E-Antropolog

Transformările oraşului citite pe chipurile oamenilor

01 octombrie 2012 Adrian Majuru Moldova

Intr-o fereastra deschisa catre oras şi oameni, necunoscuţii cotidianului sunt percepuţi de cele mai multe ori ca fiind simpli trecatori, straini. Privim omul ca purtator de poveşti, omul creator de urme, spontan şi expresiv în gest, omul ca prezenţa singulara, omul în comunitate, omul locurilor pierdute, cu grijile şi zambetul de zi cu zi, omul ca prezenţa sau ca lipsa decisiva, ca element definitoriu al locului.

Oamenii ca actori pe scena oraşului pe care artistul fotograf îl parcurge ca privitor şi ascultator sensibil, cu simţurile ascuţite, ca martor, ca povestitor – constituie o resursa inepuizabila de inspiraţie. Prin privirea asumata in registrul afectiv strainul se apropie, devenind cel caruia i-am aflat „o secunda” din viaţa.

Oamenii ca actori pe scena oraşului pe care artistul fotograf îl parcurge ca privitor şi ascultator sensibil, cu simţurile ascuţite, ca martor, ca povestitor - constituie o resursa inepuizabila de inspiraţie.

Fotografia este o „felie de viaţa” si viaţa, la randul ei, un amestec care trece adesea cu mare viteza, printr-o infinitate de nuanţe. Fotografia este o arta, un mod în care putem imortaliza momente deosebite, trairi, sentimente, locuri si personaje, într-un cuvant un mod de a imortaliza viaţa.

Fotografia este o alta lume, o lume tăcută, poate trecută, dar care poate spune si exprima cat o mie de cuvinte, o lume spectaculoasa şi fascinanta, o lume a sentimentelor, a amintirilor şi a schimbarilor, a transformarilor. Fără îndoială, fotografia de epocă este o fereastră spre vremurile apuse în care a fost creată, o rază de lumină încremenită pe chipurile bunicilor şi străbunicilor noştri, pe zidurile şi uliţele ce le-au marcat existenţa.

Expresiile personajelor afişate în aceste imagini regizate şi executate de fotografi profesionişti din epocă lasă loc de interpretări, mai mult sau mai puţin subiective, fără însă a trăda adevăratul parfum al epocii, personalitatea fiecărui participant şi clasa socială cărea îi aparţine. Dintotdeauna, imaginea a reprezentat pentru om o preocupare constantă. Fie că este vorba despre îmbrăcăminte, despre încălţăminte, coafură sau accesorii, toate aspecte importante ale imaginii personale, omul este atent la detalii deoarece, într-o măsură deosebit de însemnată, modul în care semenii îl percep îi influenţează întreaga viaţă. Comunicarea nu se bazează doar pe exprimarea în cuvinte, însăşi imaginea este o modalitate de a transmite informaţii despre sine însuşi.

De pe suprafeţele îngălbenite aie fotografiilor de epocă, uitate între filele unui album, ori pe pereţii casei bunicilor, chipurile înaintaşilor noştri nu contenesc să ne împărtăşească fragmente din vremurilor în care au trăit. Privirile lor încă vii, trimise în viitor, vestimentaţia aleasă şi solemnitatea clipei eternizate, fac ca aceste imagini să se constituie într-o grăitoare filă de istorie.

Cu câtă obiectivitate s-ar fi scris istoria antichităţii ori a evului mediu în prezenţa fotografiei şi cum ne-ar fi influenţat acest lucru, este greu de spus. Astăzi, imaginea imortalizată a devenit o componentă a vieţii cotidiene, dispusă să vorbească în orice moment despre trecerea noastră prin lume.

Schimbarile oraşului se transpun în primul rand pe chipurile locuitorilor sai. Orice schimbare din jurul nostru îsi lasa amprenta pe chipurile noastre, iar acestea reflectă starea de spirit în care trăim. Stările sufleteşti armonizează sau  perturbă  morfologia oricărui spaţiu urban.

Cu timpul reflexele fata de starea de bine, adevar şi frumos se diminueaza şi apare  starea de nesiguranţă hrănită şi de orizonturi lipsite de aşteptare . Privind comparativ chipuri din vechime alăturate celor din prezent putem observa cu uşurinţă modificările apărute între timp în ritmul oraşului şi nu este prea greu să desluşim regresul. Un regres care se manifestă prin indiferenţă. Indiferenţă faţă de vechile clădiri lăsate de izbelişte, indiferenţă faţă de problemele celuilalt.

Cu sute de ani în urmă, “ieşirea din istorie” era o binefacere accesibilă numai celor privilegiaţi de soartă. Până tărziu, în timpurile moderne, majoritatea românilor au trăit cu mult dincolo de frontierele bucuriei lipsite de griji.

Pentru întreaga noastră istorie, veche şi premodernă, gesturile bucuriei se consumau fie la un popas între drumuri fie într-un răgaz al bâlciurilor și iarmaroacelor. Pentru curiozitatea mulțimilor se desfășurau la mari sărbători religioase, alaiuri domnești, îndeosbi pentru a-l petrece pe domnul țării de la Mitropolie la Curtea Domnească. Şi ce putea sa face bucuresteanul secolului XIX în zilele lungi şi calduroase ale verii decat sa se duca la Moşi (Targul Moşilor)?!

În mijlocul marii mase a indiferenţilor, care locuiesc în Bucuresti ignorandu-l,oraşul nostru, ca orice altă metropolă, îsi are sufletul viu: admiratorii, detractorii, iubitorii, vandalii, profitorii, distrugatorii, creatorii – locuitorii legaţi de cetate prin firele sentimentelor şi intereselor fiecaruia, fie acestea positive sau negative. Sufletul poate fi frumos şi urat sau şi frumos şi urat totodata. El modeleaza chipul oraşului, inzestrandu-l cu trasaturi sublime, comice sau hâde. Şi se manifestă necontenit, în orice perioada a istoriei, chiar şi atunci cand imprejurarile te-ar putea face sa crezi ca este absent, sau numai adormit.

Nu suntem foarte diferiţi unii de altii numai că, în istorie, am luptat ceva mai mult pentru dreptul de a fi veseli. Oamenii care au trăit odinioară şi felul in care şi-au trait viata au însemnat obrazul oraşului.

Procesul de urbanizare este un proces antropologic prin care se produce o schimbare importantă în continua devenire a speciei noastre. Antropologia urbană cuprinde şi tot ce se modifică prin trecerea de la rural la urban şi urmăreşte nobila aventură umană mai departe în urbanizare, industrializare, post industrializare, până la societatea informatizată care este abia la început. Şi care va înregistra în timp mutaţii, oricum mici schimbări în condiţia omului.

În toata simplitatea vremurilor ce au trecut, cu mult mai multe lipsuri ca în ziua de azi, oamenii stiau să se bucure şi să preţuiască puţinul care il aveau. Azi vedem atâtea prăbusiri într-o resemnare fară sfârsit sau bucurii afisate pentru a păcăli plictiseala unei vieţi consumate în banalitatea cotidiană. Desi avem atâtea oportunităţi şi avantaje pentru a duce o viata mai buna devenim din ce în ce mai delasatori şi nepasatori faţa de cei de langa noi şi faţa de ceea ce avem. Puţini ştiu sa mai aprecieze lucrurile simple ale vieţii, lucruri marunte care constituie de fapt bucuria vieţii. Se porneşte de la ceea ce cu toţii cunoaştem – nefericirea. Putem spune că nu prea suntem fericiţi, din cauza unei viziuni greşite despre lume, a unei etici greşite, a unor deprinderi de viaţă greşite, care cu timpul nimicesc savoarea şi apetitul natural pentru lucruri posibile de care depinde în cele din urmă fericirea.

În umbra psihologiei şi/sau psihanalizei, inconştientul are o mare importanta,  influenţa pe care acesta o are asupra vieţii prin “idealuri vechi”, în absenţa unei etici raţionale. Poate cel mai mare rol pe care un anumit element îl joacă în fericire este intelectul, care să ştie să dea drumul trăirilor autentice, “benefice” – iubirea pasionată, afecţiunea părintească, prietenia, bunăvoinţa, devoţiunea faţă de ştiinţă şi de arte– şi să le ţină în frâu pe cele nocive – desfrâul, beţia, chiar frica.

Iar după ce trece prin câteva izvoare ale nefericirii contemporane – invidia, oboseala, competiţia – Bertrand Russell scrie secretul fericirii: “să ai interese cât mai largi cu putinţă, iar reacţiile tale faţă de lucrurile şi persoanele care te interesează să fie, pe cât posibil, simpatetice, iar nu ostile”. Pofta de viaţă, afecţiunea formată din copilărie, familia, dar şi munca sau hobbyurile sunt izvoare ale fericirii, prilej cu care filozoful englez face incursiuni antropologice de mare fineţe.

Un chip, intreaga infaţisare memoreaza de-a lungul timpului anumite trăsături . Pentru că unele semne, urme ale unor evenimente, împrejurări, sunt urme ale propriei noastre istorii care nu trebuie să  se piardă. Fiecare purtam cu noi un portofoliu în care adunăm şi conservăm unele atitudini consumate sau dorite, idealuri râvnite sau implinite, multor eşecuri asumate dar şi dorite.

Consider oraşul ca fiind o mare şcenă, având trecătorii, pietonii, oamenii ca actori ai unor gesturi efemere. Oraşul suprapune nenumarate straturi, atat fizice cat şi temporale, fiind un sistem complex a cărui descifrare necesită un efort susţinut şi chei de citire multiple, adaptate şi adaptabile prin prisma viziunii şi disponibilitaţii creative a observatorului.

 

La prima vedere, putem afirma că mediul urban înseamna şi presupune prezenta străzilor, pieţelor publice, parcurilor, clădirilor, oamenilor, maşinilor, sunetelor, agitaţiei cotidiene – intr-un cuvant, Oraşul.  Acesta se dezvolta atât pe verticală, pe orizontală, in profunzime cat şi în timp, suprapunând timpul lung al istoriei oraşului cu timpii scurţi ai trecerii efemere.

Elementele fizice, precum strada, piaţa, prezenţa cladirilor şi a oamenilor sunt coordonate comune ale oricarui mediu urban. Spiritul cultural determinat este caracteristic si unic fiecarui spaţiu încercand sa arate atat diferenţe cat şi specificităţi, povestile urbane aducand cu sine amprenta oraţelor . O privire mai profunda, capteaza acele elemente care descriu ambianţa şi caracterul locului, cautand in acelaşi timp poveştile momentelor efemere. Orice om care traieste într-o societate întalneşte în oras o serie de spaţii care îl fac mai mult sau mai puţin apropiat de locul în care el se afla.

Percepţia spaţiului citadin se structureaza, astfel, pe trei dimensiuni simbolice: strada – spaţiul simbolic al contestării puterii si al asumării riscului; casa, acasă – spaţiul simbolic al refugiului, al antidotului la frica; trotuarul – spaţiu al incertitudinii, al indeciziei, al stării psihologice intermediare între teama şi curaj.

Expresia fiecarui om depinde şi de capacitatea de vibrare a locurilor în care se  racordea in plan sensibil, si mai putin de localizarea precisa in cadrul tesutului urban – fie strada, bulevardul, pieţele sau parcurile. Necunoscuţii împartaşind o fracţiune de secunda  spre suprinderea şi aflarea povestilor desprinse prin trecerea efemera in cadrul spaţiului cotidian al orasului.

Pe măsură ce vechile structuri slăbesc, individul se afirmă ca o entitate în jurul căreia se structurează societatea. Nostalgia poate fi citita în privirele oamenilor ce trec neputincioşi şi resemnaţi pe langa toate transofrmarile pe care oraşul le-a suferit. Astazi oamenii au obosit, nu mai ştiu pentru ce trebuie sa lupte sau de ce.

Bibliografie

 autoru: Riscu Coralia, MPU

 

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign