E-Antropolog

Muzeele, o chestiune de management cultural

10 august 2012 Adrian Majuru Moldova

Ar trebui sa ne intrebam: sunt muzeele o necesitate culturală? Mai bine
spus, care mai este necesitatea culturală în privinţa muzeelor?
Supradimensionate în departamente, secţii şi birouri, muzeele s-au transformat
fie într-o sterilă confruntare între şefi cu orgolii mărunte,  – ale căror arme de atac şi contraatac sunt proiecte
culturale făcute în grabă pe nervii subordonaţilor angrenaţi într-un hei-rupism
lumpen-proletar -, fie au devenit un cavou milenar pentru neadaptaţi. Produsul
cultural, în ultimă instanţă, însoţit de un variat expozeu antropologic, sociologic,
patologic etc., se desfăşoară de fapt nu prin produsul cultural specific fiecărei
instituţii, ci în interiorul acestor confruntări, iar vizitatorul mai bine ar
fi invitat să studieze mulţimea de fizionomii măcinate de preocupări mici şi
orgolii pe măsură, care populează instituţiile culturale.

Muzeele devin o necesitate culturală din momentul în care oferă publicului restituiri ale
vieţii lui de azi, în detalii care scapă cotidianului alert sau reconstituiri
fie şi fragmentare, ale lumilor de odinioară. Proiectele pot fi felurite. De la
reconstituirea unei zile din viaţa unui om din secolul al XVII-lea , într-un ambient
apropiat secolului al XVII-lea, chiar si cu tipul de muzică preferată în epocă,
la conservarea celor mai apropiate intimităţi diurne sau nocturne, fără
înlăturarea amănuntelor, cum se poate vedea la Muzeul Memorial Cezar Petrescu
din Buşteni. Casa scriitorului oferă celui care nu l-a cunoscut îndeaproape până
şi recipientul cu cafea neconsumată sau pălăria lăsată pe servietă, într-un
colţ al biroului.

Apoi, mai este şi povestea care trebuie să se istorisească singură, prin obiecte, dar nu într-un
expozeu vitrinizat în totalitate. Dacă un imobil orăşenesc din secolul al
XVI-lea sau al XVIII-lea a fost o farmacie sau o manufactură, atunci el poate
fi o mărturie din viaţa cotidiană a comunităţii prin restituirea fidelă a
farmaciei şi a manufacturii. Sunt multe exemple reuşite în Transilvania.
Modelul muzeelor de mici dimensiuni sau cu un excurs antropologic ar trebui să
devină predominant. Viitorul aparţine muzeelor mici cu maximum trei-patru
anagajaţi de specialitate. Suficient pentru a hrăni marele public cu oferte
variate. De pildă, precum în istorie, şi în muzeografie, cunoaştem multe despre
diurn şi mai nimic despre nocturn. Un muzeu al nocturnului, de la folclor la viaţa
de noapte într-un  mare oraş ar fi un proiect
interesant.

Suntem tot mai atraşi de senzaţii. De ambientul care ne-ar putea apropia de atmosfera unui secol
încheiat de mult, lucru care se poate realiza prin diminuarea prezentului atât
în ceea ce priveşte desfăşurarea poveştii şi mai ales în ceea ce priveşte
popularea clădirii cu angajaţi, care se vîntură peste tot. Intrarea în trecut
poate fi supravegheată şi altfel, fără a periclita expunerea, cel puţin în cazul
muzeelor mici şi a caselor memoriale.

Toată această succesiune de sugestii sunt în ultimă instanţă o chestiune de management cultural şi
credem că nu de specialişti ducem lipsă – 74 de manageri culturali au dobândit
de ceva ani buni această specializare -, cât mai ales de punerea în practica
decizională a experienţelor dobândite de aceştia. Ori, până în acest moment,
nici unul dintre cei 74 de manageri culturali nu se află într-o poziţie, care
să determine schimbări relevante în managementul practicii muzeale.

autor: Adrian Majuru

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign