E-Antropolog

SPITALUL IUBIREI DE OAMENI (FILANTROPIA)

19 octombrie 2012 Adrian Majuru Antropologie medicala

SUMMARY

 Starting from the remote times when hospitals were first created, it seems, by the 3rd century B.C., at the initiative of the Buddhist king, Asoka, the authoress invites us to discover the more recent history of a hospital  from Bucharest, called „Filantropia” (from the greek syntagm „love of people”) – the third hospital inaugurated in Bucharest, after the „Colțea” and the „Pantelimon” ones. The story of the Filantropia hospital blends with that of Doctor Dumitru Caracaș, its initiatior.

In lume primele spitale se crede că au apărut acum un mileniu şi jumătate pe teritoriul creştin apusean. Unii cercetătorii au infirmat însă această teorie, arătând că o astfel de iniţiativă a avut-o întâi monarhul indian Asoka, monarh din prima jumătate a secolului al III-lea î.e.n., care, devenit budist fervent, ar fi încercat să micşoreze suferinţele infirmilor şi bolnavilor săraci, ridicând pentru aceştia lăcaşuri ce ofereau adăpost şi tratament[1].

Spitalul Colţea, primul spital din Ţara Românească, a fost ridicat între anii 1695-1714, de către spătarul Mihail Cantacuzino, fratele domnitorului Şerban Cantacuzino. Spitalul a fost construit odată cu Mănăstirea Colţea şi lângă aceasta, având un număr de 24 de paturi. Nu după multă vreme, între anii 1735-1750, Grigore al II-lea Ghica a zidit Mănăstirea Pantelimonului şi Spitalul Pantelimon. Spitalul a avut ca destinaţie iniţială tratarea de bolilor obişnuite, dar şi de ciumă şi lingoare[2].

Un prim pas important în domeniul sanitar fusese realizat, numai că, cele două spitale ajunseseră să nu mai facă faţă nevoii crescânde de îngrijire medicală. Astfel, apare cel de-al treilea spital care s-a numit “Spitalul Iubirei de Oameni”, intrând însă în conştiinţa publică sub numele de Spitalul Filantropia.

Dacă Spitalul Colţea a fost ridicat prin danie boierească, iar cel de la Pantelimon prin cea domnească, cea mai mare parte din fondurile utilizate la construcţia Spitalului Filantropia s-a făcut prin subscripţie publică[3]. De fapt, întemeierea spitalului a fost posibilă datorită voinţei şi tenacităţii doctorului Constantin Caracaş, un spirit profund marcat de suferinţele celor din jurul lui.

Familia Caracaş, neam de vechi macedoneni îşi avea originea în orăşelul Sătişte, la nord de Cozani, în Sangiacul Monastir. Numele vechi al familiei era Luca, dar turcii din Macedonia, l-au schimbat în Caracaş, din cauza sprâncenelor negre şi stufoase ale renumitului doctor Dumitru.

Dumitru Luca, sau Dumitru Caracaş, cum i s-a spus mai apoi, s-a născut, nu se ştie prea bine, ori la 1728, ori la 1730. Îndrăgind medicina a plecat la Viena de unde s-a întors cu o diplomă în  medicină, dar şi cu una în filozofie[4]. S-a stabilit în 1782 la Craiova unde nu a stat foarte mult timp, deoarece, în 1784, Mihai Şuţu l-a chemat la el, numindu-l medic primar al oraşului Bucureşti şi director al Spitalului Pantelimon[5]. Doctor cu dăruire şi talent, Dumitru Caracaş s-a preocupat constant de îngrijirea bolnavilor săi şi nu numai, preocupările sale medicale extinzându-se şi spre prevenirea îmbolnăvirilor şi spre educarea românilor în vederea unei bune igiene şi a unei alimentaţii sănătoase. El a fost cel care, spre exemplu, a recomandat cultura cartofului în ţara noastră[6].

A avut doi fii, Nicolae şi Constantin, amândoi medici, de care a fost foarte mândru. Nicolae, primul său fiu, s-a stins cu doi ani înaintea lui, spre marea sa durere. Constantin, cel de-al doilea copil, i-a urmat într-u totul tatăl său. El a studiat atât medicina cât şi filosofia la Viena, iar odată întors în ţară, în 1800, a început să practice medicina tot la Spitalul Pantelimon. Doi ani mai târziu s-a căsătorit cu Irina Filitis, fiica doctorului Silvestru Filitis[7].

Şi Constantin Caracaş a fost un împătimit de meseria lui şi a avut o mare compasiune pentru cei bolnavi. Vederea atâtor suferinţe omeneşti a culminat cu imaginea unui „neamţ” bolnav de tifos, pe care l-a văzut cum moare la un colţ de uliţă. Profund impresionat, doctorul Caracaş „nu mai putu suferi şi se duse drept la prietenul său agă de poliţie, pe atunci vornicul Grigore Băleanu”, pe care „îl rugă cu lacrimi fierbinţi să deschidă o subscripţie pentru clădirea unui nou spital”, obligându-se a contribui şi el cu bani şi angajându-se „să slujească fără leafă ca doctor al noului spital cât va trăi”[8].

Găsind momentul prielnic la o petrecere unde se găseau toţi mai marii Ţării Româneşti, precum şi generalul rus Kutuzov, aga Grigore Băleanu în cuvinte pline de simţire a descris nevoia înfiinţării unui nou spital în Bucureşti. Subscripţia iniţiată a cunoscut un real succes, Vodă, boierii, clerul şi negustorimea, contribuind din plin. Pe lângă aceştia şi corporaţiile meseriaşilor au ajutat cu bani la ridicarea spitalului. Până şi generalul Kutuzov, a cărei prezenţă pe teritoriul ţării noastre nu a fost una tocmai benefică, a oferit şapte galbeni.[9] Gestul său a fost recompensat extrem de mărinimos de români care i-au ridicat un bust care se găseşte şi acum în curtea spitalului[10]. Domnitorul Caragea a dăruit pentru întreţinerea bolnavilor, veniturile mănăstirilor Arnota şi Govora, iar banul Grigore Băleanu terenul pe care s-a ridicat spitalul. Dealtfel, Grigore Băleanu a fost numit epitrop şi cu banii strânşi a zidit spitalul şi l-a înzestrat cu toate cele necesare.

După unele surse, Spitalul Filantropia a reprezentat o continuare a Spitalului Nemernicilor din Bucureşti, spital existent înainte de 1810, după care aşezământul a dispărut, pentru a-şi continua existenţa prin Spitalul Iubirei de Oameni[11]. Acest spital, numit al „nemernicilor” se pare că a funcţionat în afara oraşului, nu se ştie pe ce uliţă a Bucureştilor, într-o clădire veche care fusese înainte fabrică de haine. În această construcție ruinată, devenită casă de închiriat, unde încăpeau 50 de bolnavi, şi-a început activitatea noul spital, timp de 3 ani[12].

Construirea clădirii Spitalului Iubirei de Oameni a început în anul 1813 şi s-a terminat în 1815, sub domnia lui Vodă Caragea la „capul barierei Podului Mogoşoaiei, lângă cişmeaua Mavrogheni, afară de politia Bucureştilor”[13]. Biserica din mijlocul edificiului a fost ridicată în anul 1817, de către Ecaterina, născută Codreanu, soţia paharnicului Răducanu Fărcăşanu[14].

Proiectul iniţial al spitalului prevedea ridicarea lui cu două caturi pentru 200 de bolnavi. Acest lucru nu a fost însă posibil datorită lipsei materialelor şi mai ales datorită neputinţei de a găsi lucrători, ţara fiind bântuită de ciumă. În 1815, spitalul se deschide cu ordinul de a primi bolnavi de ambele sexe fără nici o deosebire de religie ori naţionalitate, prevederi extrem de avansate pentru acele vremuri şi care se aplicau şi celorlalte spitale. Nu se făcea astfel deosebirea între români şi străini şi nu conta nici orientarea religioasă[15].

Spitalul avea în 1815 un singur nivel cu 20 de camere în şir din care 8 erau destinate bolnavilor (4 camere cu câte 14 paturi fiecare şi 4 camere cu câte 10 paturi fiecare), restul încăperilor servind ca locuinţă pentru o parte dintre salariaţii spitalului, care nu aveau case în Bucureşti. În faţa camerelor, în tot lungul clădirii se afla un coridor închis, luminat de 30 de ferestre înalte. În subsol era „o pivniţă mare, despărţită pentru vin, pentru medicamente şi pentru ale hranei”[16]. Separat de clădirea principală mai era una secundară, care cuprindea bucătăria, spălătoria, magaziile de rufe şi câteva locuinţe de servitori[17]. Potrivit unor surse, avizate de altfel, se spune că ar fi existat doar 20 de paturi în 1815-1832, fapt contrazis de cheltuielile bugetare şi de cifrele consemnate de doctorul Caracaş[18].

În anul 1825 (după unele opinii, 1821[19]) s-a adăugat în curtea spitalului o nouă clădire mai mică compusă din „baie şi alte trei camere mari pentru locuinţa bolnavilor care au trebuinţă şi de băi”[20].

Doctorul Caracaş, încântat de construcţie, înălţată desigur după planurile lui, aprecia că „toată clădirea este frumoasă şi confortabilă pentru îngrijirea bolnavilor, care căpătă aici plăcere şi mulţumire în încăperile largi şi curate”[21]. Astfel, la baza ridicării spitalului, se vede că a stat nevoia de confort şi igienă, necesare în procesul de vindecare a  bolnavilor.

Dar doctorul Caracaş nu s-a oprit aici, el a organizat şi funcţionarea spitalului printr-un regulament special dat în 1817, primul de acest fel în Ţara Românească. Acest regulament avea prevederi stricte care au fost riguros aplicate sub directoratul său şi care au fost preluate şi în regulamentele altor spitale, majoritatea dintre ele dăinuind peste timp până astăzi. Printre prevederile înscrise în regulament s-a numărat şi principiul disciplinei ierarhice între salariaţii spitalului. De asemenea, s-a introdus și necesitatea colaborării între medici. Astfel, medicul primar, cu cel secundar şi cu chirurgul, cooperau în trierea bolnavilor,  stabilirea diagnosticului, a indicaţiilor terapeutice precum şi distribuirea medicamentelor. Conlucrarea medicului curant cu medicul specialist este un fapt prezent şi astăzi în practica medicală. În regulamentul întocmit de doctorul Caracaş se stipula clar necesitatea unei conduite pline de onestitate și compasiune între salariaţi şi bolnavi, fiind înscrise și sancţiuni severe în cazurile de încălcare a regulilor morale. Astfel, darea şi primirea de bani în schimbul unui tratament preferenţial ducea la îndepărtarea din serviciu a salariatului incorect şi la „izgonirea din spital” a bolnavului mituitor[22].

Evoluţia spitalului şi a activităţii intraspitaliceşti nu a fost una fără probleme. Lipsa fondurilor s-a făcut deseori prezentă ducând la scăderea numărului de paturi, chiar dacă nevoia de spital era în creştere. Cu durere, eforii au constatat faptul că în anul 1827 nu s-a mai înregistrat nici o donaţie şi, pentru a salva spitalul, au apelat la subvenţii din visteria statului şi la ajutorul Cutiei Milelor[23]. În ciuda vremurilor destul de tulburi, spitalul a dăinuit, chiar dacă nu la întreaga capacitate de funcţionare, mai ales datorită faptului că a avut la conducere oameni integri şi devotaţi.

În anul 1828, ţara a fost pustiită de ciumă, victimă căzându-i şi doctorul Caracaş, spre jalea celor din jur. Posteritatea i-a onorat memoria, cioplind în piatră „un chip de o mare nobleţe” [24] prin harul lui Mihai Onofrei, bustul său aflându-se şi astăzi în curtea spitalului.

Odată cu izbucnirea epidemiei de ciumă bolnavii de la Filantropia au fost evacuaţi pentru scurt timp la spitalele Colţea şi Pantelimon, ca să facă loc ostaşilor ruşi[25]. După moartea doctorului Caracaş, în 1828, postul de doctor primar a fost ocupat de Johann Georg Andreas Grunau. Diploma de doctor în medicină şi chirurgie, doctorul Grunau şi-o luase la Göttingen. Stabilit mai apoi în Bucureşti a fost angajat ca medic secundar la Spitalul Filantropia, încă din 1814. A fost ucenicul doctorului Caracaş, căruia i-a şi continuat munca. Printre funcţiile primite au fost şi acela de medic şef al capitalei şi medic şef al oştirii[26]. A fost meritul doctorului Grunau şi a epitropilor de a restabili activitatea spitalului Filantropia, după numeroasele evacuări şi după rechiziţiile făcute de armata de ocupaţie.

Spitalele Colţea, Pantelimon şi Filantropia au avut, încă de la înfiinţare, fiecare administrarea ei separată. Prin Ofisul generalului Kisselef din 2 aprilie 1832, toate aceste trei spitale au fost reunite într-o eforie a spitalelor, numindu-se ca efori, vornicul Mihai Ghica, logofătul Mihai Racoviţă, căminarul Alecu Ghica şi doctorul Picolo[27]. Administrarea separată a continuat, dar sub controlul Eforiei Spitalelor. Noul for creat a reprezentat începutul organizării sanitare româneşti, dar şi închegarea uneia din cele mai importante opere de asistenţă sanitară pentru timpul de atunci. Pe lângă funcţia sanitară, spitalele au îndeplinit şi un rol definitoriu în demararea învăţământul medical românesc[28], fapt prezent constant şi în cadrul Spitalului Filantropia.

Nevoia de îmbunătăţiri pentru spital și pentru ce-i pe care-i adăpostea s-a făcut tot mai simţită. Astfel, s-a trecut la asanarea „băltacurile care aduc înecăciune spitalului Filantropia, în vreme de 6 luni ale anului şi pricinuiesc vătămare la sănătatea bolnavilor din acest spital”. De asemenea s-a încercat găsirea fonduri pentru extinderea clădirii spitalului și, astfel, a se putea îngriji tot mai mulți bolnavi, precum și realizarea unei grădini destinate cu precădere convalescenților[29]. Numărul de paturi a înregistrat o creştere în 1833, care a continuat şi în anul următor. De altfel, spitalul în această perioadă, a fost ajutat constant de excedentele veniturilor de la Colţea şi Pantelimon, deoarece banii veniţi de la mânăstirile Arnota şi Govora nu ajungeau.

În anul 1834 s-a hotărât numirea unui farmacist „geroh cu ştiinţă de spiţerie spre a face doftoriile acolo”[30]. Din păcate nu există date certe care să precizeze cine au fost primii spiţeri ai spitalului şi dacă au locuit sau nu în incinta instituţiei medicale, potrivit regulamentului din 1817. Prima dintre ipoteze îl indică pe J. Greff (pe atunci proprietar al farmaciei „Foişorul de Foc”). Alta duce la Paul Klonch, spiţerul care a ţinut farmacia Apolodor şi care era ginerele doctorului Grunau, iar o a treia ipoteză îl are în vedere pe farmacistul Samuel Kisch[31]. În actele oficiale, ca spiţer, apare Josef Reinhardt, între anii 1841- 1846, care fusese mai întâi subchirurg[32].

Cum timpul începuse să-şi pună pecetea sa distrugătoare asupra clădirii, s-a simţit nevoia unor reparaţii consistente. Cu toate acestea, spitalul a fost refăcut în anii 1834 şi 1839 doar în parte şi a fost construită clădirea maternităţii. În 1847 s-au înfiinţat două încăperi speciale pentru cei cu „bóle lipicoase”, precum râia şi altele[33].

După izbucnirea epidemiei de holeră, oamenii ce luaseră o astfel de boală au fost aduşi la Spitalul Filantropia. Conducerea a fost atribuită temporar doctorului Maer Lecarul şi doctorului Pavel Vlaso, deoarece doctorul Grunau se afla în comandamentul care combătea epidemia. Revenit la normal, spitalul îşi continuă activitatea. După pensionarea doctorului Grunau, pe postul de medic primar a venit doctorul J. Reinhardt, pentru un singur an, 1851. A urmat apoi doctorul Gh. Polizu, doctor în medicină, cu studii la Berlin. În anul următor, doctorului Polizu i s-a încredinţat şi direcţia cursurilor Şcolii de mică chirurgie, transferată temporar la Filantropia, unde a funcţionat până la 6 martie 1856. Atunci doctorul Polizu întocmeşte şi publică, în 1854, lucrarea sa, Mica Chirurgie[34]. Se spune că la Filantropia ar fi existat şi o şcoală preparatorie de bărbieri, care erau folosiţi atunci ca auxiliari în practica medicală[35].

La scurt timp de la numirea doctorului Polizu la conducerea Filantropiei, în condiţiile izbucnirii războiului Crimeei, în 1853 spitalul a fost ocupat de soldaţii ruşi. Nemulţumit de iluminatul cu lumânări de seu, comandantul oştirii imperiale a cerut ca holurile să fie iluminate cu petrol. Anul următor, Filantropia avea ca bolnavi atât civili, cât şi ostaşi austrieci şi ruşi[36].

La propunerea doctorului Carol Widmann s-a obţinut în anul 1857 înfiinţarea unei noi secţii specializată în boli de ochi.

Doctorul Carol Widmann îşi luase diploma la Viena în 1841, fiind recunoscut ca un bun practician oftalmolog, renumele dobîndindu-l la Spitalul Militar de la Mihai Vodă. Doctorul şi-a legat numele de începuturile oftalmologiei ca ramură a medicinii, precum şi de serviciul creat de el la Filantropia. Trei ani mai târziu, în 1860, a fost ţinut şi primul curs de oftalmologie, la Şcoala Naţională de Medicină, de către doctorul Ludovic Fialla. Din păcate, în 1859, Eforia dispune ca, în cadrul Spitalului Filantropia să funcţioneze doar două secţii: medicală şi chirurgie, acesteia din urmă fiindu-i repartizată şi oftalmologia, care nu mai era astfel o secţie distinctă[37].

Doctorii Polizu şi Widmann au fost înlocuiţi cu doctorul Gh. Cariadi, la medicală şi doctorul Adolf Grunau, la chirurgie. Dr. Gh. Cariadi, cu studii la München, a lucrat mai întâi la spitalul Colţea, iar din 1864, până în 1870, când s-a pensionat, la spitalul Filantropia. Adolf Grunau a fost medic primar la Filantropia până în 1865.

Un medic deosebit, amintit şi de doctorul C. D. Severeanu în amintirile sale a fost doctorul N. Măldărescu care mai târziu a devenit medic şef la spitalul Filantropia. Doctorul N. Măldărescu a fost elev eminent al şcolii lui Davila. Licenţă şi-a luat-o la Bucureşti, iar apoi a fost trimis de Carol Davila la Paris ca bursier al statului, unde şi-a luat doctoratul[38]. A ajuns profesor de farmacologie şi decan al Facultăţii de Medicină din Bucureşti. Alături de el, ca medici primari au fost la Filantropia şi doctorii Ludovic Fialla, apoi A. Leonte, dar şi alţii. După 1885 numărul secţiilor şi ai medicilor primari s-a dublat.

Doctor din Viena, Ludovic Fialla un „caracter nobil, om sobru şi de o scrupulozitate dusă la extrem, a predat la Şcoala lui Davila, anatomia şi histologia”[39]. El efectua îndeosebi operaţii de cataractă, iridectomii, care, se pare că îl pasionau. De altfel la 1885 l-a operat cu succes și pe Miloş Obrenovici, domnitorul Serbiei, de cataractă[40].

Un alt doctor celebru a fost doctorul Daniel Danielopolu (1884-1955). Din fişa lui militară din anul 1938, aflată în cadrul arhivelor statului se arată că doctorul D. Danielopolu era medic primar şi director al spitalului şi, de asemenea, profesor universitar încadrat la Facultatea de Medicină, Clinica I Medicală, având gradul militar de colonel[41]. Postul de profesor universitar la Facultatea de Medicină, unde era și plătit, explică faptul că, deşi era director al Spitalului Filantropia, în registrul de salarii al spitalului apare ani la rând cu salariul de 837 lei, la fel ca şi ceilalţi medici primari, profesori universitari doctori şi ei – ca prof. dr. Amza Jianu de la chirurgie, dr. N. Meţianu, medic primar O.R.L., dr. V. Săvescu, medic primar consult chirurgie, etc. – în condiţiile în care un medic primar avea un salariu de 4.273 de lei, iar un medic secundar primea 3.008 lei lunar (în aceeaşi categorie de plată intrând şi C. Parhon, care lucra în cadrul laboratorului), iar şefa farmaciei, Aurelia Petrescu avea un venit lunar de 10.211 lei, cel mai mare din instituţie[42].

 

După anul 1861, şi mai ales după 1869, când Şcoala de Medicină şi Farmacie se transformă în Facultatea de Medicină, spitalul începe să-şi asume şi el funcţia de bază clinică a învăţământului universitar. Astfel, multe teze de doctorat au fost pregătite la Filantropia.

Valoarea cadrelor medicale din spital a tot sporit cu timpul, sporind astfel şi valoarea spitalului. În 1871 s-a adăugat în partea din mijloc a clădirii încă un etaj, ceea ce a permis creşterea numărului de paturi. Cu această ocazie s-a reparat şi paraclisul, care a fost pictat de Gheorghe Tăttărescu. În anul 1890 spitalul a cunoscut o restaurare completă. Un an mai târziu a fost ridicată o clădire în care s-a instalat o spălătorie mecanică, pe lângă care s-a adăugat un local cu băi, precum şi o bucătărie sistematică.[43]

În 1893 s-a introdus iluminatul electric, apoi au început lucrările de canalizare şi alimentare cu apă. A fost ridicat un castel de apă pentru asigurarea distribuirii regulate a apei în spital şi s-a asigurat o bună funcţionare a sistemului pentru latrine. Tot atunci s-a instalat o etuvă fixă de dezinfectare sistem Geneste Herscher, s-au adus filtre Berkefeld şi, în fine, s-au construit noi localuri pentru grajd şi autopsie, precum şi pentru personal. În 1894 a fost ridicat un clădire specială pentru consultaţii şi o galerie pentru a lega dependinţele cu corpul principal al spitalului, precum şi un laborator pentru analize bacteriologice. A fost construit un cuptor pentru ars paie şi pansamente. Au fost pavate alei între construcţii şi s-au plantat copaci şi flori[44].

În anul 1896 sălile de operaţie au fost modernizate conform noilor cerinţe, Au fost aduse aparate pentru distilarea apei, realizându-se şi o fabrică de gheaţă artificială[45].

În 1899 spitalul avea 235 de paturi, cu bolnavi de ambe sexe şi se compunea din următoarele servicii:

a) Serviciul I medical, sub conducerea prof. dr. N. Măldărescu, decanul Facultăţii de Medicină.

b) Serviciu II medical condus de dr. I. Nanu.

c) Serviciul chirurgical condus dr. G. Nanu.

d) Serviciul de urologie („boale ale căilor urinare”) condus de dr. N. Duma.

e) Serviciul de ginecologie condus de dr. I. Kiriac

f) Serviciul special de consultaţii condus de Dr. N. Chernbach

Primele 4 servicii aveau 50 de paturi, iar ultimul numai 35 de paturi[46].

Serviciul de chirurgie, ginecologie şi cel de urologie aveau săli de operaţie moderne cu instrumentar în mare parte procurate de la Casa Colin din Paris, precum şi aparate şi etuvă de sterilizat efecte, aduse de la renumitele case Flicoteaux şi Adnet din Paris[47]. Pereţii erau vopsiţi cu ulei, iar pe jos se găsea mozaic.

În anul 1925 s-au construit pavilioane noi ale clinicii medicale B. În anul 1926 s-a început construcţia clinicii medicală II care, în 1932, era încă neterminată. Spitalul avea în același an 1932 două servicii de medicină internă, amândouă puse la dispoziţia Facultăţii de medicină, pentru a II-a şi a III-a clinică medicală, un serviciu de chirurgie, un serviciu oto-rino-laringologie şi un număr restrâns de paturi ataşat consultaţiilor de boli de ochi[48]. În total existau 221 de paturi.

 

O secţie aparte a fost cea de ginecologie, datorită căreia spitalul a cunoscut o faimă şi mai mare.

Regulamentul Eforiei Spitalelor prevedea înfiinţarea, fără zăbavă, a unui spital de naşteri. Acesta a fost înfiinţat în anul 1837 în mahalaua Radu Vodă şi deschis în 1838, sub domnia lui Alexandru Dimitrie Ghika. Avea doar 12 paturi, iar pe lângă el a fost înfiinţată şi prima şcoală de moaşe din Ţara Românească. Regulamentul spitalului a fost promulgat printr-un hrisov dat de domnitor la 10 iulie 1839. În 1881 localul maternităţii a devenit necorespunzător, Eforia începând construcţia unuia nou în curtea spitalului Filantropia. Maternitatea Filantropia şi-a început activitatea în 1883, cu 120 de paturi. Foarte curând după mutarea la Filantropia s-a introdus antisepsia, iniţiativa fiind dezvoltată şi perfecţionată de dr. D. Drăghicescu Assaky – promotorul antisepsiei.

Potrivit testamentului din 1890 al Mariei Protopopescu s-a construit pe lângă maternitate, în 1898, un pavilon cu 20 de paturi purtând numele donatoarei. Acest pavilion a devenit însă neîncăpător faţă de nevoile instituţiei, Eforia reconstruind în 1925 un nou pavilion nou şi modern, care funcţiona în 1932 cu 47 de paturi[49].

Între anii 1939 – 1940, schema personalului medical şi a celui auxiliar era destul de generoasă. În frunte se afla directorul care era şi medic primar. Urmau apoi ceilalţi medici primari, medicii secundari, precum şi o categorie de interni şi una de externi. Erau, apoi, şi medicii din laborator şi farmacie. Pe lângă toţi aceştia erau asistenţi/asistente medicale, infirmieri(e), îngrijitori(e), moaşe, servitori. Toţi aceştia făceau parte din secţiile spitalului: chirurgie, neurologie, urologie, maternitate, O.R.L., laborator. Cum maternitatea avea şi o şcoală de moaşe, existau, pe lângă cursante, şi profesori care predau acolo.

În general medicii primari în frunte cu directorul erau şi profesori universitari plătiţi de Facultatea de Medicină şi, atunci, suma pe care o primeau de la spital era destul de mică, de 837 lei (cum s-a mai arătat și mai sus), excepţie făcând dr. V. Săvescu, medic primar la chirurgie, care avea salariul de 4.273 lei. Medicii secundari primeau în medie 3.008 lei. Dr. C. Parhon a avut un timp salariul la fel ca cel al doctoriței Anca Popescu, şefa de laborator, de 3.008 lei, iar mai târziu, în ianuarie 1940 ajunge la un salariu de 4.225, ca mai apoi să mai scadă puţin[50]. Internii aveau 1.141 lei, spre deosebire de externi, care aveau 874 lei. Asistentele şi infirmierele primeau cam 1516 lei, respectiv 1250 lei, iar cele de la chirurgie ceva mai mult: 1713 lei, pe când o infirmieră şefă avea 1926 lei[51].

Pe lângă personalul medical era şi personalul auxiliar. Exista un administrator, cu un salariu destul de mare, de 4.087 lei şi doi administratori adjuncţi cu câte 2.516 lei; un contabil care lua lunar 2.916 lei şi trei impiegaţi, cu 1.516 lei fiecare. Şeful bucătar avea salariul de 2.836 lei, iar ajutoarele sale 1.250 lei. De asemenea, pe statul de plată exista şi un şef mecanic plătit cu 4.023 lei, care avea în subordine doi mecanici şi un electrician. Spitalul mai avea şi o bibliotecară, dovadă, astfel, a existenţei unei biblioteci în incintă şi un dascăl, plătit modest cu 659 lei[52].

Mult timp s-a păstrat obiceiul ca atât medicii cât şi ceilalţi salariaţi să poată locui în cadrul spitalului. Puţini dintre medici au făcut acest lucru, căci majoritatea aveau case în oraş, mai mulţi erau cei din rândul infirmierelor, servitorilor, bucătarilor, etc. Statutul social acestora din urmă era destul de variat. Unii erau necăsătoriţi, ca Albu Ana, servitoare la chirurgie, alţii fuseseră căsătoriţi şi divorţaseră, cum era şi cazul servitoarei Badea Ioana cu doi copii, de 14 şi 16 ani, care nu locuiau cu ea, ci la țară[53]. Dintre cei căsătoriţi, unii fie nu aveau copii cum se întâmpla în cazul lui Albu Nicolae, căsătorit cu Victoria Albu[54], fie aveau copii, cum era cazul ajutorului de bucătar Bocan Constantin, căsătorit cu Elisabeta, aflată tot în serviciul spitalului. Alături de băiatul lor de 12 ani, toţi trei locuiau într-unul din pavilioanele spitalului[55].

În spital erau trataţi anual, internaţi sau ambulatoriu aproximativ 5000 de bolnavi de diferite afecţiuni: malarie, afecţiuni venerice, tuberculoză pulmonară, febră tifoidă, gripă, etc[56].

Dintre pacienţii cu renume, internaţi la Filantropia s-a numărat şi profesorul Tzigara Samurcaş, de 58 ani, care a fost operat acolo de hernie inghinală stânga, ieşind din spital pe 3 ianuarie 1931, după cum apare într-unul din registrele de atunci ale spitalului[57].

În general istoria unui spital este extrem de greu de surprins, dar şi foarte interesantă, cum interesantă și incitantă este și istoria Spitalului Filantropia care merită din plin să fie cunoscută, fiind parte din istoria oraşului şi a istoriei medicinii româneşti.

 

autor: Lelia Zamani, Muzeul Muncicipiului Bucuresti

 

SUMMARY

 

Starting from the remote times when hospitals were first created, it seems, by the 3rd century B.C., at the initiative of the Buddhist king, Asoka, the authoress invites us to discover the more recent history of a hospital  from Bucharest, called „Filantropia” (from the greek syntagm „love of people”) – the third hospital inaugurated in Bucharest, after the „Colțea” and the „Pantelimon” ones. The story of the Filantropia hospital blends with that of Doctor Dumitru Caracaș, its initiatior.

 

 

 

 


[1] Gh. Brătescu, Evoluţia instituţiilor spitaliceşti, în „Spitale vechi şi noi”, Editura Medicală, Bucureşti, 1976, p. 13.

[2] Eforia Spitalelor Civile, Institutul de Arte Grafice Marvan E., Bucureşti, 1932, p. 4.

[3] Ion Neagu, Spitalul bucureştean Filantropia în cursul secolului al XIX-lea, în „Spitale vechi şi noi”, Editura Medicală, Bucureşti, 1976, p. 148.

[4] G. I. Ionnescu-Gion, Portrete istorice, Bucuresci, Editura Librăriei H. Steinberg, 1894, p. 31.

[5]  Idem, p. 33-34.

[6]  Idem, p. 35.

[7]  Idem, p. 36-37.

[8]  Idem, p.39.

[9]  Idem.

[10] Victoria Dragu Dimitriu, Poveşti cu statui şi fântâni din Bucureşti, Editura Vremea, 2010, p.151.

[11] Ion Neagu, op.cit., p. 148.

[12] Nicolae Stoicescu, Repertoriul bibliografic al monumentelor feudale din Bucureşti, Editura Academiei R.P.R., p. 140.

[13] Al. G. Galeşescu, Eforia spitalelor civile din Bucuresci, Tipografia G. A. Lăzărescu, Str. Epitropiei 3, Bucuresci,  1899, p. 661.

[14] Idem, p. 657.

[15] Idem, p. 661.

[16] Ion Neagu, op.cit, p. 149.

[17] Idem

[18] Idem, p. 150-151.

[19] Nicolae Stoicescu, op.cit  p. 140

[20] Ion Neagu, op.cit., p. 149.

[21] Idem.

[22] Idem, p. 150.

[23] Idem, p. 151.

[24] Victoria Dragu Dimitriu, op.cit, p. 151

[25] Ion Neagu, op.cit., p. 151.

[26] Idem, p. 151

[27] Eforia Spitalelor Civile, Institutul de Arte Grafice Marvan E., Bucureşti, 1932, p. 4.

[28] Idem, p. 3.

[29] Al. G. Galeşescu, op.cit., p. 662-663.

[30] Idem, p. 664.

[31] Ion Neagu, op.cit., p. 152.

[32] Idem,, p. 152.

[33] Al. G. Galeşescu, op.cit., p.666.

[34] Ion Neagu, op.cit., p. 154..

[35] Idem, p. 154..

[36] Al. G. Galeşescu, op.cit., p. 667.

[37] Ion Neagu, op.cit, p. 155.

[38] C. D. Severeanu, Din amintirile mele (1853-1929), Editura Fundaţiei Culturale Gheorghe Marin Speteanu, Bucureşti, 2008, p. 47-49.

[39] Ion Neagu, op.cit, p. 159.

[40] Idem, p. 159.

[41] Serviciul Municipiului Bucureşti al Arhivelor Naţionale (se va cita în continuare S.M.B.A.N.), Spitalul Filantropia, dosar 16/1938, f. 1.

[42] S.M.B.A.N., Spitalul Filantropia, dosar 24 /1 sep.1939 – iulie 1940, f. 2.

[43] Al. G. Galeşescu, op.cit, p.668.

[44] Idem, p.669.

[45] Idem, p.669.

[46] Idem, p.670.

[47] Idem.

[48] Eforia Spitalelor Civile, p. 21.

[49] Idem.

[50] S.M.B.A.N., Spitalul Filantropia, dosar 24 /1 sep.1939 – iulie 1940, f. 2.

[51] Idem.

[52] Idem.

[53] S.M.B.A.N. Spitalul Filantropia, dosar 16 /1938, f. 16.

[54] Idem, f. 3.

[55] S.M.B.A.N., Spitalul Filantropia, dosar 16 /1938, f. 15.

[56] Ion Neagu, op.cit., p. 152.

[57] S.M.B.A.N. Spitalul Filantropia, dosar 2 /2 ian.1928 – 31 dec. 1930, f. 244.

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign