E-Antropolog

Un scurt istoric al psihiatriei judiciare din Bucureşti

10 august 2012 Adrian Majuru Antropologie medicala

În Evul Mediu românesc
timpuriu, ca şi în cel târziu, până în preajma secolului al XVIII-lea, bolnavii psihici erau priviţi din
perspectiva cunoştinţelor de medicină populară şi a celor religioase din timpul
respectiv. Astfel, învăţăturile bisericeşti, după care pierderea minţii era
consecinţa căderii în păcat, a acţiunii forţelor malefice ale satanicului,
recomandau supunerea bolnavilor periculoşi la exorcisme, îi îndrumau spre elementele
cultului religios popular de venerare şi invocare a sfinţilor, a icoanelor
făcătoare de minuni, a moaştelor şi a relicvelor sfinte, de pelerinaj la
lăcaşuri sfinte precum şi purtarea unor amulete, recurgerea la mijloace
apotropaice, ex-veto-uri. De asemenea, ei erau „internaţi“ în bolniţele
de „smintiţi de minte“ ale unora dintre mănăstiri, unde rămâneau, timp
mai scurt sau mai îndelungat, pentru „liniştirea“ sufletului. În orice
caz, manifestările religioase raportate la boala psihică, specifice spiritualităţii
ortodoxe, bizantine, cu influenţă şi asupra bisericilor catolice din Ţările
Române, au făcut ca abordarea alienaţilor (un fel de „obligare la tratament“)
să se facă într-un mod mult mai generos decât în cazul exorcismelor, adesea
violent practicate, în Evul Mediu apusean, de vreme ce Arhiepiscopul catolic
Marcus Bandinus scrie în „Codex Bandinus“, raportul din anul 1646 asupra
vizitaţiunii canonice a bisericilor catolice din Ţările Române, că „modul
blând de a abjura pe dracul, întrebuinţat de preoţii români, a provocat
admiraţia iezuiţilor“ .

Cele dintâi noţiuni despre legiferarea aspectelor legate de bolile mintale
le găsim între anii 1700 şi 1730 în cele trei pravile „cu privire la
chestiunile sanitare şi de asistenţă“.
Aceste pravile sunt citate în „Colecţiunea
de legiuirile României vechi şi noi promulgate dela 1 Ianuarie 1885“
a lui
Ion M. Bujoreanu şi sunt următoarele: pravila lui Vasile Lupu, pravila lui
Matei Basarab, pravila de la Govora, din Oltenia şi legile turceşti pentru
proprietatea din Dobrogea (Buc. 1885, vol. III).

În spiritul de reformă legislativă al Ţărilor Române în acea perioadă,
Vasile Lupu, în 1646, a alcătuit o serie de legi preluate din legiuirile
străine, în special din cele italieneşti cuprinse sub denumirea „Despre
giudeţul nebuniilor“
. În „cartea românească de la pravile împărăteşti şi
de la alte gândeţe cu zisa şi cu toată cheltuiala lui, Vasile Lupu…cine va
ceti să-nţeleagă…“
se găsesc instrucţiuni pentru judecători, privitoare
la nebuni, nebunie şi simulare în general. În acest context intervine aspectul
iresponsabilităţii penale a bolnavilor psihici, lăsându-se la aprecierea
judecătorilor să rezolve aspectele care rezultau din aceasta:

„Când va fi neştine nebun şi dei-nafară de minte
şi de-şi va ucide tată-său pre fiu-său, acestuia să nu-i dea nici un fel de
certare pentru că ce agiunge-i lui certarea că iaste nebun şi fără de
mente…“,
şi mai
departe:

„A cincea pricină pentru care să îndeamnă gândeţul
pentru a mai micşura certarea celui vinovat iaste aceasta, când nu-i omul cu
toată mintea ce se zice eşit den fire-i nebun, de vreme ce învaţă şi pravila ce
greşală are face nu să va certa…“;

„Nebunul şi cel de-nafară de minte de să va
înţelepţi cândva nu să va certa pentru greşalele ce au făcut la nebunia lui…“.

Precum se vede este stipulată aici non-imputabilitatea sau micşorarea
pedepsei alienatului psihic care îşi omoară fiul – în timpul nebuniei. Un alt
paragraf sugestiv este acela care scoate în evidenţă iresponsabilitatea
alienaţilor psihici şi în special a psihoticilor maniaco-depresivi şi
epileptici pe care legea îi absolvă de orice pedeapsă dacă crima sau
infracţiunea a fost comisă în timpul crizei, lăsându-i intactă toată
responsabilitatea în perioada intercritică:

„Cela ce-i când şi când
nebun iară nu toate zilele, cum s-ar zice patru luni iaste nebun şi cinci şase
luni iaste înţelept, acesta feal de va face vreo greşală în vremea nebuniei lui
nu să va certa, iară de va greşi la vremea nebuniei lui nu să va certa, iară de
va greşi la vremea ce iaste înţelept atunce să va certa tocmai după cum scrie
în pravila ca şi fiecine, iară de va fi lucrul împărecheat ore nebun au fost au
ba când au făcut ace greşală, atunce stă mintea gândeţului să cunoască de pre
lucrurile ce vor fi fost pren pregiurul acelei greşeli“.

De asemenea, pravilele aveau
prevederi cu privire la simularea bolilor psihice şi anume că cel ce simulează
nebunia va fi pedepsit şi, pentru judecătorul să-l recunoască, îi va pune „chestiuni“
numeroase şi variate şi va recurge la vraci, care singuri au darul a şti dacă
cineva e nebun sau nu.

Putem vorbi aici ca despre o
examinare psihiatrică ce exprimă caracterul special al expertizei bolnavilor „ieşiţi
din fire“
. Tot în acelaşi sens, cel ce sfătuia pe un nebun să omoare era
pedepsit dar nebunul nu.

Sunt prevăzute, de asemenea şi
un fel de „măsuri de siguranţă“ (internare
obligatorie), sub forma unui început de asistenţă socială a nebuniei şi
de privare condiţionată a libertăţii alienatului, atâta timp cât durează
nebunia:

„Cel nebun măcar că nu să va
certa la nebuniele lui de va face vreo greşală iară tot nu se cade să-l
slobozească de tot să îmble pe drumuri slobod, ce să aibă pază să fie pre lângă
oamenii săi până se va înţelepţi“.

Replica valahă, de la Bucureşti, a pravilei lui Vasile Lupu este pravila
lui Matei Basarab din 1652 cunoscută sub titlul de „Îndireptarea leagei“.
Aici se vorbeşte de discernământul şi responsabilitatea nebunului, menţionând
că dacă acesta comite o nesăbuinţă nu-i nici răspunzător, nici nu trebuie
pedepsit pentru „că ajunge-i lui certarea că iaste nebun şi fără de minte“
iar în privinţa actelor civile (realizarea testamentului) este obligatoriu să
aibă „mintea întreagă“, chiar dacă trupul îi este bolnav sau, după
acelaşi pravilist, „cela ce va să facă tocmeală, sau carte aceluia trebuie
să-i fie mintea întreagă şi sănătoasă iară nu trupul“.
Totodată, se stipula
faptul că acela ce stabilea suferinţa mintală era vraciul, care trecea ca un
adevărat medic şi psiholog şi peste mărturia căruia nu se putea trece. Cu alte
cuvinte, se consulta un specialist, ce efectua un fel de „expertiză“.

Izolarea la mănăstire se făcea la începutul secolului al XIX-lea la cererea
familiei şi după dispoziţia Divanului, a Departamentului Trebilor Dinlăuntru
sau a domnitorului pentru fapte ca: „necuviinţă“ până la agresiune faţă
de mamă, pentru un soţ beţiv şi alienat sau pentru un tânăr „zurbagiu“
(poate un bolnav schizofren sau oligofren) şi nu se elibera decât după porunca
aceloraşi autorităţi.

Iată cum se aplica un fel de internare obligatorie în anul 1812 „pentru
un fiu de boier, zurbagiu“
(probabil suferind de schizofrenie hebefrenică),
dispunându-se de surghiunirea la mănăstirea Snagov:

„Bucuresci 10 martie 1812. De la întâiul Divan şi
Comitat al Prinţipatului Valahiei. Fiindcă alesul Racoviţă au rămas fără de
părinţi şi se înconjură pe poduri abătându-se în căi şi în urmări netrebnice,
şi pentru a-şi veni în cunoştinţă, se dă volnicie … zapciu spătăresc, care
ridicându-l de acilea să-l ducă la monăstirea Znagovul. Îţi scrie divanul sfinţiei
tale, năstavnice al numitei monăstire, să se ţie acolo întru monăstire în pază
şi fără a doua poruncă a Divanului să nu fie slobod. 1812 martie 10, Polcovnic
Loghinov, Isaac Ralet, Barbu Văcărescu, Vel Vistiernic, Vel Logofăt“.

Totuşi, aceste prevederi au mai mult un caracter laic şi nu medical. Ele de
fapt sunt traduceri după scrieri în limba greacă, la care au fost adăugate
câteva elemente autohtone. De asemenea, Codul lui Caragea (1818)
considera nevinovat „copilul mic“ şi „nebunul sau smintitul la
minte“.

Primul manual de psihiatrie judiciară şi socială, scris pe baze ştiinţifice
şi corespunzând actualităţii psihiatrice şi medico-legale de la acea vreme,
apare în 1877, la „Noua Tipografie a Laboratorilor Români“: „Alienatul în
faţa societăţii şi a ştiinţei“,
fiind elaborat de medicul primar în
Spitalele Civile din Bucureşti, profesorul Alexandru Şutzu (1837-1919),
doctor în medicină al facultăţilor din Atena şi Paris, profesor de psihiatrie
şi medicină legală la Facultatea de medicină din Bucureşti, din 1879, şi
creatorul şcolii româneşti de psihiatrie, prin iniţierea, acum 139 de ani, în
perioada 1867-1868, a primului curs universitar de „Clinică a maladiilor
mentale“ prin prelegeri benevole susţinute la aşezământul Mărcuţa. Lucrarea
scoate în evidenţă dimensiunea socială a asistenţei psihiatrice, începând cu
atitudinea colectivităţii, de-a lungul istoriei şi terminând cu metodele de
reintegrare în viaţa curentă a fostului alienat, arătând că în relaţia
social-medicală dintre bolnavul psihic şi medic: „nu este destul ca expertul
chemat să fie „doctor în medicină“, el trebuie să aibă suficiente cunoştinţe de
psychiatrie, adică trebuie să fie specialist în psychiatrie, adică alienist“.

De altfel, manualul continuă alte lucrări ale aceluiaşi autor, „Ospiciul
Mărcuţa. Relaţiuni clinice şi medico-legale“
(1869) sau „Raportul
medico-legal asupra sănătăţii mentale a lui Ştefan Logotelopol“
(1876) în
care se fac referiri directe asupra problemelor medico-legale ale alienaţilor,
asupra statutului social şi juridic al acestora. El pledează pentru o
legislaţie clară privitoare la alienaţi şi faptele lor, subliniind importanţa
aplicării regulamentelor în vigoare (de atunci). În ultimul capitol al cărţii
din 1869, „Ospiciul Mărcuţa“ sunt prezentate o serie de „consideraţiuni
medico-legale“, „delicte şi crime“, „smintiţi în temniţe“
, făcând o
clasificare a „maniilor care duc la fapte primejdioase“, cu referire la
problema iresponsabilităţii penale şi terminând cu:

„Alienaţiunea mentală este interesantă sub mai
multe puncte de vedere. Ea interesează pe medicul care o studiază după legile
patologiei generale, considerând totul deodată şi caracterele propriei
specialităţi, pe psychologul care studiază leziunile facultăţilor intelectuale
şi morale; poate pătrunde fenomenele misterioase ale cugetului şi să descopere
legile după care ele se manifestă…pe legistul în fine, care în toate zilele
este chemat a judeca fapte comise în urma unor perversiuni amorale…însă nici
psychologul, nici legistul nu vor putea niciodată înţelege alienaţiunea mentală
fără ajutorul medicului, fără ştiinta clinică…medicul este singurul în stare
să aprecieze la adevărata lor valoare schimbările de caracter, ce se observă cu
mult timp înaintea apariţiunii maniace [a iresponsabilităţii penale], perversiunilor
etc., în fine adevărata natură a faptelor [natura iresponsabilităţii
penale]…alienistul [psihiatrul] aflându-se într-un contact perpetuu cu
morboşii lui capătă noţiuni care lipsesc la alţii…medicul care este chemat la
Parchet trebuie să fie familiarizat dacă nu voieşte să inducă în eroare
justiţia“.

Mina Minovici (1857-1933) avea să consacre un studiu despre
responsa­bilitatea infractorilor şi bolnavilor psihici în 1897 la Paris, „L’anthropologie
criminelle et la responsabilite“
în „Extrait de la Medecine Orientale
1897-1898“, publicat de Alcan – Levy. Peste trei decenii, în 1932, şi tot la
Paris, publică împreună cu Constantin Vlad (1891-1971), un articol
important despre responsabilitatea delincvenţilor din perspectivă
psihanalitică, de altfel o abordare modernă, sincronică în raport cu
dezvoltarea psihanalizei la acea vreme. Articolul este intitulat „La
Responsabilité du Delinquant. Contribution de la Psychanalyse à l’Éxpertise
Médico-Legale“
în „Annales de Médecine Legale“. Este subliniat aici că, în
timp ce „neurastenicul nu poate să vrea… criminalul inveterat nu vrea să
vrea“
. Se recunoaşte psihanalizei folosul, în sensul unui discurs
interpretativ, pe care-l poate aduce la efectuarea unor expertize, asigurând un
surplus de înţelegere a modalităţilor de constituire a simptomelor
psihopatologice. Totodată, în articol este combătută viziunea utopistă a
unor curente neopsihanalitice (ulterior ele se vor constitui în curentul
antipsihiatric) care preconizează abrogarea tuturor sancţiunilor penale.
Preocupările lui Mina Minovici pentru interferenţele psihanaliză – medicină
legală – psihiatrie datează încă din 1926, deci în plină actualitate a
problemei, când publică împreună cu Iosif Westfried (1893-1970), acesta
din urmă autor al unor studii despre sexualitate, prefaţate chiar de Freud, un
prim articol: „La Médecine Legale devant la Psychanalyse“ (în „Presse
Medicale“), în care se subliniază faptul că psihanaliza poate servi medicului
legist în cercetările sale privind modalităţile de apreciere a simulărilor,
mărturia falsă, depistarea unor intenţii delictuale, iresponsabilitatea. În 1937, tot sub semnătura lui Mina
Minovici apar o serie de studii de psihiatrie medico-legală  consacrate problematicii tulburărilor psihice
paranoide.

Mihail Kernbach (1895-1976), care a fost pentru o scurtă perioadă
de timp directorul Institutului Mina Minovici din Bucureşti (1940), abordează
de asemenea probleme de psihiatrie legală. În revista Mişcarea medicală
română
din 1935 şi 1936 el publică studii despre „Responsabilitatea
penală şi tendinţele medico-legale actuale“
. El se afirmă în lucrările sale
ca un adept al determinismului biologic şi antropologic privind crima şi
devianţa („crima ca proces biologic“) caracterizată prin lipsa absolută sau
relativă a sentimentelor altruiste, cât timp „raţiunea şi voinţa sunt
subordonate capacităţii de a simţi“
şi cât timp ele stau la baza adaptării
sociale. În lucrarea Crima ca fenomen biologic universal şi permanent (Cluj,
1943), M. Kernbach afirmă că „fiecare om poartă de la naştere germenul
crimei în el“.
El consideră deci că crima aparţine „principiului
distructiv al naturii“,
dar este şi forţa propulsivă a principiului ei
constructiv. Deşi îl combate pe Cesare Lombroso, plecând de la un punct de
vedere filogenetic privind cauzele crimei, el afirmă că „în alternanţa
crimă-virtute, individ-mediu şi în civilizaţia timpului în care egoismul şi
interesul au devenit mobiluri inelucidabile ale acţiunii umane, destinul
omenirii va depinde totuşi de destinul său moral“
. În privinţa
iresponsabilităţii, el cere expertului să nu se limiteze numai la diagnosticul
strict psihiatric, ci să abordeze şi gradul de inadaptare şi periculozitate al
bolnavului, reacţia sa faţă de faptă şi consecinţele ei. Pledează pentru responsabilitatea
atenuată
cât timp Codul penal este „o ştiinţă a răsplatei“

Revenind la aspectele legislative, un statut al bolnavului mintal privind
internarea şi protejarea acestuia după comiterea unei infracţiuni sau la
întocmirea unui act civil se configurează de la primele reglementări româneşti
scrise, de la Pravile, continuându-se cu Regulamentul din 1864, apoi cu Legea
alienaţilor
din 1894 (inspirată după modelul legii franceze din 30 iunie
1838) şi cu Legea din 1930. Legea din 1894, de exemplu, publicată în
Monitorul Oficial 203/15 dec. 1894 obliga spitalul de psihiatrie să informeze
în scris organele de procuratură despre orice internare, inclusiv a bolnavilor
psihici delincvenţi. Prefectul avea obligaţia să viziteze periodic spitalele de
psihiatrie, să controleze registrul de internări, să ceară precizări cu privire
la bolnavii psihici spitalizaţi şi să tragă medicii la răspundere, în cazul
nerespectării dispoziţiilor legale sau al îngrijirilor necorespunzătoare.

autor: dr.Octavian Buda

Bibliografie:

 

  1. 1.
    Bologa VL, Milcu Ş – sub red. (1972) Istoria
    medicinei româneşti
    , Ed. Medicală, Bucureşti, 216, 260, 267;
  2. 2.
    Dragomirescu VT, Buda O (1993) Aspecte medico-legale
    psihiatrice în vechiul drept românesc
    , în: Revista de Medicină Legală, vol.
    I, nr. 2, Serie nouă, 152-156;
  3. 3.
    Gomoiu V (1923) Din istoria medicinei şi a învaţământului
    medical în România înainte de 1870
    , Tipografia „Cultura“, Bucureşti, 109,
    120-121;
  4. 4.
    Lombroso C (1892) Les applications de l’Anthropologie
    criminelle
    , Felix Alcan Editeur, Paris;
  5. 5.
    Minovici M (1937) Paranoizii în cadrul medicinei legale,
    Raport la Congresul de Neurologie, Psihiatrie şi Medicină Legală, Iaşi 1937;
  6. 6.
    Paulian D (1942) Miscellanea, studii de psichiatrie,
    Tipografia Cultura, Bucureşti, 48-51, 55-58;
  7. 7.
    Scripcaru G, Astărăstoae V, Boişteanu P, Chiriţă V,
    Scripcaru C
    (2002) Psihiatrie medico-legală, Ed. Polirom, Iaşi, 17-21, 121-125,
    157-163;
  8. 8.
    Şutzu Al (1877) Alienatul în faţa societăţii şi a ştiinţei, Noua Tipografie a Laboratorilor Români,
    Bucureşti.

 

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign