E-Antropolog

Arhitectura socialistă şi influenţele asupra modului de viaţă urban

05 octombrie 2012 Adrian Majuru Editorial

În sistemele totalitare arhitectura are drept funcţie principală “restructurarea unui repertoriu de imagini generatoare de mituri ale societăţii”(S. Vasilescu,1995) conform ideologiei promovate de putere.

In cazul blocului sovietic, evoluţia arhitecturii s-a manifestat ca o sarcină politică de construire a comunismului. Concepţiile ideologice ale arhitecturii au fost introduse încă din primii ani ai Uniunii Sovietice, orice mijloace care influenţau  mentalitatea oamenilor era dezvoltat din perspectiva obiectivelor politice pentru societatea nou formată. Conţinului simbolic propagandistic al arhitecturii au dominat întotdeauna asupra legilor structurale ale arhitecturii. In era socialistă au fost dezvoltate noi modele ale spaţiului locuit, pe care arhitecţii au încercat sa-l defineasca drept „spaţiu colectiv”, înţeles ca aparţinând întregului popor sovietic, ceea ce înseamna,defapt, aparţinând nimanui, autorităţile având controlul deplin asupra acestuia. Congresele Uniunii Arhitectilor Sovietici erau modelate conform congreselor Partidului Comunist al URSS şi erau supravegheate atent de către autorităţi, la fel ca şi orice concept şi iniţiativă arhitecturală. Imensele jungle de beton, pretinse a fi „moştenirea modernă a lui Le Corbusier” se extindeau în fiecare oraş din cauza crizei de locuinţe şi a costurilor mici de construcţie. Acestea se întindeau adânc în centrele istorice ale oraşelor vechi, precum şi în zonele verzi, distrugându-le. Impactul modernismului şi a stilului internaţional a fost crucial pentru cultura rusă. Ca parte a economiei socialiste, arhitectura s-a confruntat cu crize şi eşecuri, arhitecţii erau angajaţi în transformarea modului de viaţă, acest efort fiind privit ca „lupta pentru un viitor fericit”. Către sfârşitul anilor 1970, entuziasmul s-a transformat într-o apreciere ceva mai sobră a arhitecturii sovietice ca una din practicile pe cale de prăbuşire ale autorităţilor.

Arhitectura oficială

În primă fază, autorităţile au dat dovadă de o deosebită toleranţă faţă de curentele aristice avangardiste (constructivism, expresionism, raţionalism, futurism), ale căror tendinţe de desprindere faţă de trecut erau în concordanţă cu noile ideologii politice. La rândul lor, arhitecţii avangardei ruse se identificau cu noua putere, deoarece o considerau drept oportunitate pentru instaurarea ordinii şi a raţionalului în arhitectură: „artistul…este gata să creeze artă proletară,…nu ştie că va cădea în cursă: arta proletară, va spune peste un deceniu Puterea, poate fi făcută doar de proletari”[1]. În scurt timp, raţionalismul şi constructivismul au fost înlocuite cu arhitectura monumentală – denumită uneori şi „stalinskiy ampir”(fr. empire-imperiu), arhitectură ce avea sa devină oficială. Începând cu 1945, a început reconstrucţia masivă a oraşelor distruse, iar noile edificii trebuiau sa fie un simbol al triumfului şi dominaţiei atât prin estetica monumetală, cât şi prin scara deosebit de mare (im. 1,2,3).

Arhitectura stalinistă a avut o influenţă mare şi în alte state socialiste, unde arta oficială o înlocuieşte atât pe cea tradiţională, considerată  o rămăşiţă a ideologiei burgheze, cât şi pe cea modernă, care era vazută drept artă decadentă. Cele mai reprezentative exemple ale altor state sunt Palatul Culturii din Varşovia, Casa adunărilor populare din Beijing, Casa Poporului din Bucureşti (im. 4,5,6). Spre deosebire de URSS, în China şi în Coreea de Nord construirea în stil stalinist a continuat câteva decenii după moartea dictatorului.

Arhitectura locativă

Arhitectura rezidenţială a fost de asemenea un instrument politic prin care se urmărea organizarea societăţii, de data aceasta însă nu prin monumentalitate, ci prin uniformizare şi simplificare a mediului locuit. În conformitate cu indicaţiile puterii, arhitectura sovietică trebuie să se caracterizeze prin simplitate, austeritate şi eficienţa economică a soluţiilor.

În politica de locuire la începutul anilor 1960 a prevalat construirea în masă a noilor cartiere rezidenţiale, dar şi reconstrucţia zonelor istorice ale oraşelor vechi. Aceste noi locuinţe erau realizate dupa un plan-tip cu modificări nesemnificative în funcţie de destinaţie. Materialele utilizate erau cele artificiale, ieftine şi nerezistente. Compartimentarea apartamentelor de locuit se facea  după principiul un apartament cu n camere pentru o familie cu n+1 membri, iar suprafeţele alocate erau de obicei minime. Aceasta a cauzat o serie de probleme ale noilor cartiere, printre care:

Aceasta impunere artificială a unui nou mod de locuire impropriu nu a ramas fără consecinţe de natură socială. Controlul, lipsa intimităţii şi uniformizarea forţată a modului de viaţă impuse prin intermediul locuinţelor au condus la ruperea relaţiilor sociale dintre oameni şi la înstrăinare. În comparaţie cu înalta coeziune socială întâlnită în micile oraşe, locuitorii cartierelor noi  au o viaţă colectivă limitată atât de condiţiile fizice ale locuinţelor, cât şi de natura activităţilor. Demolarea şi reconstrucţia completă a ansamblurilor de locuit a impus strămutări masive ale unor întregi grupuri de oameni, în acest mod fiind distruse relaţii şi activităţi închegate de decenii în aceste locuri.

Perioada actuală

În termeni de arhitectură şi urbanism, tranziţia către post-socialism a însemnat în primul rând comercializarea spaţiului public, ceea ce a condus la conversia funcţională şi estetică a acestuia.

Statele – satelit s-au adaptat noului context, încercând o debarasare de trecut. Polonezii, spre exemplu, au pastrat locuinţele colective, dar le-au revopsit imediat faţadele (im. 7), străzile s-au umplut cu chioşcuri şi panouri publicitare. În marile oraşe arhitectura s-a transformat rapid, multe clădiri au fost reabilitate sau reconstruite, pe lângă acestea aparând tot felul de extinderi şi anexe „moderne” care nu făceau decât sa amplifice şi mai mult imaginea haotică a oraşului. În Georgia şi Armenia, mulţi locuitori ai apartamentelor de bloc angajau un inginer care să le proiecteze o extensie a apartamentului înafară, mărindu-şi astfel suprafaţa locativă. Aceasta parte parazită, denumită kamikaze loggia, apărea pe o parte a blocului de la primul până la ultimul nivel.  Tot în Armenia pot fi intâlnite cele mai mari oraşe-fantomă.  Noul Mush trebuia să devină un proiect mare de locuinţe sociale, construcţia acestuia a inceput în 1988. Nu a fost, însă, niciodată terminat, rămânând până astăzi un şantier în ruine în mijlocul câmpului. (im.8).

În Rusia, colapsul imperiului a însemnat de asemena formarea unei noi organizări sociale, în arhitectură aceasta însemnând  în primul rând apariţia birourilor individuale. Totodată a fost impulsionat apariţia unui nou tip de arhitectură de hârtie, a criticii de arhitectură şi a dezbaterilor dintre intelectualii din Est şi Vest. Sfârşitul de secol a generat schimbari continue şi o societate heterogenă, în care coexistau schimbările de forţă, sărăcia acută, crima organizată şi o nouă nomenclatură. Arhitecţii teoreticieni au început să se implice în formularea noilor proiecte pentru noua Rusie. Acestia organizau dezbateri şi mese rotunde pentru a discuta moduri de reinventare a arhitecturii ruse prin elaborarea designurilor pentru faţade, stabilirea canoanelor postmoderne şi imitarea stilurilor istorice. Planificarea de urbanism rămânea sub controlul statului (în Rusia planificarea urbană este îndeplinită exclusiv de institutele de proiectare de stat). Deşi oraşele mari, implicit Moscova sunt văzute ca megastructuri urbane în continuă expansiune, planificarea acestora nu mai poate fi facută înr-un mod agresiv, ci conform unui regulament efectuat în baza unor studii ştiinţifice.

Ţările Baltice sunt martore a unor transformări intense a moştenirii secolului 20: începând cu demolări şi sfârşind cu reconstrucţii pentru protejare. În pofida diferenţei şi a contradicţiilor socio-culturale, multe dintre edificiile sovietice au fost reconstruite întocmai. În mod paradoxal multe dintre aceste exemple ale realismului socialist sunt considerate de importanţă istorică, de ex. Aeroportul Vilnius (im. 9), gările feroviare Vilnius şi Kaunas, etc. Deşi aceste clădiri având o vechime de peste 50 de ani au deja o incărcătură istorică, valoarea lor ca patrimoniu istoric provoacă multe discuţii datorită încărcării acestora cu simboluri comuniste. Un exemplu caracteristic de reconstrucţie este podul peste Nemunas în Kaunas, reconstruit în 2005 (im. 10). După reconstrucţie au fost eliminate stelele cu cinci colţuri, acţiunea fiind interpretată în presă drept „ştergerea amintirilor neplacute”.

Concluzii

Considerând noile direcţii adoptate de statele fostului bloc URSS, obiectivul principal al oraşelor moderne este aprecierea contextului urban  moştenit şi ajustarea acestuia la noile condiţii de dezvoltare. Revizuirea arhitecturii ca element definitoriu al imaginii urbane ar trebui să fie realizată în raport cu istoricul şi specificul naţional al oraşului, dar şi ţinând cont de tendinţele moderne şi modelele din exterior.

 

Referinţe:

  1. http://www.rhiz.eu/download.php?id=49650
  2. http://www.renewtown.eu/tl_files/renewtown/events/Warsaw_May_2011/20110526_Socialist_and_post_socialist_heritage.pdf
  3. http://openarchive.icomos.org/229/1/80-KZCt-143.pdf
  4. 4.      Vaidas Petrulis, Facing the modern movement: post-soviet laboratory of Memory.Case of Lithuania

 

 

 

Efremov Dumitriţa

Master Management Urban  pentru Oraşe Competitive, an II

07.02.2012


[1] Ioan, Augistin ‘’Arhitectura şi puterea’’

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign