoronării lui Baudoin I, ca rege al Regatului Latin, în ziua de Crăciun a anului 1100. Locul nașterii lui Iisus este sfințit în peștera de sub altar care are două mici Săli: una cu o stea pe pardoseala de marmură, pentru a marca locul nașterii și alta care arată locul ieslei și locul unde s-au odihnit Iosif și Maria. Pe steaua de argint stă scris: „Hic de virgine Maria Jesus Christus natus est” (Aici s-a născut Iisus Hristos din Fecioaraƒ Maria). Am îngenunchiat și am cântat troparul și condacul Nașterii Domnului, retrăind bucuria îngerilor și a păstorilor.

In fata acestui altar, acolo unde se spune ca a fost asezat copilul dupa nastere, se afla altarul regilor magi, locul unde au așezat darurile lor: aur, smirnă și tămâie. Am admirat interiorul acestei străvechi biserici, care impresionează prin cele 5 naosuri, separate de 4 șiruri de coloane corintice, din calcar roșu, și prin mozaicurile pe fond de aur, datate în secolul XVII. Acestea îi reprezintă pe strămoșii lui Hristos și cele 7 Sinoade Ecumenice. Am ieșit din biserica, cu capul plecat, prin mica „ușă a umilinței” (1,20 metri) care altădată era de mari dimensiuni, dar în secolul al XVII-lea, când musulmanii intrau călare în interior, ea a fost zidită și micșorată. Un sistem ramificat de grote face legătura între grota Nașterii și Biserica Sfânta Ecaterina, ridicată în secolul trecut de Ordinul Franciscanilor. Nu departe se află sanctuarul păstorilor, un lăcaș de cult modern, construit în anii ’50, după proiectul aceluiași architect italian, Antonio Barluzzi. Se spune că în acest loc îngerul le-a vestit păstorilor nașterea lui Iisus, iar în secolul IV, a fost ridicată aici, pe grota păstorilor, o bisericuță distrusă mai târziu de perși, în secolul VII, reconstruită ca biserică fortificată, devenind mai apoi, mânăstire.

Am ajuns prin pustiul deșertului la una din cele mai frumoase mânăstiri din Țara Sfântă, închinată Sf. Sava cel Sfințit, un întemeietor al vieții de obște. În peșterile din preajma lavrei se văd urmele de viețuire a monahilor de altădată – pustnici – care duceau o viață severă. Invazia persană din anul 614 a consemnat uciderea  și mărturie stau sutele de moaște frumos mirositoare ale sfinților părinți martiri, așezate într-un paraclis. În biserica mare se afla moaștele intacte ale întemeietorului Sf. Sava care au o odisee a lor, fiind luate de cruciați și readuse după  900 de ani în mânăstire. Aici, la Sf. Sava, femeile nu au voie în mânăstire. Ele rămân la poarta lavrei, pe bănci, în umbra măslinilor, unde sunt servite de monahi cu dulciuri, sucuri și fructe.

În mânăstire se află peștera Sfântului Ioan Damaschinul, locul unde a scris dogma sa, în jurul anului 727 (728) și unde iși are mormântul. Se spunea că era cel mai învățat om al vremii sale. Tot aici, în peșteră, el a compus imnele de laudă în cinstea Maicii Domnului.
Ne-am bucurat să aflăm că un român, pe nume Anania Valahul, a ctitorit în secolul al XIX-lea paraclisul Sf. Nicolae, unde se găsesc sute de moaște ale sfinților părinți ce au viețuit aici de-a lungul veacurilor. Astăzi mai viețuiesc la lavra Sf. Sava doar 13 părinți, dintre care și doi romani, Zosima și Constantin. Am oficiat o mică slujbă religioasă la căpătâiul Sf. Sava, după care ne-am bucurat de ospitalitatea părinților savaiți și am luat binecuvântarea pentru călătorie. Am ajuns în scurt timp la o altă mânăstire straveche, închinată Sf. Teodosie cel Mare († 532). Aici viețuiesc doar trei monahi, două maici românce, Fevronia și Cristina și un bătrân slujitor, Arhimandritul Ieroteos.

O mare bucurie pentru noi pelerinii, dar și pentru gazde, a fost aceea de a ne ruga în limba dulce românească la mormântul Sf. Teodosie și la peștera magilor situată în preajma bisericii. Tradiția spune că, cei trei magi, Gaspar, Melchior și Baltazar, au poposit aici și li s-a arătat în vis să plece în patria lor fără a mai veni la Irod să-i spună unde se afla pruncul Iisus. În biserica Mânăstirii sunt pictați magii pe ușile împărătești, iar în curtea lavrei se văd ruinele vechii bazilici. În grota magilor mormântul Sf. Teodosie și al mamei sale, Evlogia, dar și nenumarate moaște ale mucenicilor din timpul persecuției perșilor din 614. În lumina roșie a asfințitului torid, am luat binecuvântare de a pleca mai departe la drum, spre Ierusalim, cu inimile pline de mireasma sfinților, așteptând parcă cu nerăbdare, o noua zi, o nouă călătorie pe urmele lui Iisus, adeverind paginile Scripturii și întârindu-ne credința.

În zorii zilei am pornit din Ierusalim spre Nazaret, o așezare cu colinele înverzite din Galileea Inferioară, nu departe de lacul Tiberiadei. Orașul are o istorie zbuciumată fiind sub dominație romană, apoi arabă, iar mai târziu, în epoca cruciadelor (sec. XI) cunoaște o oarecare strălucire. Actualul oraș este un conglomerat de etnii și de credințe religioase.
            Grandioasa Bazilică a Bunei Vestiri este monumentul cel mai impresionant ca proporții, arhitectură și valoare artistică. Biserica actuală este construită în 1969 de Ordinul Franciscanilor pe locul alteia mai vechi, în care se afla Grota Sfintei Fecioare, unde aceasta a primit de la Arhanghelul Gavriil vestea maternitații. Potrivit tradiției, pe acest loc au fost ridicate succesiv cinci biserici, prima dintre acestea în secolul IV, de către împărăteasa Elena, apoi de bizantini (sec. VI), cruciați (sec. XII), franciscani (sec. XVII). Interiorul așa – numitei Biserici superioare se caracterizează prin modernismul soluțiilor arhitectonice propuse și se compune din trei naosuri despărțite de piloni robuști din beton. Impresionant este altarul ce adăpostește un grandios mosaic reprezentând Triumful Bisericii Universale. Am aflat aici că acoperișul din tablă de aramă a fost executat de doi români din Tg. Mures, iar în curtea interioară a bisericii, pe un perete de beton a fost executat un mosaic deosebit reprezentând pe Maica Domnului cu Pruncul (Orata) sub care sta scris: „Cu dragoste, din partea României”. Alături este reconstruit atelierul de dulgherie al bătrânului Iosif, locul unde a petrecut Iisus până la vârsta de 30 de ani.

Străbătând străduțele pitorești și sugestive, animate de tarabe cu diferite mărfuri, pe care acum 2000 de ani se juca poate Pruncul Iisus, am ajuns la Biserica Sfântul Gavriil, în care se păstrează Fântâna Sfintei Fecioare Maria. Scrierile evanghelice apocrife prezintă o versiune conform căreia acesta ar fi locul exact unde s-a petrecut Buna Vestire, în timp ce Maria lua apă de la izvor. În interiorul acestei biserici ne-a surprins frumusețea catapetesmei și pictura in fresco executată cu măiestrie de moldovenii noștri: Mihai, Gavril și Nicolae Moroșan, în perioada 1977 – 1978. Ne-am închinat cu evlavie în fața icoanelor Sf. Ioan cel Nou de la Suceava, în fața Sf. Cuv. Parascheva de la Iași, am admirat ceramica de Izmic (Niceea) din secolul al XVI-lea, icoanele argintate prin incizie după o tehnică arabă, decorațiunile rafinate cu motive geometrice. La poarta bisericii, un comerciant generos ne-a servit cu turte uscate date cu ulei de maslin și ierburi amare, condimentate și cu apă rece din Izvorul Maicii Domnului. Am pornit la drum spre localitatea Cana, tot prin Ținutul Galileii, oprindu-ne la Biserica Sf. Gheorghe, o biserica greco – ortodoxă, ridicată la anul 1885, pe locul săvârșirii primei minuni de către Iisus – transformarea apei în vin. Se mai păstrează aici două vase din piatră din cele șase, folosite la Nunta din Cana. Ne-a surprins plăcut o icoană deosebită ce-l înfățișează pe Simon Zelotul, ucenicul Domnului, la nunta căruia s-a petrecut minunea. Peste tot, comercianții vând vestitul vin de Cana, aromat și dulce ca un lichior.  Am pornit mai departe spre muntele Tabor, denumit de arabi „Djebel Tor”, adică „muntele taurului”, amintind de vechi practici rituale din vremea canaaneenilor, care aduceau jertfe sângeroase la idoli. Pe vârful muntelui domina frumoasa basilică a „Schimbării la Fața”, pe locul unde a poposit Iisus, însoțit de Petru, Iacov și Ioan și „S-a schimbat la față înaintea lor și a strălucit fața Lui ca soarele, iar veșmintele Lui s-au făcut albe ca lumina”. Înaintea fațadei se află ruinele unor vechi biserici  care au existat înaintea celei prezente; prima basilică fiind cea a împărătesei Elena. Interiorul împărțit în trei părți (pronaos, naos și altar), impresionează prin pictura strălucită și catapeteasma bogată. În biserică este așezată spre închinare o icoană reprezentând Acatistul Maicii Domnului (1891), unde pelerinii veniți de departe își pun dorințe, așează aici (unii chiar lasă aici fotografii cu cei dragi, cu cei aflați în nevoi, pentru ca Maica Domnului să-i ocrotească. În dreapta altarului se află piatra funerară a ctitorului actualei biserici, părintele Irinarh Rossetti († 26 dec. 1859), un mare duhovnic român, rudenie cu episcopul Romanului, Veniamin Rosset, ce a petrecut în aceste binecuvântate locuri mare parte din viață. Ne-am îndreptat apoi spre lacul Galileii (Marea Tiberiadei), trecând pe lângă Magdala, locul unde a trăit Maria Magdalena, străbătând o zonă bogată, cu livezi de migdal, de mango, curmale și banane. Dincolo de apă este ținutul Golan și Siria, iar în fața noastră se vede Muntele Fericirilor și orașul Tiberias, ridicat de Irod, în cinstea împăratului roman Tiberius.

Ne-am oprit la Tabgha, un loc plin de vegetație, unde a poposit cândva și Iisus cu ucenicii Săi. Aici, fiind El împresurat de mulțimi, a săvârșit minunea înmulțirii pâinilor și a peștilor. Denumirea localității s-ar traduce „Șapte fântâni” (Tabgha) și într-adevăr, aici sunt câteva izvoare sulfuroase, frecventate de bolnavi pentru tratarea bolilor de piele. Se spune că la unul din izvoare s-a scăldat dreptul Iov și s-a vindecat. Aici sunt ridicate două biserici. Prima, pe locul unde a înmulțit Iisus pâinile și peștii, o construcție modernă ridicată pe o construcție din secolul IV, de la care se păstrează câteva mozaicuri unice în felul lor, reprezentând animale (pelicanul, șarpele, peștele), flori, dar și crucea bizantină. Astăzi, biserica aparține ordinului benedictinilor, care au descoperit vestigiile vechii bazilici la sfârșitul secolului trecut și au ridicat aici actuala biserică. Elementele care, din punct de vedere artistic, fac un punct de atracție pentru turiști și pelerini sunt splendidele mozaicuri. Cea de-a doua biserică, aflată chiar pe malul lacului Tiberiadei, este ridicată de franciscani în anul 1940, pe o stâncă ce se poate vedea în interiorul bisericii, cunoscută sub numele latin „Mensa Cristi”. Pe această piatră s-a arătat Iisus după Înviere ucenicilor Săi și tot aici l-a reașezat pe Petru în rândul apostolilor, după ce se lepădase de Hristos de trei ori, dându-i turma cea cuvântătoare: „Paște oile Mele” (In. 21, 17). În acest cadru mirific a avut loc pescuirea minunată și tot aici, pe un deal ce domina lacul Tiberiadei, a rostit Iisus „predica de pe munte”, proclamând mulțimilor cele nouă Fericiri, nouă căi spre bucuria veșnică, spre desăvârșire.

            În 1937, arhitectul Antonio Barluzzi a ridicat pe vârful dealului Biserica Fericirilor, un edificiu pe plan octogonal, înconjurat de un frumos portic cu coloane pe toată lungimea construcției. În interior, pe fiecare fereastră este înscris textul unei fericiri (Mt. 5, 3 – 11), prilej de meditație și bucurie duhovnicească. Fericiți am fost și noi pelerinii care ne-am învrednicit să pășim cu emoție pe urmele Mântuitorului și ale apostolilor, într-un cadru natural, plin de farmec și sfințenie. Am pornit de la Muntele Fericirilor spre străvechea cetate Capernaum, un loc plin de istorie și de credință. Aici a înviat Iisus pe fiica lui Iair, mai marele Sinagogii (Mc. V), a vindecat sluga ceturionului (sutașului) (Lc. VII), a vindecat un demonizat (Mc. I). Totuși, în ciuda numeroaselor minuni făcute la Capernaum, locuitorii cetății nu s-au convertit, atrăgând dojană aspră din partea lui Iisus. Interesante vestigii arheologice au fost scoase la lumină de curând – o sinagogă din secolele III – IV, evocând strălucirea orașului de altădată. În preajma sinagogii se pot vedea rămâșițele unei construcții (probabil o biserică bizantină, pe care tradiția o consacră drept Casa lui Simon Petru). Am poposit aici la Mânăstirea greco – ortodoxă unde singurul vietuițor, părintele Irinarh, ne-a primit cu multă căldură, fiind o gazdă deosebit de ospitalieră. Biserica este ca o fortăreață pe malul Iordanului, fiind sfințită de patriarhul Damianos al Ierusalimului în anul 1931. Plecând de la mânăstire ne-am oprit într-un loc special amenajat pe malul râului Iordan, unde am oficiat slujba de sfințire a apei și am coborât cu nevrednicie în apa curgătoare unde altădată Mântuitorul Însuși, Ioan Botezătorul și Apostolii au intrat. Iordanul este râul care a servit ca hotar al Țării Făgăduinței, apa pe care Moise nu a avut voie să o treacă. Trecerea i-a fost permisă de Iosua, iar evenimentul este descris în cartea Deuteronom, cap.9. Pe malurile acestea a predicat Ioan, iar pelerinii, în amintirea coborârii lui Hristos în apa Iordanului, se îmbracă și ei într-o camașă albă, lungă și reînnoiesc botezul în mod simbolic, coborând în apele repezi ale Iordanului. Luând binecuvantarea acestor locuri, am înconjurat apoi Marea Tiberiadei și am trecut prin ținutul Golan (la granița cu Siria), unde pe înălțimi se văd mormintele în care stăteau cei doi demonizați atunci când Iisus a venit în ținutul gherghesenilor și i-a tămăduit pe aceștia, permițând diavolilor să intre în turma de porci care pășteau pe malul apei. În lumina asfințitului, ne-am retras în atmosfera efervescentă a Cetății Sfinte – Ierusalim – așteptând o nouă zi, o nouă călătorie binecuvântată. În zorii zilei am pornit din Ierusalim spre Nazaret, o așezare cu colinele înverzite din Galileea Inferioară, nu departe de lacul Tiberiadei. Orașul are o istorie zbuciumată, fiind sub dominație romană, apoi arabă, iar mai târziu, în epoca cruciadelor (sec. XI) cunoaște o oarecare strălucire. Actualul oraș este un conglomerat de etnii și de credințe religioase.

Nu departe de Ierusalim, „ca la cincisprezece stadia” (In. 11, 18) se afla localitatea Betania, acolo unde Iisus l-a înviat pe Lazăr, cel mort de patru zile. Vechea Betanie poartă astăzi numele arab El Azaryia, care derivă, probabil, de la numele unei așezări creștine din epoca bizantină: Lazarion. Aici, pe versantul oriental al Muntelui Măslinilor se află Mânăstirea „Înălțarea Domnului”, unde viețuiesc monahi ruși și români, pe locul unde a poposit Iisus cu ucenicii Săi și cu Maica Sa Maria, înainte de Înălțarea la cer.

La intrarea în sfântul locaș se păstrează o piatră cu urma Maicii Domnului, unde am îngenuchiat cu toții cu sfiască supunere. Am cunoscut aici două maici, ostenitoare și viețuitoare de multă vreme la locurile sfinte – maica Salomeea, din zona Galaților, călugariță la Mânăstirea Pasărea și maica Evghenia, de la Mânăstirea Râmeți. În incinta mânăstirii putem vizita și o altă biserică închinată Aflării capului Sf. Ioan Botezătorul, loc în care s-a păstrat capul Sfântului în veacurile primare. Se pot vedea și astăzi ruinele vechii bazilici și mozaicuri din perioada bizantină (secolul IV). Am plecat pe străduțele aglomerate spre locul Înălțării Domnului la cer. În primele veacuri a existat aici un vechi sanctuar paleocreștin, distrus de persani în prima jumătate a secolului al VII-lea. El a fost reconstruit de cruciați în formă de mic templu octogonal (secolul XII). Trecând apoi sub controlul musulmanilor, care sunt proprietari din secolul al XIII-lea, edificiul este transformat radical prin zidirea de mici arcade și prin acoperirea octogonului, obținută prin construirea unei mici cupole în stil pur Islamic. În interior, pe o stâncă, se poate vedea amprenta unui picior, pe care tradiția creștină o consideră a fi cea lăsata de piciorul lui Iisus în clipa Înălțării la cer. „…Și i-a dus afară (pe ucenici) până spre Betania și ridicându-Și mâinile I-a binecuvantat și pe când îi binecuvânta S-a despărțit de ei și S-a înălțat la cer…” (Lc. 24, 50 – 51). În fața noastră se întinde Valea Cedronului, care desparte partea veche a Ierusalimului de Muntele Măslinilor. Peisajul este aspru, coline pietroase și golașe, presărate cu câțiva măslini și vegetație săracă. Aceasta vale a fost și ea martoră a multor episoade povestite de Evanghelii, fiind interesantă datorită prezenței unor morminte rupestre denumite, impropriu, „mormintele profeților”, deși ele relevă un model elenistic.  Am vizitat biserica Sf. Petru din Gallicantu, construită de călugării asunționiști în jurul anului 1930. Tradiția spune că aici ar fi fost casa arhiereului Caiafa. Curioasa denumire – Gallicantu – care înseamnă „cântatul cocoșului” – amintește de lepădarea lui Petru: „Atunci el și-a adus aminte de cuvântul lui Iisus care zisese: Mai înainte de a cânta cocoșul de trei ori te vei lepada de Mine. Și ieșind afară a plâns cu amar…”(Mt. 27, 7). Biserica Sf. Petru este în formă de lacrimă și este ridicată pe locul alteia mai vechi bizantine, ea fiind opera arhitectului italian Antonio Barluzzi. La poarta bisericii arheologii au descoperit un osuar cu mai multe decorații, printre care și monogramul „Constantin”. În apropiere se afla o altă biserică, rusă, pe locul unde Iisus I-a învățat pe ucenicii Săi rugăciunea domnească „Tatăl nostru”. Tot aici este locul unde patriarhul Avraam a adus jertfa lui Dumnezeu pe unicul său fiu, Isac și unde Iisus a deplâns cetatea Ierusalimului, prevestind nenorocirile ce aveau să vină peste dânsa. Am ajuns într-un loc sacru mult îndrăgit de tradiția creștină – Grădina Ghetsimani, un loc plin de vegetație, cu măslini centenari având forme constorsionate de bătrânețe, ce dau impresia că aceștia sunt chiar măslinii care au fost martori ai ultimei nopți a lui Iisus înainte de a fi prins. Cuvântul „Ghetsimani” își are originea în expresia ebraică „Gat Shemen”, care înseamnă „teascul măslinilor”, referindu-se desigur, la abundența naturală a acestei plante. Aici Iisus și-a petrecut ultima noapte cu ucenicii, înainte de a fi prins, rugându-se aici pentru toată lumea. Nu întâmplător biserica ce s-a ridicat pe acest loc poartă denumirea de „Biserica tuturor națiunilor”. Același architect italian, Antonio Berluzzi, a ridicat acest frumos lăcaș de cult în perioada 1919 – 1924. Biserica este cunoscută și sub denumirea de „Bazilica Agoniei”, cu referire la noaptea patimii. La construirea acestei biserici au participat mai multe țări (de aici și numele ei). În interior, câteva fragmente de mosaic sunt dovada existenței unei vechi biserici (secolul IV) de tip bizantin. Elementul cel mai reprezentativ este prezbiteriul, unde, în fața altarului mare, se află o stâncă pe care ar fi stat Iisus când s-a rugat în noaptea patimilor. Piatra este înconjurată de o coroană de spini din fier forjat. În arcada absidei se poate vedea un mosaic care ilustrează „agonia lui Hristos consolat de înger” iar în absidele laterale se pot vedea alte reprezentări în mosaic, cu momente din Patimile lui Iisus, ca Sărutul lui Iuda și Prinderea lui Iisus. Ne-am închinat în acest loc plin de durere și străbătând cărarea pe care l-au luat ostașii pe Iisus, ne-am îndreptat spre un alt loc sfânt al creștinilor – Mormântul Sfintei Fecioare Maria. Pe mormântul Maicii Domnului cruciații au ridicat o biserică în secolul al XI-lea dar originile sale se pare că au data din epoca bizantină (secolul V). Elementul cel mai relevant din punct de vedere religios este cripta, săpată direct în stâncă, locul unde apostolii au așezat-o pe Fecioara Maria la trecerea Sa din această viață la cele veșnice. În interiorul bisericii sunt păstrate mormintele părinților Sfintei Fecioare – Ioachim si Ana – și a lui Iosif, soțul său. Pe o scara abruptă, ce permite accesul în camera subterană care adăpostește mormântul Maicii Domnului, am văzut tablouri, icoane și candele cu totul deosebite. Deși această biserică revendica autenticitatea mormântului Sfintei Maria, amintim, totuși faptul că un alt mormânt al Sfintei Fecioare este venerat în Turcia, la Efes, unde a locuit Sfânta Maria, în casa lui Ioan – apostolul cel iubit. De aici se poate vedea de aproape magnifica centură de ziduri fortificate ce înconjoară Ierusalimul, deschisă de șapte mari și frumoase porți: Poarta Damascului, Poarta lui Irod (Poarta Florilor), Poarta Leilor (a Sfântului Ștefan), Poarta Aurită (a milei), Poarta Gunoiului, Poarta Sionului (a lui David), Poarta Jaffei și Poarta Nouă. Noi am intrat pe Poarta Leilor, situată în preajma locului martirului Sfântului Arhidiacon Ștefan – primul martir al creștinilor. Am trecut pe lângă  Scăldătoarea Vitezda, unde Iisus a tămăduit un slăbănog (un om paralizat) de multă vreme în suferința. Aici, arheologii au descoperit cele cinci depozite de apă (cinci pridvoare), ca o mărturie a veridicității faptelor descrise de Evanghelistul Ioan (In. 5, 1 – 9). Odinioară aici era Poarta Oilor, în apropierea careia avea loc un târg de astfel de animale, care erau apoi scăldate în scăldătoare pentru a fi folosite la sacrificiile ce aveau loc în oraș. Am intrat pe Calea Crucii (Via Crucia) sau Via Dolorosa (Calea Durerii), care, de fapt, este o soluție recentă a drumului parcurs de Hristos sub povara crucii, până la Golgota. Acest itinerariu, datând din secolul I, este oarecum diferit față de cel parcurs de Iisus. De exemplu, din fortăreața Antonia, locul unde a fost judecat Iisus în fața lui Pilat și reședința lui Irod cel Mare nu au mai rămas decât puține urme din pardoseală. Acest loc, care se află lângă colțul de nord – vest al Templului, a fost începutul drumului pe care Iisus l-a parcurs mergând către locul răstignirii, care, la acea vremea, se afla în afara cetății. În fiecare vineri după-amiază, franciscanii desfășoară o pioasă procesiune de-a lungul drumurilor ce au fost martore ale jertfei lui Hristos. I-am văzut și noi cum purtau pe umeri cruci de lemn, intonând cântări religioase funebre. Primul popas este locul unde l-a interogat și condamnat Pilat. Aici s-a ridicat o biserică a flagelării, în memoria suferințelor îndurate aici de Iisus. Al doilea popas se află în apropierea vestigiilor unei vechi construcții romane, cunoscute cu numele de „Arcul Ecce Homo”, în amintirea faimoaselor cuvinte pronunțate de Pilat când l-a prezentat pe Iisus mulțimilor: „Iată Omul!”. Al treilea popas amintește de prima cădere a lui Iisus pe Calea Durerii. Al Patrulea popas amintește întâlnirea dintre Iisus și Maica Domnului, loc pe care s-a ridicat un paraclis. Al cincilea popas amintește de întâlnirea lui Iisus cu Simon Cirineul, căruia i s-a dat să poarte crucea până la Golgota. Al șaselea popas amintește de întâlnirea cu Veronica, al cărei mormânt se poate vedea aici. Se spune că aceasta femeie a șters fața lui Hristos cu un val de mătase pe care chipul Lui a rămas imprimat, relicva ce se păstrează în Biserica Romană Sf. Petru, din secolul VIII. Al șaptelea popas este locul celei de-a doua căderi a lui Iisus, loc amintit de o coloană. Al optulea popas amintește de întâlnirea lui Iisus cu femeile mironosițe . Al nouălea popas este locul celei de-a treia căderi a lui Iisus, marcat printr-o coloană din epoca romană, așezată la intrarea  în Mânăstirea Coptă. Ultimele cinci popasuri de pe Calea Crucii se află în interiorul Bisericii Sfântului Mormânt. Locul pe care se află acum biserica a fost pe vremuri sediul execuțiilor capitale, motiv pentru care se află în afara centurii fortificate a orașului. Denumirea „Golgota” derivă din expresia aramaică „Gugoleth”, care înseamnă „Țeasta”, din cauza aspectului ciudat al colinei, care seamănă cu o țeastă de om, confirmând parcă legenda că aici ar fi fost îngropat Adam. Evanghelistul Ioan prezintă momentul astfel: „…Și ei au luat pe Iisus și L-au dus ca să fie răstignit. Și ducându-Și crucea a ieșit la locul ce se cheamă al Căpățânii care, pe evreiește, se zice Golgota. (In. 19, 16 – 17). În acest loc, împărăteasa Elena a poruncit să se sape în anul 325, descoperind crucea lui Hristos și locul unde a fost îngropat Domnul. Aici ea a ridicat prima biserică, în anul 326 (terminată în 335), lăsând intactă stânca Golgotei, unde au fost așezate o cruce și un altar. Deasupra mormântului lui Iisus a fost ridicată o construcție rotundă, de dimensiuni mari denumită „Anastasis” (Înviere), dar biserica a fost distrusă de perși în urma invaziei din anul 614. Biserica a fost rezidită din temelii după 15 ani și a fost din nou distrusă de califul El Hakem, la anul 1009. După cucerirea Ierusalimului de către cruciați la sfârșitul secolului XI) ea a fost mărită și îmbogățită. Un grav incendiu a avariat-o din nou, fiind restaurată de greco – ortodocși. În prezent, Sfântul Mormânt este împărțit între comunitățile romano – catolică, greco – ortodoxa, armeana, coptă, siriană și etiopiană. La intrarea în Sfântul Mormânt se află o piatră lustruită din calcar roz, înconjurată de sfeșnice având deasupra opt candele. După tradiție, acesta este locul unde Iisus, după ce a fost coborât de pe cruce, a fost uns cu miruri și a fost plâns de Maica Sa.

Urcând treptele ce duc la Golgota ne închipuim cu ochii minții durerea și suferința Maicii. Locul unde a fost răstignit  Iisus este marcat prin două capele, separate de așa numitul „Altar Stabat Mater”, care amintește de tânguirea Maicii. Prima capelă este romano – catolică, iar a doua Greco – ortodoxă, împodobită cu icoane deosebite, placate cu argint de mărime naturală, reprezentând pe Hristos, Fecioara Maria și Sfântul Ioan, apostolul cel iubit. Sub imaginea lui Hristos răstignit, care atârnă inert pe cruce, se poate vedea un inel de argint care indică locul unde a fost înfiptă crucea (al XII-lea popas). Călugării greci tocmai începuseră slujba de seară când noi ne închinam pe Golgota. În mireasma de smirnă și tămâie, inimile și sufletele erau transpuse în atmosfera dumnezeiască a spațiului pe care cândva a fost răstignit FIUL LUI DUMNEZEU, „pentru noi și pentru a noastră mântuire”. Ce bucurie și binecuvântare să pășim pe urmele lui Dumnezeu…

             Am mers apoi spre mormântul lui Iisus, care marchează ultimul popas de pe Drumul Crucii (al XIV-lea). Cu emoție am intrat în prima încăpere a uriașului baldachin ce adăpostește mormântul, cunoscută sub numele de „Capela Îngerului”. Un fragment de piatră indica locul unde ar fi stat îngerul când a vestit femeilor purtătoare de miruri că „Hristos a înviat!”, întrebându-le: „De ce Îl căutați pe Cel viu între cei morți?”. Accesul în camera mortuară se face printr-o ușă îngustă și joasă, spațiul fiind intim și luminat doar de candele și lumânări. Aici s-a încheiat istoria vieții pământești a lui Hristos, înainte de glorioasa Sa Înviere și de Înălțarea „de-a dreapta Tatălui Ceresc”. O placă din marmură acoperă piatra mormântului ce se află în grădina lui Iosif din Arimateea. Deasupra mormântului luminează candele din argint așezate de patru confesiuni creștine. În preajma mormântului se răspândește un miros deosebit de plăcut de mir, tămâie și smirnă. Cu sufletele încărcate de emoție și de binecuvântare am pornit pe străduțele înguste și  pline cu tarabe și comercianți, spre Orașul lui David, o zonă străveche a cetății unde se pot vedea citadela fortificată, turnul lui David, mormântul regelui David – loc frecventat și venerat de credința ebraică. Am rostit cu toții lângă masivul sarcofag din piatră (învelit cu un drapel roșu) psalmul 50, de pocăință, al lui David, iar nu departe de noi se afla Zidul Plângerii, punctul de rezistență al credinței ebraice, un simbol al acestui popor.

În prag de seară, după o experiență atât de bogată, ce nu a lăsat indiferent pe nici un turist sau pelerin, ne-am retras spre odihnă și meditație. Ce bucurie sfântă! Am părăsit Ierusalimul în zorii zilei, îndreptându-ne spre Ierihon. Pustiul Iudeii ne-a oferit o priveliște stranie – coline golașe, nisip și uscăciune. De o parte și de alta a drumului am văzut din loc în loc colibele beduinilor și animalele lor, greu încercate de soarele torid. Pustiul Iudeii se întinde de la sud – estul Ierusalimului, până la malul Mării Moarte și cuprinde zone încărcate de istorie și credință, pe unde adesea a pășit Iisus și Ioan Botezatorul. Deși cuvântul „pustiu” în sine, nu poate să reprezinte o atracție turistică irezistibilă, trebuie totuși spus că aspectul său peisagistic este sugestiv. Colinele pietroase, aride, cu creste neregulate, săpate de depresiuni adânci, oferă privitorilor parcă un peisaj lunar, supranatural, ce merită a fi văzut! Ne-am oprit în mijlocul pustiului pentru a ne închina la una dintre cele mai vestite lavre ale Ortodoxiei – Mânăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul. Astăzi viețuiesc aici câțiva călugări greci care ne-au vorbit cu multă evlavie și respect despre ultimul mare sfânt din Hozeva – Sfântul Ioan Iacob Românul (de la Neamț), ale cărui moaște sunt expuse întregi într-un sicriu de sticlă, spre închinare, în paraclisul mânăstirii. Am îngenunchiat și ne-am închinat cu toții la căpătâiul său, bucurându-ne că neamul românesc a odrăslit această floare a pustiei, aureolată de Dumnezeu cu nimbul sfințeniei. Ne-am bucurat să auzim că și catapeteasma Bisericii mari (cu hramul Nașterea Maicii Domnului), ridicată la anul 1888, a fost lucrată tot de un român, de la Mânăstirea Antim – București. Deasupra paraclisului, urcând pe o scară abruptă, am ajuns la peștera unde a petrecut Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul. Aici, în pustie, era un pârâu (Cherit) iar corbii îi aduceau de mâncare. Am vazut și noi corbii pustiei, păsări ce trăiesc în scobiturile stâncilor, ce par a fi îmblânzite de viețuitorii lavrei, care coboară să ia câte o bucată de pâine chiar din mâna pelerinului. Sfântul Ioan Iacob ar putea fi numit „patronul” și ocrotitorul românilor aflați la locurile sfinte. Bucuria noastră a fost amplificată și de faptul că acest sfânt este originar din Moldova. S-a născut la Crainicești – Dorohoi în anul 1913. A rămas orfan de la 3 ani, fiind crescut de bunica sa. În 1933 s-a călugărit de tânăr la Mânăstirea Neamț, unde a avut ascultarea de bibliotecar și îngrijitor al bolnavilor. Din botez s-a numit Ilie, după călugărie Ioan. În anul 1936 pleacă la Ierusalim și petrece o vreme la Mânăstirea Sfântul Sava cel Sfințit din pustie. În 1946 a fost chemat să servească Schitul Românesc de la Iordan; a fost hirotonit preot și a slujit aici 6 ani. Pentru că dorea o viață ascetică, în singurătate, cu binecuvântarea Patriarhului Ierusalimului s-a așezat într-o peșteră, în preajma Mânăstirii Sfântul Gheorghe Hozeva, nevoindu-se în post și rugăciune peste 8 ani de zile. În acest loc a scris poezii religioase de o mare frumusețe duhovnicească, înălțându-se sufletește către cele de sus, până a fost chemat la Domnul, la 5 august 1960. A fost înmormântat în peștera unde viețuise, de către monahul și împreună viețuitor al pustiei, Ioanichie. Printr-o descoperire dumnezeiască, în anul 1980, trupul său a fost dezgropat și aflat întreg și bine mirositor a miruri. Din frumoasele versuri ale părintelui nostru Ioan Iacob aș aminti câteva, sugestive: „Rămas de mic orfan pe lume/ ca un copil al nimănui/mi-am pus nădejdea mea în Domnul/cerând de-a pururi mila Lui…”(În brațele părintești). „De câte ori priveam în zare/ simțeam de  casă un dor/ ca să colind pământ și mare/să fiu departe călător…/un singur țărm acum rămâne/ strein de valul cel lumesc/Ierusalimul cel din ceruri/ în calea lui să mă grăbesc/ la el nu este nici durere/ nici întristare nici suspin/acolo nu-i apus de soare/ și cerul veșnic e senin.”(Spre alte tărâmuri). Am luat binecuvântarea pentru călătorie și ne-am despărțit de Sfântul Ioan Romanul (cum este numit de către greci), îndreptându-ne spre Ierihon.

autor:  Pr. dr.  Aurel Florin Tuscanu,                                                                                   Protoiereu de Roman

 

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign