E-Antropolog

Apa în relaţia cu aşezările umane – aspecte teoretice şi perspective personale

26 august 2012 Adrian Majuru Antropologie urbana

1. Relaţia apă (ca element natural)-aşezare în decursul
istoriei     

1.1Poziţionarea faţă de apa

Apa a atras aşezarea
comunităţilor umane, oferind cadrul propice locuirii şi facilităţi pentru o
serie de funcţiuni: consum alimentar, de irigare şi fertilizare, aparare,
comerţ, circulaţie/comunicare, pentru profesiuni legate de apă, exploatare
energetică, de purificare, de deversare deşeuri sau simbolică.

Diferite
locaţii ale nucleului istoric urban pe apa [1] (schema1 şi schema2)

 

de la stînga la dreapta:

1. pe o insula creata de bratele unui rîu, în lac sau mare

2. pe o insula alungita inconjurata pe trei parti de apa

3. între un rîu si afluentul sau

4. la gura de varsare a rîului într-alt rau sau mare

de la stanga la dreapta:

1. pe o colină lângă rîu/lac sau pe terase înalte ale văii rîului

2. la intersecția unei ape cu rute comerciale importante

3. într-o vale, cel mai des pe terasa joasă a rîului

4. locații mixte

Poziţia faţă de apă condiţionează dispunerea şi forma
tramei stradale, care poate fi impărţită în: tramă longitudinală (străzile principale sunt orientate paralel
apa), tramă în pieptene (tipica
pentru oraşele fluviale cu port/oraşe port ; datorită deschiderii la apă, acest
tip de organizare furnizează accese multiple spre cheiul portului), tramă axială (tipică pentru oraşele
situate pe intersecţia unui drum important cu apa; se disting printr-o stradă
principală ce duce spre pod, perpendiculară pe apă, celelalte străzi formând un
sistem ortogonal suprapus acestei direcţii majore) sau tramă peisagistică (specifică oraşelelor cu o topografie extrem de
dificilă care a generat o formă unică, cu expresie plastică individuala în care
apa e parte integrantă).[2]

1.2 Relaţia apă-aşezare în decursul
istoriei       

Poziţionarea lângă apă,
căutarea de mijloace pentru locuirea şi exploatarea malului şi măsurile de
protecţie faţă de aceasta au constituit o provocare care a stimulat imaginaţia
şi progresul tehnologic.

În modelul “oraşului – port universal” dezvoltat de
Bird (1963)[3],
apare prezentată evoluţia infrastructurii portuare şi a relaţiei oraş-port in
timp, teorie aplicabilă şi în cazul oraşelor care nu au port, dar care folosesc
malurile râului pentru dezvoltarea industriei.

Modelul prezinta trei etape:

Pozitionarea
oraşului în proximitatea apei

Prima etapă se referă la stabilirea aşezării umane în apropierea apei. Oraşul este dependent de condiţiile geografice

Prima etapă se referă la stabilirea
aşezării umane în apropierea apei. Oraşul este dependent de condiţiile geografice (nu se modifică traseul râului
sau nu se fac regularizări majore), folosind zone naturale înalte, ferite de
inundaţii, pentru extinderea aşezării. Oraşul se dezvoltă în jurul zonei de
port, care concentra activităţi tradiţionale specifice (pescuit şi schimburi
comerciale).  Prima fază este perioada
‘‘oraşului port antic şi medieval primitiv, implicând o interdependenţă
funcţională maximă şi o asociere spaţială foarte strânsă cu râul’’[4]
oraş subordonat apei.

Expansiunea portului

Faza ‘‘oraşului port expansiv al secolului al XIX-lea, sparge limitele tradiţionale ca urmare a evoluţiei tehnologice

Faza ‘‘oraşului
port expansiv al secolului al XIX-lea care a spart limitele tradiţionale ca
urmare a evoluţiei tehnologice’’ [5]
caracterizată de dezvoltarea activităţilor industriale sau industrial-portuare
şi apariţia docurilor. În această perioadă omul capată control asupra apei,
regularizează traseul râului şi malurile, dar zona râului începe să-şi piardă
din atractivitate – oraşul întoarce
spatele apei.

 

Specializarea
portului

Fazele ‘oraşului port industrial modern care implică o
separare spaţială accelerată şi marcantă între oraş şi apă’’ şi ‘‘arii de
dezvoltare industrială în locaţii depărtate de nucleul urban’’[6]
presupun migrarea activităţilor portuare spre periferie, abandonând situl
iniţial, care intră într-un proces de degradare şi specializare, ia forma unei
mari zone industriale.

Fazele oraşului port industrial modern implică o separare spaţială accelerată şi marcantă între oraş şi apă

Dupa 1980 se poate vorbi despre o
nouă etapă
redefinirea relaţiei oraş-apă – ce cuprinde ‘‘problemele şi fenomenele restructurării frontului
urban la apă’’[7].

 

Dupa 1980 se poate vorbi despre o nouă etapă - redefinirea relaţiei oraş-apă

Pe fondul declinului zonei portuare sau a zonelor
industriale din proximitatea apei – formarea unor zone abandonate în apropierea
centrelor vechi, apar tensiuni de ordin economic, social şi de peisaj.

Apare nevoia conştientizării relaţiei oraş–râu
şi descoperirea unui nou teritoriu urban: malul de râu şi apa. Tendinţele de valorificare a noilor resurse de teren şi a râului/lacului/mării,
apar în stategiile naţionale şi locale de dezvoltare a oraşelor – oraşul se reorientează către apă.

Zonele de mal degradate sunt privite ca oportunitate
pentru a satisface nevoile şi aspiraţiile locuitorilor în materie de calitate
a cadrului de viaţă, de locuire şi de ofertă de echipamente şi spaţii
publice.  “Vederea la apă, vaporul
sub fereastră
, plaja privată” [8],
peisajul malului de apa şi
spaţiile de agrement şi odihnă/recreere din proximitate constituie argumente
imobiliare şi aşteptări rezidenţiale care, în ultimele decenii, au concentrat
operaţiuni de urbanism în oraşele cu front la apă.

Resursele de teren din apropierea centrului oraşului
(asezat lângă apă) pot constitui punct
de
plecare în dezvoltarea şi relansarea economică a oraşelor. Aceste
zone concentrează o mare parte din energiile urbane pentru a construi un pol la
nivel local sau regional şi pentru a atrage interesul investitorilor –
instrument de lansare a oraşelor în competiţia mondială.

În zonele de front la apă se introduc noi
funcţiuni, noi forme
şi se urmăreste crearea unei noi semnificaţii
urbane
simbol al oraşului
contemporan
.

Operaţiunile de restructurare a malului oferă un bun
cadru pentru punerea în practică a principiilor de dezvoltare durabilă
şi ecologie şi urmăresc nu doar ameliorarea functionalităţii oraşului, ci şi
protecţia mediului şi regenerarea
peisajului
.

1.3 Utilizări ale apei în oraş

Prin poziţionarea
oraşului în proximitatea apei se conferă acces rapid la aceasta şi poate fi
folosită în asigurarea necesarului de apă potabilă şi menajeră, în economie,
industrie şi agricultură, pentru activităţi de odihnă, recreere şi agrement şi
activităţi turistice.

Pentru a o exploata si
pentru a se apăra de forţa acesteia, omul a realizat mai multe construcţii hidrotehnice în vecinătatea
apei – lucrări complexe care se execută atât pentru folosirea resurselor de apă
în diverse scopuri (statii de tratare/epurare/pompare), cât şi pentru
combaterea efectelor distructive ale apei (baraje, diguri, s.a).

Prin amenajarea malului
şi realizarea construcţiilor se urmăreşte folosirea apei în scopuri precum:
alimentarea cu apă potabilă, menajera şi industrială; producerea de energie
electrică; irigaţii; atenuarea viiturilor; lucrări de apărare şi drenare;
dezvoltarea transportului pe apă, a pisciculturii şi a sporturilor nautice;
ameliorarea microclimatului şi a mediului înconjurător.[9]

 

2. Relaţia apă (ca element
construit/antropic public)-aşezare în decursul istoriei

2.1
Lucrări tehnico-edilitare

Alimentarea cu apă

Primele sisteme de alimentare cu apă au aparut în cele
mai vechi timpuri; în Egipt şi China s-au găsit puţuri pentru apă ce datează
din anul 3000 î.e.n; În Antichitate,în Grecia şi Roma existau puţuri şi bazine,
iar alimentarea se facea prin conducte (tuburi din lut ars la greci şi tuburi,
canale şi apeducte la romani) – se alimenta cu apă rece, dar în unele cazuri şi
cu apă caldă. Sistemul de alimetare cu apă era foarte bine pus la punct: sistem
de conducte şi canale – apeducte (Aqua Martia avea aproximativ 80 km) şi
Aquarians – oameni care cărau apă.

În Evul Mediu sistemele de alimentare cu apă s-au pierdut
în majoritatea oraşelor, oraşul devenind dependent de puţuri sau de sursele de
apă din imediata vecinatate (râu, lac, mare); lipsa apei sau calitatea foarte
proastă a acesteia au dus la apariţia şi răspândirea epidemiilor.

În secolele XVI şi XVII se reiau lucrările la sisteme de
alimentare cu apă în Europa, deşi şi mai devreme existau oraşe în care acestea
funcţionau: în Cehia, în secolul XIII apa era adusa prin conducte de lemn în
bazine, iar în secolul XV apa era pompată din râu, şi apoi filtrată şi tratată.
În secolul XVII se introduc în folosinţă conductele de presiune din fontă
(Paris), iar spre sfârşitul secolului XIX apar noi tehnici de filtrare şi
tratare a apei şi instalaţii interioare capabile să furnizeze apă la etajele
superioare ale clădirilor.

În zilele noastre, chiar dacă sistemele de alimentare
s-au extins şi progresul tehnologic vine cu noi tehnologii şi invenţii, apar
probleme în ceea ce priveşte calitatea apei, presiunea datorită învechirii şi
depăşirii sistemelor şi creşterii consumului de apă pe cap de locuitor.

 

Canalizare (colectare ape menajere,
industriale şi pluviale)

Cele mai vechi canale de scurgere au fost descoperite în
Mesopotamia – Babilon; în anul 700 î.e.n, in Asiria – Dur-Sharrukin
exista un sistem de canalizare bine pus la punct: WC-uri, colectare ape
pluviale prin montarea în panta a dalelor teraselor, coridoarelor.

În Antichitate, grecii şi romanii aveau sisteme de
canalizare (la Roma era un sistem sofisticat de colectare: elementul principal
era colectorul de canalizare din caramida).

În Evul Mediu nu au existat sisteme de canalizare în
majoritatea oraşelor din Europa Centrala si de Est.

În secolele XIX şi XX reapar sistemele de canalizare:
apar reţele de canalizare, instalaţii interioare de canalizare, staţii de
colectare/epurare/deversare, apare closetul cu spălare cu apă si evoluează
tipurile de instalaţii sanitare.

Din nou, ca probleme pentru prezent, apar depăşirea
funcţională şi de debit a sistemelor de canalizare care nu fac faţă creşterii
consumului de apă pe cap de locuitor, apelor pluviale şi industriale şi sunt
suprasolicitate de numărul tot mai mare de locuinţe/locuitori.

 

2.2
Construcţii cu funcţiuni publice legate de apa

Băile publice

Băile publice au aparut în
Antichitate din nevoia personala de igiena şi curăţenie, dar, în cazul
civilizaţiilor greaca şi romană, acestea au evoluat ca funcţiuni, devenind adevărate
spaţii publice de socializare şi desfăşurare activităţi economice diverse. La
greci purtau numele de “gymnasia”, iar la romani “thermae”. Termele romane erau
adevărate monumnete de arhitectură, diferenţiate pe categorii sociale şi sexe şi
erau compuse din atrium (curte
interioară cu portic), frigidarium (pişcină
cu apă rece), tepidarium (pişcină cu
apă calduţă) şi caldarium (piscină cu
apa caldă); unele mai aveau şi sudatorium
(băi de aburi) sau laconicum (saună).

În Evul Mediu, în condiţiile în care
alimentarea cu apă era din ce în ce mai deficitară, atenţia pentru igienă a scăzut
favorizând apariţia şi transmiterea rapidă microbilor, viruşilor epidemiilor care
aveau să reducă numărul populaţiei din Europa. Însă datorită progresului
tehnologic şi apariţiei, din nou, a sistemelor de alimentare cu apă şi
canalizare, grija pentru igiena individuala şi a oraşului începe să se transpună
în măsuri şi construcţii noi, care aveau să îmbunătătească calitatea vieţii în
secolele XVII-XVIII: băi publice, spitale, centre de recuperare/ tratament.

Atenţia pentru igienă a atras cu ea
o evoluţie atât a tipurilor de construcţii, dotări, instalaţii sanitare cât şi
o schimbare de mentalitate; daca la început a apărut ca o modalitate de a arata
poziţia socială, statutul, de a te detaşa de mulţime, nevoia de igiena începe
să fie o nevoie comună, nu un lux. Astfel alături de baile şi toaletele publice
apar şi baile individuale, atât la persoanele instărite, cât şi la cei cu
venituri medii.

În prezent băile publice sunt
considerate ca servicii sociale pentru persoane nevoiaşe, însă există şi băi
pentru cei cu bani: centrele spa/ wellness, centrele de recuperare/ tratament/
masaj private, sălile de fitness. Şi se încearcă o mixare funcţională a
acestora, într-un fel întoarcerea la termele romane sau gymnasia grecească,
doar ca  acum ţinta principală sunt
femeile, nu cum în Antichitate clădirea principală era destinată bărbaţilor,
iar pentru femei clădirea era mai mică din punct de vedere al dimensiunilor.

 

Fântânile publice

Fântâna a apărut iniţial pentru alimentarea cu apă,
realizată prin săparea în pământ până la nivelul unui strat de apă freatică –
puţ (încă folosită în regiunile rurale şi în România); însă chiar din
antichitate rolul funcţional al fântânii a fost înlocuit de rolul reprezentativ:
fântâna este un ansamblu de elemente, cu valoare sculpturală şi estetică, in
care apa curge, umplând un bazin şi este apoi deversată sau, de cele mai multe
ori recirculata/ reintrodusă în circuit.

Astfel se poate afirma că există două tipuri de fântâni
publice: cea funcţională şi cea simbolică (obiect de artă sau monument); există
însă cazuri în care cele două semnificaţii se regăsesc în acelaşi obiect.

Fântâna simbolică, reprezentativă este prezentă în spaţiul
public pe tot parcursul istoriei, diferind doar locul în care este amplasată. În
antichitate fântâna era amplasată în locuri importante, la intersecţii de
drumuri, în agora sau forum şi avea forme care aminteau de anumite zeităţi, în
funcţie de civilizaţie. În Evul Mediu fântâna este deseori în centrul unei
pieţe, având dimensiuni impresionante, ordonând şi controlând spaţiul.
Apropiindu-ne de prezent se poate vorbi de două tipuri de fântâni: fântâna –
monument istoric (care se păstrează, restaurează, aminteşte de o perioadă/ un
loc/ o poveste) şi fântâna – obiect de mobilier urban (obiect de artă, uneori
utilizând noi tehnologii şi materiale – arteziană (programabilă sau nu), cu
jocuri de lumini/lasere, muzică).

Indiferent despre ce tip de fântână se discută, acest
obiect de artă/de cultură, prin însemnătatea sau poziţionarea sa, a constituit
şi va mai constitui un loc important, însemnat în cadrul oraşului: ca loc de
întâlnire, vizitare, odihnă/racorire pe timp de vară, spaţiu de joacă sau oază
de verde/de natură.

 

3.
Apa – potenţial

Apa, sub diversele ei forme si utilizari in oraş,
reprezintă cadrul desfăşurarii unui număr mare de activităţi, (asigurare necesar de apă potabilă şi
menajeră, locuire, activităţi economice, industriale şi agricultură,
activitatăţi de odihnă, recreere şi agrement şi activităţi turistice) prezentând potenţial economic, turistic şi de peisaj + psiho-afectiv.

 

3.1 Potenţial economic/industrial       

Apropierea de apă oferă
acces rapid la resursele de apă potabila/ menajera/ industriala, accesibilitate
ridicată prin drumurile şi podurile sau caile de navigatie care o traversează;
poate fi un punct important de schimb – port (import/export de resurse şi
produse).

În ciuda faptului că
industriile care se dezvoltaseră pe malul râurilor au intrat în declin iar
rolul portului a fost depăşit de aeroport sau transportul rutier, terenul din
vecinatatea apei se bucură în continuare de un ridicat interes economic
datorită: poziţionării în cadrul
oraşului
– de cele mai multe ori râul trece prin centrul oraşului sau prin
imediata apropiere; suprafeţelor mari de
teren şi posibilităţii de inserare de noi funcţiuni
(redefinirea acelor
locuri denumite de multe ori ca bucati de „ne-oraş”, goluri urbane sau spaţii
reziduale: porturi care nu mai sunt active, deversari sşi depozite de deseuri
toxice, zone industriale dezafectate, parcuri feroviare abandonate)[10]:
existenţa unei suprafeţe mari cu clădiri dezafectate oferă potenţialul
introducerii unor noi funcţiuni în zonă: locuire, servicii, comert şi birouri,
industrie uşoara sau cultură/educaţie; accesibilităţii
ridicate
: terenuri aflate la intersecţii de căi importante fie la nivel
local sau regional; existenţei unor
noduri de infrastructură:
în mod special zonele de port au legături bune cu
exteriorul atât pe cale rutieră, cât şi pe cale ferată; posibilităţii de creştere rapidă a zonei şi de dezvoltare: zone
care prin intervenţii minore pot fi revitalizate/restructurate şi relaţionate
cu oraşul.  

3.2 Potenţial turistic/agrement     

În contextul
posibilităţii inserării de funcţiuni noi, funcţiunile
cu caracter turistic
şi cele de
agrement
primează în procesul de restructurare/revitalizare a malului de
apă.

Apa/zona din imediata
vecinătate oferă cadrul perfect desfăşurării activităţilor de odihnă/recreere
şi agement: parcuri şi grădini care să
îmbine elementul vegetal cu apă, zone amenjate pentru plajă şi scăldat, pentru
tratamente terapeutice, zone pentru pescuit, parcuri de distracţii, ş.a
.
Funcţiunile de odihnă/recreere şi agrement pot fi exploatate şi în turism, prin
promovare şi marketing, devenind
puncte de atracţie turistcă.

Prin creşterea cererii de
turism ca o modalitate de recreere, ce implică mai multe categorii sociale cu
diferite nevoi şi interese, se stimulează specializarea activităţilor
turistice; activităţile turistice bazate pe natură, în zone cu calităţi şi
caracteristici ridicate ale peisajului şi mediului, cu biodiversitate mare şi
presiune scazută a activităţilor umane sunt din ce în ce mai populare, dar în
acelaşi timp sunt cele mai sensibile şi cu rezistenţă mică la tulburările
cauzate de turism.

Turismul implică
existenţa unor servicii şi dotări de profil: unităţi de cazare (hoteluri, pensiuni), restaurante, terase, cafenele,
ceainării, spaţii comerciale şi de servicii
; pe lângă funcţiunile de profil
pot să apară şi diferite funcţiuni cultural-educaţionale (muzee, case de cultură, săli de expoziţie, diferite evenimente,
manifestari şi spectacole)
care să atragă interesul vizitatorilor, dar şi
atenţia investitorilor. Dacă nu se iau măsuri de precauţie (asigurarea
infrastructurii turistice şi managementul fluxurilor) sau daca a fost depăşită
capacitatea ecosistemelor legate de apă, activităţile turistice pot avea şi
influenţe negative asupra mediului din apropiere: distrugerea habitatelor,
disturbarea speciilor, gunoiul, ş.a.

Combinaţia de spaţii verzi/spaţii publice – cultură –
promovare şi marketing
poate fi o reţetă pentru atragerea investitorilor şi dezvoltării
zonei de front de apa/mal de apa
, care se poate extinde la nivelul
întregului oraş.

3.3 Potenţial peisagistic si
psiho-afectiv

În utilizarea spaţiului
urban un rol important îl capată, în ultimii ani, apa si malul, care în anumite
situaţii devine un spaţiu degradat, ocolit. Prin planificarea şi punerea în
practică a unor serii de programe şi proiecte poate constitui peisajul urban al
malului  –  spaţiu placut, utilizabil, care dă
reprezentativitate şi însemnătate zonei.

Peisajul urban al
frontului la apă este văzut ca o reţea
dinamica de sisteme
: plante, animale, oameni, apă, soare, vânt etc.; multe
proiecte actuale abordează un peisaj fluid, ecologic, unde rolul apei ca sursă
de viaţă şi mediu de reînnoire este central.[11]
Această nouă abordare este contrară principiilor ingineriei tradiţionale care
încearcă să elimine apa din sit, folosind structuri impermeabile. [12]

“Râul, datorită
proprietăţilor, funcţiilor şi mai ales specificităţii sale, poate genera
creaţia şi integrarea unui spaţiu urban unic, sugestiv şi inteligibil, care
permite orientarea şi dă sentimentul de durabilitate, continuitate şi
identificare spaţială”[13].

Amenajările peisagistice
contemporane au ca parte importantă, cu interes aparte, zona acvatică,
reprezentată de fântâni arteziene,
bazine, jocuri de apă, cascade, cursuri de apă, lacuri şi mări.
[14]

Pentru a putea folosi apa
ca elemet de desing al peisajului urban trebuie să se ţină cont de  proprietăţile fizice şi chimice:
formă: preia forma reliefului/obiectului;
transparenţă: în funcţie de adâncime
şi de compoziţia chimică; refleţia/refracţia;
culoare: depinde de compoziţia
chimică, de adâncime, de mediul înconjurător şi de cer; mişcare: depinde de forma reliefului şi de condiţiile atmosferice; sunet: produce diferite sunete în
funcTie de înălţimea de la care cade şi de volumul de apă. În lucrul cu
peisajul trebuie să se ţină cont că acesta reprezintă o realiate subiectivă şi
că asupra unui loc pot exista mai multe percepţii, deaceea trebuie să se ţină
cont şi de potenţialele efecte psihologice pe care râul le poate avea: locul: influenţeaza starea de spirit şi
sentimentele; gradul de control, de
sistematizare: poate produce o stare de siguranţă sau nesiguranţă; mişcarea: apa “nemişcată” linisteşte,
crează o stare de linişte şi pace; valurile pot schimba această stare; luminarea/iluminarea: lumina care trece
prin apă poate avea refleţii/refracţii şi poate crea diferite stări;  sunetul:
apa produce sunete ce au calităţi muzicale: volum, ascuţire/gravitate, ritm şi
armonie; culoarea: apa reflectă
culorile din mediul înconjurător; adâncimea: influenţează culoarea şi
vizibilitatea, poate da sentimente de
nesiguranţă.

Apa este un element de
peisaj pasiv, fără formă dar îşi arată proprietăţile/particularităţile când
interacţionează cu mediul înconjurător, preluând o serie de atribute ale
mediului şi îmbunătăţindu-le. Amenajarea peisajului reprezintă acţiunile cu
caracter de perspectivă asupra unu loc (protecţia şi managementul) ce au ca
scop dezvoltarea, restaurarea sau crearea de peisaje.[15]

Protecţia peisajului
cuprinde acţiunile de conservare şi menţinere a aspectelor semnificative sau
caracteristice ale unui peisaj, justificate prin valoarea sa patrimonială
derivată din configuraţia naturală şi/sau de intervenţia umană.[16]

Managementul peisajelor
cuprinde acţiunile vizând, într-o perspectivă de dezvoltare durabilă,
întreţinerea peisajului în scopul direcţionării şi armonizării transformărilor
induse de evoluţiile sociale, economice şi de mediu.[17]

Valorificare potential apa:

1. eliminarea elementelor de poluare din zona şi luarea de măsuri de
prevenire

2.protecţia şi reabilitarea peisajului degradat şi a valorilor
arhitectural- urbanistice din zonă

3.gestiunea responsabilă a resurselor naturale

4.valorificarea şi animarea zonei de mal de râu

5.gestiunea resurselor

6.cadrului natural şi a cadrului antropic cu
valoare turistică

7.dezvoltarea spaţială a funcţiunilor
specifice

8.îmbunătăţirea infrastructurii

9.dezvoltarea sistemului de servicii din punct
de vedere al diversităţii şi calităţii

10.compatibilitatea funcţiunilor şi conformarea
construcţiilor, amenajărilor şi plantaţiilor

11.dezvoltarea cultural-educaţională locală

Peisaj:

1.reabilitarea şi crearea unui peisaj atractiv
pe malul râului

2.exploatare eficientă şi evitarea epuizării
şi degradării resurselor cadrului natural

3.ecoturism

Turism:

1.turism durabil

2.(exploatarea eficientă din punct de vedere
ecologic şi economic a resurselor turistice)

3.promovarea zonei şi atragerea de vizitatori
şi investitori

Economie:

1.dezvoltarea economică şi socială echilibrată
cu respectarea specificului zonei

2.eficienţă economică

3.venituri şi posibilitatea de reinvestire

autor: urb. Duţă Gheorghe-Leonard, Management Urban pentru Oraşe Competitive, Universitatea de Arhitectura si Urbanism  „Ion
Mincu”

Bibliografie

  Cărţi

1.

Bell, Simon, Design for outdoor recreation,
editua Spon Press, Londra, 2005

2.

Dreiseith, Herbert, New waterscapes-planning, building and designing with water, editura
Birkhauser, Berlin-Basel, 2005

3.

Kramel, Jacobo,
The art of landscape, editura
Links, Barcelona, 2006, pag. 8-13, 18-25
Articole
de specialitate şi studii de caz

1.

ENMaR, Water: local planning and management (practical examples from England, Germany,
Latvia, Spain, Sweden, ed.Arnswaldt, Hannover, 2007

2.

UAUIM – Bancescu,
Irina, START Dambovita – “Reabilitarea frontului la apa”, Bucuresti,
2007,  pag. 30-39
Studii,
cursuri şi cercetări elaborate şi publicate sub egida unei instituţii

1.

Curs “Arhitectură – Context – Peisaj”, prof.dr.arh. Ana Maria Zahariade, Facultatea
de Arhitectură, Universitatea de Arhitectură şi Urbanism “Ion Mincu”,
Bucureşti

2.

Curs “Bazine hidrografice”, Facultatea de
Hidroenergetică, Universitatea Politehnică Bucureşti

3.

Curs “Economia apelor”, Facultatea de
Hidroenergetică, Universitatea Politehnică Bucureşti
Adrese
internet
http://www.archiport.it/urbandesign.htm

 


[1] Curs
Arhitectura – Context – Peisaj, prof.dr.arh.
Ana Maria Zahariade, Facultatea
de Arhitectură, Universitatea de Arhitectură şi Urbanism “Ion Mincu”, Bucureşti

[2] Curs
Arhitectura – Context – Peisaj, prof.dr.arh.
Ana Maria Zahariade, Facultatea
de Arhitectură, Universitatea de Arhitectură şi Urbanism “Ion Mincu”, Bucureşti

[3] http://www.archiport.it/urbandesign.htm

[4] idem

[5] idem

[6] Curs
Arhitectura – Context – Peisaj, prof.dr.arh.
Ana Maria Zahariade, Facultatea
de Arhitectură, Universitatea de Arhitectură şi Urbanism “Ion Mincu”, Bucureşti

[7] idem

[8] Prelorenzo, Claude,
La ville au bord de l’eau, editura
Parentheses, Marsilia, 1993, pag. 5

[9]
curs “Economia apelor”, Facultatea de Hidroenergetică, Universitatea Politehnică
Bucureşti

[10] Curs
Arhitectura – Context – Peisaj, prof.dr.arh.
Ana Maria Zahariade, Facultatea
de Arhitectură, Universitatea de Arhitectură şi Urbanism “Ion Mincu”, Bucureşti

[11] Băncescu,
Irina, START Dâmboviţa – cap.Reabilitarea frontului la apă, ed.universitară Ion
Mincu, Bucureşti, 2007, pag.36

[12] Băncescu,
Irina, START Dâmboviţa – cap.Reabilitarea frontului la apă, ed.universitară Ion
Mincu, Bucureşti, 2007, pag.37

[13] Băncescu,
Irina, START Dâmboviţa – cap.Reabilitarea frontului la apă, ed.Universitară Ion
Mincu, Bucureşti, 2007, pag.38

[14] Dreiseith,
Herbert, New waterscapes-planning, building and designing with water,
ed.Birkhauser, Berlin-Basel, 2005, pag.10

[15] Bell, Simon, Design for outdoor recreation, ed.Spon
Press, Londra 2005, pag. 24

[16] ENMaR, Water: local planning and management
(practical examples from England,
Germany, Latvia, Spain,
Sweden, ed.Arnswaldt, Hannover, 2007,
pag.59

[17]
Water framework Directive, Case Studies – potentially
relevant to the improvement of ecological status/ potential by restoration/
mitigation measures, 2006, pag.254

 

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign