E-Antropolog

Romașcani pe meridianele globului. Pelerinaj în Țara Sfântă(II)

01 august 2012 Adrian Majuru Diaspora

Am părăsit Ierusalimul în zorii zilei, îndreptându-ne spre Ierihon. Pustiul Iudeii ne-a oferit o priveliște stranie – coline golașe, nisip și uscăciune. De o parte și de alta a drumului am văzut din loc în loc colibele beduinilor și animalele lor, greu încercate de soarele torid. Pustiul Iudeii se întinde de la sud – estul Ierusalimului, până la malul Mării Moarte și cuprinde zone încărcate de istorie și credință, pe unde adesea a pășit Iisus și Ioan Botezatorul. Deși cuvântul „pustiu” în sine, nu poate să reprezinte o atracție turistică irezistibilă, trebuie totuși spus că aspectul său peisagistic este sugestiv. Colinele pietroase, aride, cu creste neregulate, săpate de depresiuni adânci, oferă privitorilor parcă un peisaj lunar, supranatural, ce merită a fi văzut! Ne-am oprit în mijlocul pustiului pentru a ne închina la una dintre cele mai vestite lavre ale Ortodoxiei – Mânăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul. Astăzi viețuiesc aici câțiva călugări greci care ne-au vorbit cu multă evlavie și respect despre ultimul mare sfânt din Hozeva – Sfântul Ioan Iacob Românul (de la Neamț), ale cărui moaște sunt expuse întregi într-un sicriu de sticlă, spre închinare, în paraclisul mânăstirii. Am îngenunchiat și ne-am închinat cu toții la căpătâiul său, bucurându-ne că neamul românesc a odrăslit această floare a pustiei, aureolată de Dumnezeu cu nimbul sfințeniei. Ne-am bucurat să auzim că și catapeteasma Bisericii mari (cu hramul Nașterea Maicii Domnului), ridicată la anul 1888, a fost lucrată tot de un român, de la Mânăstirea Antim – București. Deasupra paraclisului, urcând pe o scară abruptă, am ajuns la peștera unde a petrecut Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul. Aici, în pustie, era un pârâu (Cherit) iar corbii îi aduceau de mâncare. Am vazut și noi corbii pustiei, păsări ce trăiesc în scobiturile stâncilor, ce par a fi îmblânzite de viețuitorii lavrei, care coboară să ia câte o bucată de pâine chiar din mâna pelerinului. Sfântul Ioan Iacob ar putea fi numit „patronul” și ocrotitorul românilor aflați la locurile sfinte. Bucuria noastră a fost amplificată și de faptul că acest sfânt este originar din Moldova. S-a născut la Crainicești – Dorohoi în anul 1913. A rămas orfan de la 3 ani, fiind crescut de bunica sa. În 1933 s-a călugărit de tânăr la Mânăstirea Neamț, unde a avut ascultarea de bibliotecar și îngrijitor al bolnavilor. Din botez s-a numit Ilie, după călugărie Ioan. În anul 1936 pleacă la Ierusalim și petrece o vreme la Mânăstirea Sfântul Sava cel Sfințit din pustie. În 1946 a fost chemat să servească Schitul Românesc de la Iordan; a fost hirotonit preot și a slujit aici 6 ani. Pentru că dorea o viață ascetică, în singurătate, cu binecuvântarea Patriarhului Ierusalimului s-a așezat într-o peșteră, în preajma Mânăstirii Sfântul Gheorghe Hozeva, nevoindu-se în post și rugăciune peste 8 ani de zile. În acest loc a scris poezii religioase de o mare frumusețe duhovnicească, înălțându-se sufletește către cele de sus, până a fost chemat la Domnul, la 5 august 1960. A fost înmormântat în peștera unde viețuise, de către monahul și împreună viețuitor al pustiei, Ioanichie. Printr-o descoperire dumnezeiască, în anul 1980, trupul său a fost dezgropat și aflat întreg și bine mirositor a miruri. Din frumoasele versuri ale părintelui nostru Ioan Iacob aș aminti câteva, sugestive: „Rămas de mic orfan pe lume/ ca un copil al nimănui/mi-am pus nădejdea mea în Domnul/cerând de-a pururi mila Lui…”(În brațele părintești). „De câte ori priveam în zare/ simțeam de  casă un dor/ ca să colind pământ și mare/să fiu departe călător…/un singur țărm acum rămâne/ strein de valul cel lumesc/Ierusalimul cel din ceruri/ în calea lui să mă grăbesc/ la el nu este nici durere/ nici întristare nici suspin/acolo nu-i apus de soare/ și cerul veșnic e senin.”(Spre alte tărâmuri). Am luat binecuvântarea pentru călătorie și ne-am despărțit de Sfântul Ioan Romanul (cum este numit de către greci), îndreptându-ne spre Ierihon.

Acest oraș, așezat lângă o luxuriantă oază de palmieri și numeroși alți pomi fructiferi, nu departe de malurile Iordanului, este una dintre cele mai vechi așezări din lume.
Cercetările arheologice efectuate cu cele mai moderne instrumente științifice, pe șantierul de la Tel es Sultan, au permis datarea primelor așezări omenești începând cu anul 7800 i.Hr.
Ierihonul actual, situat într-o depresiune adâncă a scoarței terestre, la cca. 250 metri sub nivelul mării, pe locul unui vechi oraș bizantin, se află la numai câțiva km de orașul descris în narațiunea biblică. Orașul biblic a fost descoperit în apropierea zonei cercetate de arheologi, unde se pot admira importante vestigii ale trecutului. Amintesc doar turnul databil în epoca neolitică, document singular atestând existența unor construcții fortificate în acea perioada a preistoriei.

Orașul biblic al Ierihonului, citat de mai multe ori în scrierile sacre, este indeobște cunoscut datorită episodului povestit în Cartea lui Iosua, atunci când poporul evreu i-a dărâmat zidurile cu un strigăt puternic, după ce, timp de 7 zile, sunaseră trâmbițele preoților.
În zare, ca un străjer al cetății stă „Muntele Ispitelor”, cu povârnișuri aspre, stâncoase, pe care s-a zidit o Mânăstire ortodoxă. Am urcat pe jos cale anevoioasă ce duce din oras către acea lavră, în toiul amiezii. De sus am admirat larga vedere panoramică care se întinde de la oaza verde a Ierihonului, până la Marea Moartă. Acest munte este cunoscut de localnici sub numele de Jebel Quruntul și este derivatul toponimic al expresiei latine Mons Quarantana – Muntele Postului, în amintirea episodului biblic în care se prezenta perioada petrecută de Iisus aici, după ce a primit botezul de la Ioan în apa Iordanului și a postit 40 de zile și 40 de nopți. Cruciații au numit acest munte în secolul al XII-lea „Quarantena”. Sfântul evanghelist Matei descrie în capitolul IV al Evangheliei sale, episodul ispitirii lui Iisus de către diavol, în urma căreia Hristos i-a zis: „Piei satană, căci scris este «Domnului Dumnezeului tău să te închini și Lui singur să-I slujești»”. Pe coasta muntelui cu anevoie s-a ridicat un locaș de închinare în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pe locul unei vechi biserici paleocreștinești. O grotă transformată în capelă, indică locul unde a poposit Iisus 40 de zile.

Am îngenunchiat în acel loc, conștient că mă aflam pe un loc sfânt, pe care a pășit cândva Hristos. Am coborât în cetatea Ierihonului, unde, prin strădania Prea Fericitului Patriarh s-a ridicat un complex de clădiri, o biserică (hramul Nașterii Domnului) și un paraclis, sub îndrumarea unui vrednic și distins slujitor  – arhimandritul Ieronim Crețu (de la Mânăstirea Bistrița). La 1 iulie 1999, Patriarhul Teoctist a așezat o piatră de temelie, iar un an mai târziu a sfințit altarul bisericii pentru a se oficia aici slujbele sfinte. Lucrările sunt în curs de derulare, iar obștea acestui așezământ (câțiva ostenitori români) au nevoie de sprijin material din țară, făcând apel ca noi să fim mesagerii lor, să căutăm binefacătorii pentru finalizarea lucrărilor de pictură, executate cu măiestrie de prahovenii Daniela și Ioan Moldoveanu.

Pe una din străduțele Ierihonului se află o biserică ortodoxă – greacă, ridicată pe locul unde Zaheu, mai marele vameșilor din cetate, s-a urcat într-un dud (sicomor) să-l vadă pe Iisus care tocmai trecea pe acolo, el fiind mic de statură. Cu bucurie, Zaheu l-a primit în casa lui, s-a căit pentru greșelile lui și l-a urmat pe Hristos ca ucenic. Se păstrează și acum trunchiul uriaș al acestui arbore în care s-a urcat Zaheu, trunchi din care au odrăslit mlădițe tinere. Foarte ospitalieri, părinții călugări – în orice loc pe unde am poposit – m-au primit cu multă căldură și ospitalitate, servindu-mă cu fructe și sucuri naturale, oferindu-ne iconițe și daruri binecuvântate. Singura sursă de apă a orașului este „Izvorul lui Elisei”. Lângă oraș, potrivit tradiției, este locul de unde Sfântul Ilie s-a înălțat la cer într-un car de foc, lăsând ucenicului său Elisei mantia sa, cu care acesta a săvârșit multe minuni. Una dintre ele este legată de acest izvor, care era amar și la rugăciunea lui Elisei, s-a transformat în apă bună de băut.

Am mers mai departe prin pustiul Iudeii și am poposit pentru câteva clipe la Mânăstirea Sfântului Gherasim, de asemeni mânăstire greco-ortodoxă. Puținii viețuitori ne-au primit frumos, oferindu-ne câteva date istorice despre Sfânta Lavră. Biserica mare a fost zidită în anul 1884, impresionându-mă prin pictura în ulei asemănătoare celei de la Agapia (executată de Nicolae Grigorescu). Dedesubt, într-o grotă, se află o icoană uriașă a Maicii Domnului care alăptează pruncul. Tradiția spune că în acest loc a poposit Maica Domnului cu pruncul la întoarcerea din Egipt și s-a odihnit. Icoana Sfântului Gherasim, patronul mânăstirii, îl înfățișează pe cuviosul părinte alături de un leu în pustie. Tradiția spune că sfântul i-a scos un ghimpe din picior leului, iar acesta l-a slujit cu credință până la moarte.

Sfântul Gherasim a dus o viață aspră, fiind unul din începătorii vieții de obște, alături de Sfântul Sava, Sfântul Eftimie cel Mare și Sfântul Teodosie. În jurul său, în secolul V, s-au adunat mulți ucenici, folosind învățăturile sale! El a zidit o lavră lângă Iordan, compusă din 70 de chilii și o biserică. Cei care locuiau acolo erau destinați la o tăcere riguroasă, se hrăneau neîndestulator (pâine, smochine și apă), iar în duminici și sărbători veneau la biserică, ascultau Sfânta Liturghie, se împărtășeau și luau masa în cămin (o fiertură de legume) și un pahar cu vin.

În chiliile lor nu se făcea focul niciodată, iar patul le era suplinit de o rogojină. Viața lor toată era dedicată lui Dumnezeu. Sfântul Gherasim s-a mutat la cele veșnice în ziua de 4 martie 475.

Am luat binecuvântarea Sfântului Gherasim și a locurilor sfinte pe unde a călcat Maica Domnului și am mers mai departe, către Marea Moartă, foarte aproape de granița cu Iordania.
În drumul nostru, am trecut pe lângă un han modest, numit „Samarineanul milostiv” ridicat pe locul altuia străvechi. Am aflat că drumul de la Ierusalim spre Ierihon era presărat de astfel de „hanuri” – „case de oaspeți”, ele fiind amplasate pe vechiul drum roman, la cca. 2 km distanță unul de altul. În depărtare se află Mânăstirea Sfântul Eftimie cel Mare, astăzi doar ruină. Acest întemeietor al vieții de obște a ridicat în jurul anului 420 o lavră pe calea ce lega Ierusalimul de Ierihon, dar niciodată nu a voit să fie el povățuitorul (starețul) călugărilor. El viețuia în sihăstrie, petrecând timpul „într-o despărțire desăvârșită de oameni”, ocupându-se doar cu rugăciunea și contemplarea. S-a stins din viață la 95 de ani (473 d. Hr.), fiind prăznuit la 20 ianuarie.

M-am oprit pentru putin timp pe țărmul Mării Moarte, coborând chiar în apa deosebit de sărată, care  te ține la suprafață fără a mai fi nevoit să înoți. Nămolul sărat din preajma țărmului are calități terapeutice deosebite pentru bolile reumatismale, dar și pentru bolile de piele, de aceea foarte mulți bolnavi  din intreaga lume petrec mult timp din zi pe țărmul mării, ungându-se cu nămolul tămăduitor. Sub soarele torid al după-amiezii m-am îndreptat spre Ierusalim cu inima încărcată de o bucurie sfântă, rostind precum psalmistul David: „Minunat este Dumnezeu întru sfinții Săi, Dumnezeul lui Israel!”.

Călătoria noastră turistică a fost însoțită de o călătorie mistică, de o coborâre în adâncurile noastre, o întâlnire a noastră cu Iisus, prin rugăciune. Călătoria grupului de romașcani la Locurile Sfinte a avut o influență benefică asupra lor, contribuind la întărirea și înnoirea vieții religioase, la apropierea dintre creștinii din diferite țări, la progresul lor spiritual. Am revenit în țară  cu sufletele înmiresmate de binecuvântarea Locurilor Sfinte, împărtășind și altora din bucuria și pacea lăuntrică pe care am dobândit-o.

autor: Pr. dr.  Aurel Florin  Tuscanu,  Protoiereu de Roman

 

 

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign