E-Antropolog

Arnăuţii în slujba credinţei

10 august 2012 Adrian Majuru Balcani

În urmă cu cinci ani, prin
organizarea legală a unui marş al tăcerii prin străzile capitalei, albanezii
din România au mulţumit NATO pentru salvarea Kosovei de holocaustul unui regim
condamnat de comunitatea internaţională (31 martie 1999). Nu au folosit nici
pistoale, nici gloanţe, ci au scandat din toata inimă: „Viva NATO!”, „Mulţumim
SUA!”, „Jos Măcelarul!”. Nu ştim de ce nu a onorat „reperezentanta” comunităţii
albaneze această şi multe alte contacte guvernamentale şi culturale
albano-române, dar ştim că arnăuţii din România se bucurau de o admiraţie
profundă în vremea Regatului.

Dacă am rămâne doar la semnificaţia titlului, am
reproduce un pleonasm, întrucât a fi arnăut
este egal cu a fi credincios. Această este prima condiţie morală, prin care
arnăut înseamnă acel soldat care, odată înregimentat într-un anume plan
politic, strategic şi tactic, niciodată şi în nici o împrejurare, nu părăseşte
pe cel de la care ia simbria. Dar asta nu înseamnă că el este numai simbriaş. Fiind
simbriaş, el însuşi respectă condiţia simbriaşului. În comparaţie cu celălalt
tip de mercenariat, arnăutul nu părăseşte câmpul de luptă. Nu toata lumea ştie
că Skanderbeg cu zece mii de albanezi lupta împotriva 40 de mii de turci.
Arnăuţii noştri nu erau pur şi simplu mercenari, ci oameni de credinţă. Aşa
trebuie să-i percepem pe ei, drept oameni de credinţă, indiferent de credinţa
lor religioasă, care este mai prejos decât cea patriotică, Albania fiind prima
ţara din lume, cu cea mai mare toleranţa interconfesională.

În opinia unor savanţi, albanezii si aromânii sunt
recunoscuţi ca adevãraţi autohtoni ai ţinuturilor sud-dunãrene, fiind
descendenţi şi  continuatori ai
traco-ilirilor. Rãsãrit din substratul iliric, poporul albanez apare abia in
sec. al Il-lea, pentru ca apoi sã disparã pentru multe veacuri din zarea
istoriei (ca atestare documentarã). Intr`adevãr,în acest secol se face pentru
întâia datã, menţiune despre o populaţiune de pe actualul teritoriu naţional
albanez cu numele Albanoi, având ca centru oraşul Albanopolis. “Dupã aceastã
scurtã pomenire, afirmă lingvistul T. Capidan, urmeazã o tãcere pânã în sec. al
XI-lea, când se aminteşte despre o rãscoalã din Albania, în care au luat parte
si Albanezii. Din aceastã întreruptã amintire ce se face la un interval atât de
mare, reiese cã începuturile istorice ale poporului albanez se aseamãnã cu
acele ale poporului român”.

Gjon Buzuku, unul din vechii autori albanezi,
traducãtorul Bibliei în limba albanezã (1555), încã din sec. XVI, foloseşte despre ţara sa, numele de “Arbën”. Lumea occidentală a continuat
să folosească vechiul nume de Albania despre ţara, şi Albanian despre
locuitorii şi limba lor. În timp ce altele popoare folosesc sintagme precum
arvanitis, albaner, albanesi, albanci, însuşi albanezii, despre ţara lor
folosesc termenul de “Shqipëri” (Şchipări), despre poporul “shqipëtar” (şchipătar) iar despre limba
lor: “shqip” (schip), denumiri aceste, legate de cuvântul “shqipe” (shchipe),
sau „shqiponjë” (schiponiă), adică vultur. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române (Bucureşti, 1975, p.53), consemnează termenul de
“arnăut” ca fiind un “soldat mercenar (de origină albaneză), angajat în garda
domnească din ţările române”, sau “servitor înarmat, angajat de boieri, mai
ales pentru paza personală”. Albanezii s-au stabilit în ţara noastră şi au
pătruns în inima romanităţii prin corectitudine, devotament, sinceritate şi
loialitate. Numele de “Albania”, pentru prima oarã a fost folosit de cãtre
geograful egiptean Klaud Ptolemeu (90-160).

Numele de “arnăuţi”, după Bogdan
Petriceicu Haşdeu, apare pentru prima oară în istoria bizantină, în anul 1079. După G. Bariţiu, albanezii sunt “oameni viteji şi
iubitori de libertate”. Aşa se explică şi faptul că Mihai Viteazul, conform unui
raport diplomatic din 1595, a îngăduit unui număr de 15 000 de albanezi, să se
aşeze în Ţara Românească, şi a alcătuit o oaste cu care a făcut expediţi în
sudul Dunării, lovindu-i pe turci”. Un lot de documente arată că unul din
rezervoarele etnice, luate în atenţia domniei lui Mihai Viteazul, era cel al
arbănaşilor. Sunt mai multe hrisoave care îi nominalizează pe arbănaşi ca
posibili beneficiari ai acestor facilităţi. Ca atare, venirea masivă în
1595-1596 a albanezilor, a continuat şi în deceniile sec. al XVI-lea.Tema este
interesantă şi tinde să dimensioneze un aspect demn de luat în seamă.

La cronicarii şi istoricii români întâlnim numeroase
menţiuni privind albanezii. Aceştia apar, în general, sub două forme, de
„arbănaşi” şi de „arnăuţi”. Nicolae Iorga în lucrarea sa
“Breve histoire de l’Albanie et du peuple albanais”, la capitolul “Albanezii în
serviciul Turcilor”, arată că aceştia au aparţinut din acea rasă de mari
generali care au dat Otomanilor o serie de mari viziri şi comandant de oşti.
Astfel arată Iorga şi Mahmud Kuprulu, deşi născut în Asia Mică, se trăgea din
părinţi albanezi. În perioada lui, mulţi albanezi au făcut atuncea carieră
strălucită, cum a fost cazul lui Ghica, care s-a numit mai târziu George Ghica.
De la Nicolae Iorga aflăm că Petre Şchciopul a avut un frate Alexandru, domn în
Muntenia, care a murit la 1577, fiind socotit sfânt pentru că avea ascuns sub
haina sa “un veşmânt de calugăr”, descris astfel de un scriitor catolic,
autorul unui raport italian, în care consemna şi faptul că Petre Şchiopul avea
“o gardă de 400 de trabanţi şi 500 de albanesi, care erau catolici ”.  De
remarcat este faptul că albanezii nu s-au stabilit numai în Ţara
Românească, ci şi în Moldova.

Se presupune că a existat “o serie de înrudiri între
clasa înaltă moldo-valaha şi cea de sorginte albaneză. O sursă poloneză
sublinia originea epirotă colaterală a domnitorului Vasile Lupu din Moldova.
Acesta era fiu “al albanezului Neculei Coci” şi s-a nşscut în 1593, în
Arbănaşi, lânga Rozgrad (Bulgaria) şi s-a bucurat de o educaţie, de o cultură
apropiată de erudiţie”. Iată cum îl descrie Alexandru Vlahuţă pe Vasile Lupu:
“De jos pornise acest învăpăiat fecior de Albanez, şi pănă la cea mai înaltă
treaptă ajunsese. Era viteaz, şi harnic la treabă, şi iubitor de ţară, şi om cu
multă ‘nvăţătură pentru vremile-acelea. Dar firea lui aprigă îl împingea mereu
la lucruri nesocotite, şi cea ce a dobândit cu isteţimea şi vrednicia minţii, a
pierdut cu neastâmpărul şi nesaţul inimii lui”. În 1743, Ion Neculce (1672-1745
face referiri şi la albanezi, cum ar fi „Ghica-vodă, de neamul lui fiindu
Arbănaş, copil tănăr:  a purces de la
casa lui la Ţarigrad, să-şi găsească un stăpîn să slujească, şi cu dânsul s-au
mai luat un copil de turc iar sărac, din satul Kiupri”.

În diferite documente
emise de domnitorii români întâlnim menţiuni privitoare la albanezi: Astfel,
Alexandru voevod Iliaş, în 16296
hotărăşte „să facă sat să fie slobozie să să strângă oameni
strâini, sârbi şi arbănaşi şi ungureni şi oameni fără bir şi fără dajde”.
La domnitorul Grigorie Ghica în 1662 găsim ” a facere slobozie şi a
strănge oamini pre moşie Tutana Albota, însă oameni streini: greci, arbănaşi,
sărbi, moldoveni şi alţi oameni carei vor fi fără bir şi fără nevoi…”
Există foarte multe texte care fac asemenea referirir, ele putând fi găsite şi
la tema „Slobozie” din „Etymologicum Magnum Romaniae”. După
cum se arată în lucrarea savantului Bogdan Petriceicu Haşdeu, dese ori cuvântul
„arbănaş” a devenit nume personal sau poreclă. Astfel, într-un act
muntenesc din 1596 se scrie: „dat-am zapisul nostru în mănă lui Arbanaş
nepotul Bărescului…” şi într-un alt act din acelaşi an: „dat-am
zapăisul în măna Arbănaşului nepotul Berescului…”. Din timpul
domnitorului Constantin Brâncoveanu, din anul 1694, a rămas un document în care
se spune: „deci Dragomir căpitan înpreună cu alţi slujitori de acolo,
anume Jăpa căpitan ot Verneşti, i Jăpa Arbănaşul…”.

După cum am arătat,
albanezii mai sunt pomeniţi şi sub numele de „arnăut”. Astfel, din
Letopiseţul lui Nicolae Mustea aflăm că „(Nicolae Mavrocordat) luatu-şi-au
şi oaste, sârbi, arnăuţi, de i-au adus cu sine, şi au venit nu ca un domn, ce
ca un leu asupra tuturor…”. Alt cronicar, Zilot Românul, menţionează
„nu cumva aceşti turci şi arnăuţi, într-ascuns uniţi cu pazvangii,
n-adastă vreme îndemănatică ca deodată să năvălească cu toţii pe toate părţile
să ne jefuiască, să ne robească…”. Cu timpul, mai ales în secolul al
XIX-lea, termenul de „arnăut”, ajunge să fie folosit pentru orice fel
de mercenari, de lefegii, indiferent de naţionalitatea lor. Dar, după cum
menţionează Ion Ghica într-una din scrisorile sale: „Sub denumirea de
arnăut se înţelegea orice sărb, arvat, arnăut, bosniac, muntenegrean, bulgar
sau grec, dacă se lega cu un brîu roşu sau cu un tarabolus, cealma la cap,
fustanelă sau poturi, mintean şi iminei roşii; îşi trîntea la brîu un sileaf cu
un iatagan şi două pisotale, şi intra în serviciul curţii domneşti, al
hătmăniei, spătăriei sau agiei, sau se suia cu ciubucul în mînă dindărătul
caleştei vreunui boier…”. Se poate remarca faptul că, chiar dacă erau de
altă naţionalitate, pentru a purta acest nume şi a îndeplini o asemenea
funcţie, aceştia trebuiau să aibă aspectul de „arnăut”, adică de
albanez.

Faptul că unii albanezi
au lucrat în serviciul stăpânirii şi au contribuit la afirmarea autorităţii, a
dus la crearea unei anumite imagini despre ei. Astfel, scriitorul Alexandru
Vlahuţă scrie: „un om nalt, spătos, cu mînile mari şi negre, cu nasul roş
şi mustăţi lungi, un chip de arnăut, vecinic hursuz şi-ncruntat…”. În
acest context se înscrie şi faptul că o anumită specie de grâu de vară, se
numeşte „arnăut”, probabil din cauză că spicul are mustăţi, asociate
tipului de albanez, menţionat mai sus. Trebuie avut în vedere faptul că nu
întodeauna albanez însemna în mod cert o persoană de naţionalitate albaneză, ci
una provenind din teritorii locuite de albanezi. De aceea sub numele de
albanezi puteau apare şi aromâni provenind din aceste teritorii. În balada
Mioriţa românul ardelean este numit „ungurean”, pentru că provenea
dintr-o regiune aflată atunci sub stăpânire ungară. Cu toate că statul albanez
a fost creat atât de târziu în epoca modernă, naţionalitatea albaneză era
totuşi un lucru bine definit în acea perioadă a domnitorilor şi cronicarilor
români.

Menţiuni referitoare la
albanezi mai apar şi sub forma de „arnăuţesc”,
„arnăuţească”, „arnăuţeşte”, „arnăuţime”, ceea ce
confirmă faptul că existenţa acestor albanezi era remarcată de români, iar
individualitatea şi identitatea lor recunoscută.  O dovadă a interacţiunii dintre aceşti
albanezi şi populaţia autohtonă română o constituie şi existenţa unui dans
numit „arnăuţeasca”, consemnat de colegătorul de folclor T. Burada:
„Arnăuţeasca – am luat-o de la arnăuţii, aduşi de boierii noştri, ca feciori
în coada caleştilor. Autorul german
Sulzer remarca şi el despre  „arnăuţeasca”, pe care o jucau lefegii
arnăuţi din garda boierilor fanarioţi…”. Melodia acestui dans a fost
culeasă de către T. Burada în Moldova, în localităţi unde existenţa unor
albanezi nu mai era menţionată, aceştia dispărând sau fiind asimilaţi.

Cei mai mulţi dintre
arnăuţii care au intrat astfel în memoria poporului românesc erau soldaţi,
mercenari, oameni de pază angajaţi de domni sau de boieri. În acest rol ei s-au
remarcat ca fiind foarte credincioşi celui pe care îl slujeau, astfel încât
cuvântul „arnăut” a ajuns să fie sinonim cu slujitor credincios.
Albanezii, angajaţi ca arnăuţi, se deosebeau în mod esenţial de mercenarii
feudali europeni, prin aceea că ei îşi dădeau chiar viaţa pentru a apăra pe
persoanele şi bunurile încredinţate.

Caracterul şi dârzenia
albanezilor în aceste posturi este tratată literar în cartea Domnia Arnăutului de Al. P. Hajdeu, De-ale gurii din bătrăni de D. Stoica, Calpuzanii de Silviu Angelescu, Bukure, Lek, Berbecul, de Liviu Lungu. “Arnăuţii
lui Ducă Vodă puneau în traistă aur, se îmbrăcau în urşinic, înveleau caii lor
în mătasă. Arnăutul Dumitru Duca, fiind unul dintre curtenii străluciţi şi
numeroşi ai lui Vodă Istrat, “înfocat ca cerul de vară al căldurosului Epir”,
era îndragostit de frumoasa Domniţa, pe care o iubea, “dar ce enormă distanţă
între un biet căminar şi unica fiică a bogatului şi vestitului Vodă Istrat Dabija!”
(Domnia Arnăutului, p.43).

Într-adevăr, arnăuţii
erau un fel de control de fidelitate. Îmbrăcaţi, în timpul domniilor, nu numai
fanariote, cu haine de fir, cu fesuri pe cap şi înarmaţi cu hanghere, puşti şi
pistoale, ei asigurau fidelitatea de un anume decret. E vorba aici, nu numai de
cei creştini, ci şi de albanezii care au îmbrăţişat de bună voie, religia
islamică, cei despre care Doimitrie Bolintineanu afirma că “sunt cei mai
cinstiţi, voinici şi cavaleri”.(“Călătorii”,
vol.II, Buc., 1968, p.39). Cea mai interesantă sursă din acest domeniu, este
cartea lui Adrian Majuru, Bucureştiul albanez, (Ararat, 2002, 140 de pag.), o
lucrare fundamentală prin care, conform prefeţei, “încearcă să trezească
memoria adormită a Bucureştilor, şi să-I învie colţuri din care ne privesc
triştii, nostalgicii, energicii, dârzii, cruzii, iuţii de mânie şi pistol,
harnicii, credincioşii şi cinstiţii, mândri de neamul lor, albanezi”.

După Alfred Rainer, “În februarie 1775, domnul
Alexandru Ipsilanti începe lucrările pentru construirea reşedinţei domneşti, nu
departe de mânăstirea Mihai-Vodă. În noiembrie 1776 acestea erau gata, în afară
de „zidul înconjurător, de grajduri şi încăperile rezervate seimenilor şi
albanezilor. Arnăuţii făceau parte din suita domnului, din alaiul lui Vodă
numit Taigana. Pentru a stârpi hoţiile din oraş, domnitorul Nicolae Mavrogheni
a dat în 1787  pitac tuturor
ispravnicilor să întreprindă acţiuni în acest sens şi aceştia umblau ziua şi
noaptea, când călare, când pe jos cu doi-trei arnăuţi după ei, cercetând
casele, curţile şi toate locurile unde s-ar fi putut ascunde răufăcătorii”. (“Arnauţii albanezi în slujba dreptatii”,
în “Albanezul” nr.11, buc.1994, p.7.).
De altfel, Haşdeu remarcă că albanezii din Epir “au fost totdauna numeroşi în
România, şi, prin cunoscuta lor energie pe de o parte, prin uşurinţa cu care se
românizau, pe de alta, ei lesne înaintau la cinste sau la avere”.

Numeroase mărturii despre
românii şi albanezi de altădată, sunt foarte favorabile pentru moralitatea
generaţiei de “coca-cola”, care în loc de literatură de calitate, de istorie,
folclor, etnografie şi filosofie, caută inspiraţie prin discoteci şi toalete.
Fiind foarte corecţi şi credincioşi misiunii încredinţate, s-a ajuns la
situaţia că „arnăuţii au fost angajaţi fără rezerve, de societăţile de
pază particulare, care au existat la Bucureşti, până prin 1944-1945”. În
catalogul telefoanelor, aproape în toată ţară (încoace şi dincolo de Prut), găsim
zeci de nume de familie “Arnăutu”, “Arnăuţoiu”, istorici precum Nicolae I.
Arnăutu, cântăreţi de muzica populară (Valeria Arnăutu). Există e serie cărţi
cu subiecte albano-române (Domnia
Arnăutului
de Al. P. Hăjdeu, Albanica
de Dr. Anton A. Balotă), etc. Despre arnăuţii au scris cu admiraţie
profundă  politicieni, istorici,
lingvişti, poeţi şi prozatori români (D. Bolintineanu, M. Eminescu, B. P. Haşdeu,
N. Iorga, T. Capidan, V. Eftimiu, N. Ciachir, G. Maksutovici, etc.). Nicu
Constantin, care provine dintr-o familie mixtă (aromâno-albaneză), pomeneşte
faptul că în perioada regală, de multe ori la mica publicitate, erau anunţuri
de genul „angajăm paznic, inclusiv albanez”. Un caz deosebit este cel
al albanezilor din Slatina, sa al regretatului Refet Kadriu din Mogoşoaia (1911-2000),
fostul paznic al Palatului Brâncovenesc, care poate fi numit „ultimul
paznic arnăut din România”.

Câţi arnăuţi au rămas azi în România? Conform
ultimului recensământ, în jur de 500. Liderul spiritual al albanezilor din
România, prof. dr. Gelcu Maksutovici, declară pentru massmedia că “numărul lor
este mult mai mare, dar din cauza lui Oana Manolescu, mulţi albanezi nu-şi au
declarat apartenenţa etnică. De ce? Fiindcă ei sunt reprezentaţi în Parlament
de o lacomie mercantelistă care nu are nici-o legătură genetică cu valorile
adecuate ale acestei comunităţi. Cam asta este situaţia actuală a albanezilor
din România, o situaţie aberantă care se poate îndreptăţi printr-o ordonanţă de
urgenţă, sau prin alte căi guvernamentale”.

În loc de conclusie se poate afirma că loialitatea
arnăuţilor de altădată a contribuit la stabilirea unor bune legături de respect
şi colaborare cu populaţia română, fapt care constituit una din premisele
intenselor contacte de moralitate, corectitudine, şi simpatie, dintre cele două
popoare. Cele relatate mai sus sunt considerate contacte, şi nu relaţii
româno-albaneze, deşi că au avut un caracter sistematic, o amploare şi o
profunzime considerabilă. Cu toate acestea, ele constituie o continuare a
legăturilor anterioare, şi au constituit baza pe care ulterior, în epoca
modernă, s-au stabilit trainice şi rodnice relaţii, mai ales în domeniul
culturii şi al spiritualităţii.

Baki Ymeri

 

BIBLIOGRAFIE

1. Bogdan Petriceicu Hasdeu, Cine sunt Albanesii, Bucureşti, 1901.

2. Poporul român si lupta de eliberare a
popoarelor din Balcani
, Editie întocmitã de un grup de autori, Directia Generalã a Arhivelor Statului din RSR,
Bucuresti, 1986.

3. Panait I. Panait, Nebãnuitele taine ale istoriei, în
Anuarul Albanezul       402, Bucureºti, 1997.

4. Nicolae Ciachir, Istoria
modernă a Albaniei
, Facultatea de Istorie, Bucureşti, 1974.

5.
Gelcu Maksutovici, Istoria comunitãtii
albaneze din Romãnia
, Kriterion, Bucuresti, 1992.

6.
N. Iorga, Istoria Românilor prin
cãlãtorii
. Vol. I, Editia a II-a, Bucuresti, Editura Casei Scoalelor, 1922.

7. Adrian Majuru, Bucureştiul
Albanez,
Editura Ararat, Bucureşti, 2002.

8. A. Vlahuţa, Din trecutul nostru,
Edit. Librăriei SOCEC, Bucureşti, 1913.

9.
Istoria României în date,  elaboratã
de un grup de autori, sub conducerea lui Constantin C. Giurescu,  Bucuresti, 1972.

10. Ion Neculce, O samă de cuvinte
şi Cronica
, Edit. Librăriei “Universală”, Bucureşti, fără anul apariţiei.

11. Ion Neculce, Opere, Letopisţul
Ţării Moldovei şi O samă de cuvinte.
Ediţie critică şi studiu introductiv
de Gabriel Strempel, Bucureşti, 1982.

12. Teodor Capidan, Simbioza albano-română şi continuitatea românilor în
Dacia, extras din Revista Fundaţiilor regale, nr.5, Bucureşti, 1943.

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign