E-Antropolog

SIMILITUDINI ŞI DIFERENŢE – FENOMENE ALE COETNICITĂŢII ÎNTR-O ZONĂ CULTURALĂ (Studiu de caz: Dobrogea)

04 noiembrie 2012 Adrian Majuru Minoritati

Problematica ce constituie mobilul demersului nostru ne-a stat în atenţie în preocupările noastre anterioare de la simple note sau articole până la studii – am putea spune – de anvergură dar nu exhaustive[1].Nu întâplător, sintetizând preocupările noastre pe această problematică şi trecându-le în revistă, definim această secvenţă a intervenţiei noastre Abordare retrospectivă.

 

I.2. Dobrogea – zonă de locuire interetnică

 

Vestigiile arheologice şi documentele istorice relevă în arealul la care ne referim pe de o parte, permanenţa populaţiei româneşti autohtone şi a suprapunerii în straturi succesive a elementului românesc din celelalte ţinuturi, iar pe de altă parte, prezenţa populaţiilor aborigene. Acest fapt de viaţă socială a dus în timp la conturarea oikumenei dobrogene cu sistemul său axiologic nu uşor de descifrat şi pe cât de complex pe atât de interesant.

Dobrogea ca zonă de locuire interetnică se impune atenţiei în cercetarea etnologică prin modelul de conlocuire intercultural deschis, a cărui reprezentare se decodifică atât la nivelul culturii materiale cât şi la nivelul culturii imateriale a civilizaţiei tradiţionale din acest areal.

Modelul de conlocuire a generat, la rândul său, manifestarea liberă, bazată pe acceptarea şi înţelegerea celuilalt, a multiculturalităţii.

Abordarea conceptului de multiculturalitate în raport de multiculturalism constituie una din controversatele problematici contemporane ale studiilor de specialitate de la cele filozofice şi sociologice la cele istorice şi antropologice.

Varietatea interpretărilor, a abordării unor fenomene particulare, dar şi a prezentării sui-generis a problematicii depăşeşte însă mobilul demersului nostru. Ca urmare vom avea în vedere noţiunea de multiculturalitate – dintr-o perspectivă generală – cu atât mai mult cu cât o astfel de abordare permite să se opereze la nivelul manifestărilor particulare ale uneia sau alteia dintre zonele de locuire interetnică. „Multiculturalitatea nu este şi nu poate fi altceva decât coexistenţa, în una şi aceeaşi realitate culturală de ansamblu, a mai multor culturi particulare sau subculturi. Pot fi date ca exemple cultura profesiilor, cultura vârstelor, cultura caselor, cultura etniilor, cultura raselor ş.a.m.d. Conceptul de multiculturalitate sugerează antropologiei culturale necesitatea efectuării unor analize şi interpretări detaşate ideologic, neutre sub raport politic şi fără patimă din punct de vedere afectiv, a culturilor coexistente”[2].

Cercetarea manifestărilor/reprezentărilor multiculturalităţii într-o zona de conlocuire etnică permite să operăm, la nivelul analitic, cu noţiuni privind fenomenele specifice ale coetnicităţii

performarea acestora diferenţiindu-se în raport de zonă, de fapt cultural, de secvenţă/variantă temporală.

Fiecare fapt de cultură populară pe care-l considerăm aparţinând oikumenei dobrogene implică decodificarea unor relaţii biunivoce dintre pe de o parte „românii autohtoni, aşa-zişii dicieni”, aromâni, moldoveni, mocani, păstori transilvăneni iar pe de altă parte, diferitele populaţii stabilite aici (bulgari, turci, şi tătari, lipoveni şi ucraineni, nemţi, italieni, greci). Fiecare dintre aceste populaţii au fost deopotrivă, emiţători şi receptori ai mesajului constituit din cultura locurilor de baştină şi cea a locurilor unde fie s-au oprit o perioadă, fie s-au statornicit.

În aceste coordonate s-a dezvoltat o cultură populară tradiţională în a cărei formulă – dificil de fixat – descifrăm procesul aculturaţiei, dar şi procesul de creştere internă, în cadrul cărora – de altfel – fiecare populaţie şi-a manifestat originalitatea. În timp, s-a creat o civilizaţie proprie acestui ţinut, civilizaţie care se caracterizează atât prin elemente comune tuturor etniilor, cât şi prin note particulare, individuale ale fiecărei etnii în parte.

Similitudinile se datorează pe de o parte convieţuirii în acelaşi habitat (dacă avem în vedere civilizaţia materială) cât şi acelui fond străvechi mitic a unor concepţii arhaice care în evoluţia mentală a omenirii s-au materializat în credinţe şi obiceiuri (dacă avem în vedere cultura imaterială).

Diferenţele în cultura tradiţională a fiecărei etnii ţine de însăşi variantele reprezentării acelor credinţe arhaice, variante ce ţin de: religie, de secvenţa de timp în care s-a conturat obiceiul, de locul de baştină de unde a venit etnia respectivă.

Elementele diferenţiatoare n-au împiedicat însă, în Dobrogea, convieţuirea în bună înţelegere a tuturor etniilor. Fiecare şi-a adus contribuţia la conturarea civilizaţiei tradiţionale dobrogene. Etniile şi-au respectat reciproc obiceiurile, religia, modul de viaţă.

Armonia convieţuirii a constituit – întotdeauna – nota  esenţială a comportamentului comunităţii tradiţionale dobrogene.

Societatea modernă a preluat această tradiţie a toleranţei fapt pentru care nu întâmplător se vorbeşte de „modelul interetnic dobrogean”.

Caracteristicile oikumenei dobrogene se descifrează prin:

a)      unitatea civilizaţiei tradiţionale din această zonă cu cea din întreg spaţiul românesc;

b)      similitudini şi diferenţe între civilizaţia tradiţională românească şi cea a celorlalte grupuri etnice, fiind însă dificil să subliniem influenţa în exclusivitate a culturii uneia dintre etnii asupra celeilalte;

Decodificarea oricărui fapt de cultură aparţinând oikumenei dobrogene include un studiu comparativ în care analiza detaliilor şi comparaţia capătă valoare de dominantă a unei cercetări socio-etnologice cu totul deosebite. Orice aspect al vieţii tradiţionale al uneia sau alteia dintre etnii trebuie privit şi analizat în raport cu dezvoltarea socială, cu secvenţa de timp pentru care se face cercetarea, cu însăşi istoria mentalităţii etniei respective.

Istoria şi dinamica vieţii sociale, manifestările la nivel mental în acest areal – în decursul timpului – permite să considerăm şi să definim zona drept zonă de acceptare etnică ceea ce implică anumite caracteristici:

–          conlocuire comprehensivă

–          recepţie etnoculturală

–          model intercultural deschis

Aceste caracteristici ale zonei de acceptare etnică care devin totodată fenomene ale coetnicităţii în spaţiul Dobrogei, nu exclud aspectele acesteia şi ţin de: specificul etniei respective, posibilităţile şi modalităţile de convieţuire, evoluţia socio-istorică şi economică a teritoriului comun de locuire.

Coetnicitatea ca fenomen de conlocuire a unui teritoriu cu toate reprezentările lui la nivel economic, istoric, psihologic, biologic şi pentru care sociologia operează cu noţiunea de cadre de locuire.

Datorită acestei reprezentări ale cadrelor de locuire se poate vorbi de:

–          fenomenul de conlocuire generat de comunitatea cadrelor de viaţă, a habitatului

–          fenomenul de conlocuire generat de comunitatea atitudinilor comportamentale, a cutumelor, a manifestărilor – în general

Raportul etniilor cu cadrele de viaţă şi cu manifestările – într-un teritoriu de conlocuire etnică – generează fenomenele de:

–          conlocuire etnică şi

–          convieţuire etnică

Cele două fenomene se manifestă diferit în raport de caracteristicile habitatului conlocuirii, de etapa istorică, de evoluţia socio-economică şi culturală a zonei şi de modul de receptare a cadrelor de locuire de către fiecare etnie.

În raport de aceste aspecte se poate defini sau integra o zonă de locuire într-una sau alta din varietăţile de conlocuire, se poate stabili modelul de conlocuire care s-a manifestat în zonă şi cum a evoluat acesta.

Din această perspectivă, cercetarea şi analiza fenomenelor de conlocuire şi convieţuire etnică trebuie să aibă în vedere următorul fapt:

–     conlocuirea etnică: se raportează la o coordonată dată: habitatul – mediul natural şi social

–          convieţuirea etnică: se raportează la „un continuum biopolarizant de tipul favorabil sau nefavorabil; acceptare sau respingere; insider sau outsider; localnic sau străin”.

 

I.3. Similitudini şi diferenţe – Arhetip şi variante. Consideraţii generale

În contextul corelaţiei dintre cele două fenomene generate de locuirea interetnică şi respectiv fenomenele coetnicităţii, ne vom referi în prezentul demers la problematica similitudinilor şi diferenţelor ale căror note relevante şi generale în manifestarea reprezentărilor le-am subliniat anterior, urmînd să exemplificăm prin câteva aspecte la nivelul culturii materiale şi imateriale.

Perspectiva analizei comparative ulterioare celei descriptive ne-a permis să decodificăm, prin prisma similitudinilor şi diferenţelor performarea arhetipurilor şi variantelor, noţiuni cu care se operează în etnologie şi antropologie.

Vom defini „sui-generis” termenii de arhetip şi variantă, depăşind discuţiile, deseori controversate, asupra acestei problematici, având în vedere că faptele etnografice supuse analizei, la orice nivel, evidenţiază viziunea de ansamblu asupra performării celor două aspecte etnologice:

Subliniem că am avut în vedere posibilitatea unei astfel de interpretări a faptelor culturale tradiţionale din Dobrogea în urma cercetărilor de teren, a analizei comparative, a permeabilităţii analogiilor.

Din această perspectivă, abordarea reprezentărilor multiculturalităţii din Dobrogea ca raport arhetip – variantă permite raportarea la fenomenele specifice coetnicităţii, la care ne-am referit anterior.

În această secvenţă a demersului nostru exemplificăm o astfel de posibilă abordare care, de altfel, ne-a stat în atenţie în cercetările noastre asupra multiculturalităţii în Dobrogea:

Prezenţa acestor credinţe şi practicarea unor astfel de obiceiuri de către români, dar şi de către alte etnii din Dobrogea (ucraineni, bulgari, greci) – ca de altfel performarea lor în areale diferite ale lumii – sunt dovada acelui fond mitic ancestral, cât şi a evoluţiei mentale a fiecărei comunităţi. Din această perspectivă decodificăm în manifestarea acestor practici ritualice:

– sensul sacrificiului; „bunul mers” al casei, al familiei, al neamului

– semnificaţia sacrificiului; act ritualic benefactiv

 

I.4. Similitudini şi diferenţe. Perspectiva raportului tradiţie – contemporaneitate.

Abordarea problematicii pe care ne-am propus-o la nivelul culturii tradiţionale implică însă, datorită realităţilor contemporane, o subliniere a raportului tradiţie – contemporaneitate privind identitatea culturală în contextul globalizării.

Din această perspectivă, accentul era pus pe varianta locală atât la nivelul mentalului comunităţii cât şi la nivelul interpretării faptelor, diminuându-se, chiar anihilându-se, viziunea comparativă a analizei sau cea holistică a manifestării faptelor culturale care ar fi permis să fie surprinse esenţa, mentalul unei colectivităţi într-o anume secvenţă temporală. În raportul noi şi ceilalţi esenţial şi aşteptat era doar primul termen şi aceasta nu numai la nivelul relaţiei populaţie majoritară – grup minoritar, dar, deseori, şi la nivelul relaţiei dintre comunităţi ale aceleeaşi etnii.

În acest sens, abordând problema identităţii culturale Mircea Maliţa dezbate pe larg aspectele pe care le avem în vedere: „Ultima temă (Stat şi identitate culturală) şi nu cea mai puţin importantă reintroduce cultura în acest tablou dominat de exigenţele civilizaţiei. Este vorba de identitatea culturală, pe care prin natura sa globalismul nu o conferă. Interesul naţional o cere. Distanţându-se de pretenţia postmodernistă de a oferi şansa individului de a-şi construi o identitate, apelând la bazarul larg al tuturor opţiunilor, împreună cu o realitate proprie, un autor contemporan consideră că globalizarea este o sursă nouă de a forma identitatea proprie, bazată pe un proces reflexiv, bazat pe informaţie şi cunoaştere (s. ns.). Dar şi acest punct de vedere omite faptul că limba maternă, cultura din care ne-am format referinţele, educaţia pe care am parcurs-o, tradiţiile şi obiceiurile, atitudinile prevalente şi mentalitatea, ne sunt date, fără posibilităţi imediate la alegere (…).

Cultura se înnoieşte, se rafinează, se îmbogăţeşte dar un nucleu permanent rămâne şi se transmite din generaţie în generaţie.

Economia naţională poate fi pusă sub semnul întrebării (…). Dar cultura naţională se supune unei alte logici. Ea este ultima redută. Oferă buletinul de identitate cu care circuli pe reţelele globalităţii. Aceasta recunoaşte varietatea ca o sursă de inspiraţie, competitivitate, dinamism. Ca să poţi dialoga sau interacţiona cu alţii, trebuie să fii tu însuţi cu identitate recunoscută şi respectată”[6].

 

II. O nouă abordare

            II.1. Similitudini şi diferenţe – fenomene ale coetnicităţii din perspectiva creativităţii şi a         valorilor culturii

 

Locuirea interetnică şi implicit multiculturalitatea generează competiţia socială în contextul căreia se manifestă şi se dezvoltă potenţialul creativ al indivizilor şi grupurilor.

Abordând problematica  factorilor fundamentali ai creativităţii Marin Trăistaru analizează trei paliere: factorii cognitivi sau operaţionali, factorii vectoriali de personalitate, semnificaţia factorilor sociali[7]

a)      corelaţia dintre cultură şi creativitate

b)      rolul informaţiei în dezvoltarea culturii

c)      corelaţia dintre tipul de informaţie şi manifestările comportamentale în contextul multiculturalităţii şi/sau interculturalităţii.

a) Surprindem câteva fenomene/ipoteze ale creaţiei dintre cultură şi creativitate având în vedere afirmaţia profesorului Mihai Trăistaru: „Cultura şi creativitatea sunt într-o relaţie de proporţionalitate directă aşa încât: cu cât cultura colectivităţilor este mai ridicată, cu atât indicele lor de creativitate poate fi mai înalt, iar frecvenţa statică a lucrurilor noi, originale şi valoroase pentru societate, mai mare. Cultura grupurilor este un catalizator puternic al creativităţii sociale”[8].

Ultima propoziţie din afirmaţia profesorului permite să considerăm că într-o zonă multiculturală, fiecare etnie îşi aduce contribuţia la conturarea culturii arealului locuirii interetnice şi care, în timp, dezvoltă un nou patern identitar, iar acesta devine marca zonei respective.

Acest fapt generează similitudinile, diferenţele conturându-se din recursul la tradiţie şi manifestându-se, în genere, în cadrul unor activităţi mai mult sau mai puţin instituţionalizate (serbări, festivaluri etc.)

Interculturalitatea este permisibilă apariţiei şi dezvoltării lucrurilor noi, originale şi valoroase fie la nivelul culturii uneia sau alteia dintre etnii prin împrumut/aculturaţie, fie la nivelul culturii tuturor etniilor, într-o anumită secvenţă de timp.

Argumentăm exemplificând cu aspecte de cultură materială şi apelând la discursul de tip etnografic.

a.1) La nivelul culturii uneia sau alteia dintre etnii prin împrumut/aculturaţie

Întâlnim în structura interiorului locuinţei un element constitutiv tipic şi anume aşa-numita „lijancă”. Aceasta este un tip de pat de pământ lângă sobă şi care se încălzeşte în timpul iernii datorită unei instalaţii originale şi construcţiei sale cu totul ingenioase[9].

Caracteristică populaţiei slave, ucrainene şi/sau ruso-lipovenească, „lijanca” se întâlneşte acum şi în casele româneşti, fiind un element receptat şi adoptat întrutotul. Funcţionalitatea de o valoare maximă a acestei sobe-pat, originalitatea tehnicii de construcţie a determinat preluarea de către populaţia românească.

În acest caz, din punctul nostru de vedere, aculturaţia a generat o similitudine, iar „lijanca” devine, în timp, un element constitutiv particular, identitar – poate – pentru interiorul locuinţei din deltă, în genere, şi nu doar al unei etnii.

În Greci, o importanţă deosebita a avut lucrul la carierele de piatră. Exploatarea regulată a pietrei în Dobrogea a început în 1863 de către Comisia Europeană Dunăreană.

Meşteşugul prelucrării pietrei practicat iniţial numai de italieni, a fost preluat ulterior şi de alţi locuitori. În mod firesc, românii învăţând lucrul cu piatra de la italieni, au împrumutat anumite comportamente, o anume atitudine faţă de viaţă a muncitorului nevoit să supună materialul dur şi să-l transforme după dorinţa sa, după necesităţi.

Lucrul în comun la carierele de piatră, unde românii au învăţat după experienţa meşterilor italieni, ca şi lucratul pământului unde cunoştinţele românilor au fost, în genere, preluate de italienii care „au început să înveţe agricultura” au generat, în mod firesc, modele/tipare de viaţă comune. Se disting astfel – din perspectiva abordării noastre – similitudini determinate de indicele de creativitate înalt al fiecărei culturi şi de penetraţia lucrurilor noi şi valoroase în societate.

a.2) La nivelul culturii tuturor etniilor, într-o anume secvenţă de timp

Referitor la acest aspect relevăm similitudinea generată de aculturaţia performată ca urmare a pătrunderii modei oraşului referindu-ne la două reprezentări ale manifestării acestui model cultural.

În structura morfologică a vestimentaţiei femeieşti:

În structura vestimentaţiei bărbăteşti:

Analiza vestimentaţiei celor două populaţii – româneşti şi respectiv ucraineană – din arealul Deltei Dunării relevă faptul că deja la începutul secolului al XX-lea, costumul poartă însemnele unei vestimentaţii cu influenţe orăşeneşti, fenomenul accentuându-se – după cum am subliniat – în jurul anilor 1925-1930. Lucrurile noi sunt acceptate de fiecare dintre cele două culturi care, în condiţiile date, converg către un nou model cultural.

Moda, viaţa socială de acelaşi rang, a generat modele comune. La nivel etnologic/antropologic menţionăm reprezentarea unui „identitar al vremii” comun celor două etnii.

Creativitatea a impulsionat apariţia şi dezvoltarea unui nou model cultural, o nouă valoare normă în societate.

b) În ceea ce priveşte analiza rolului informaţiei în dezvoltarea culturii raportat la mobilul demersului nostru avem în vedere de asemenea concluziile abordării profesorului Marin Trăistaru la care de altfel subscriem: „Din perspectiva teoriei informaţiei, una din premisele importante ale culturii o constituie cantitatea de informaţie mai mult sau mai puţin divergente de care dispun grupurile sociale, informaţie asimilată, comprehensiv sedimentată, cu posibilităţi polivalente de utilizare a ei în situaţii private. Această informaţie formează un fond de semanteme care devine zestrea culturală a indivizilor şi grupurilor, suportul creativităţii individuale şi sociale. Gradul de cultură – şi cantitatea de informaţie se condiţionează reciproc”[10].

Preluând afirmaţiile lui Mihai Trăistaru şi extrapolându-le la fenomenele coetnicităţii într-o zonă multiculturală observăm că:

Argumentăm exemplificând de asemenea  cu câteva aspecte de viaţă dobrogeană – am putea spune.

La Greci – localitatea la care ne-am referit şi într-o secvenţă anterioară a demersului – românii şi italienii au participat unii la sărbătorile celorlalţi şi în timp asimilându-şi-le, acestea au devenit ale comunităţii, în genere, depăşindu-se astfel barierele religioase.

Dintre obiceiurile practicate de români amintim pe cele de iarnă (jocurile cu măşti – „capra”, „ursul”, „steaua” – colindatul, pluguşorul) cele de primăvară („Paparuda”, „Caloianul”) iar ca mari sărbători creştine: Crăciunul şi Paştele.

La italieni sărbătorile marcante sunt: Sf. Iosif, Crăciunul, Paştele, Joia Verde, Santa Lucia. O sărbătoare pe care altădată italienii o aşteptau cu nerăbdare era „Ultima zi de carnaval” („Il ultimo del carnavale”). Ziua marca intrarea în postul Paştelui. Era, în fapt, o sărbatoare ce corespundea „Lăsatului Secului” practicat de români dar avea o altă anvergură şi un cu totul alt impact în comunitate determinate, evident de modalităţile de manifestare ale comicului în toate ipostazele sale, fapt de altfel tipic carnavalului (purtarea măştii, travestiul, etc.).

Carnavalul devenise, în timp, un model cultural al tuturor. Informaţia (în fapt un model cultural) emiţătorului a captat, prin mesajul său cu totul deosebit – nou şi original –  atenţia receptorului care asimilând-o a sedimentat-o şi inclus-o în cele din urmă în zestrea sa culturală.

Accentuăm performarea similitudinilor din perspectiva rolului informaţiei în dezvoltarea culturii referindu-ne la preocupările românilor şi italienilor din Greci, pentru păstrarea şi, deseori, pentru „reinventarea” tradiţiei.

Tinerilor români şi italieni li „s-a povestit” despre tradiţii şi mai ales importanţa cunoaşterii acestora într-o perioadă în care fiecare naţiune, fiecare comunitate care aderă la Uniunea Europeană trebuie să-şi aducă aportul la Patrimoniul Cultural European prin însăşi identitatea culturală.

În acest sens, la Greci, în şcoală şi respectiv în cadrul Comunităţii italiene s-au valorificat obiceiurile şi tradiţiile fiecăreia dintre cele două etnii.

Frumuseţea colindelor, a cântecelor dobrogene, a obiceiurilor de iarnă româneşti au fost „reînvăţate” de copiii din ansamblul „Bujoreii Dobrogei”, iar dansurile italiene ca şi sărbătoarea „Ultimului Carnaval” au fost reintroduse în viaţa culturală a localităţii de către ansamblul comunităţii italiene „Allegria”.

Copiii au reînvăţat deopotrivă şi obiceiurile româneşti şi pe cele italiene. În acest sens este de menţionat că în ansamblul de dansuri italiene „Allegria”, membrii sunt copii români. Le-a plăcut muzica şi dansurile italienilor, au înţeles noua deschidere spre cultura europeană, au înţeles oportunitatea ce li s-a oferit de a cunoaşte alţi oameni, alte locuri.

Putem discuta şi în acest caz de un nou model cultural – ca şi de similitudine – informaţia primită de unul sau altul dintre receptori constituindu-se într-un element de noutate şi evident de creativitate.

Referindu-ne la diferenţele determinate de indicii pe care i-am subliniat anterior, menţionăm aspecte de cultură dobrogeană, într-o prezentare sui-generis.

c) Din perspectiva corelaţiei dintre tipul de informaţie şi manifestările comportamentale în contextul multiculturalităţii şi/sau interculturalităţii se impune să subliniem afirmaţiile aceluiaşi Mihai Trăistaru: „Informaţia divergentă în cultură este de natură să favorizeze în mai mare măsură decât cea convergentă asocierile, combinările, interpolările informaţionale între indivizi, pe de o parte şi între grupuri, pe de altă parte. Este de presupus că două persoane (sau grupuri) care dispun de informaţie divergentă comunică altfel creativ, decât două persoane (sau grupuri) care posedă informaţie convergentă. Primele au şanse mai mari să devină înalt creative, decât cele din urmă”[11].

Manifestările comportamentale, modelele culturale performate la nivelul diferitelor aspecte ale culturii tradiţionale şi în diferite secvenţe temporale demonstrează evident, cu un anume indice de relativitate, ideile exprimate mai sus.

În acest sens aducem ca argument fenomenul inevitabil într-un spaţiu multicultural, acela al familiei mixte.

Dincolo de plusul şi minusul determinat de acceptarea sau non-acceptarea fenomenului  de mixtizare prin căsătorie, rezultatele cercetărilor, fie ele şi parţiale, permit ca familia etnic mixtă să fie privită, şi mai ales receptată, ca factor al interculturalităţii.

Receptarea prin această perspectivă a fenomenului, se bazează pe câteva aspecte ale performării lui la nivel pragmatic:

 

            II. 2. Interculturalitatea interactivă

 

Cercetarea fenomenelor coetnicităţii, a decodificării semnificaţiei şi reprezentării lor – la nivel diacronic şi sincronic – permite să discutăm în Dobrogea despre performarea interculturalităţii interactive[13]. Acest tip original de interculturalitate permite în viziunea unor specialişti diferenţierea dintre interculturalism şi multiculturalism: „Interculturalismul defineşte ipostaza dialogică a culturilor prin intrarea în rezonanţă a diferenţelor, în timp ce multiculturalismul se focalizează pe conservarea identitară a diferenţelor”[14].

Este evident faptul că în contextul globalizării are loc un transfer dinspre multiculturalitate spre interculturalitate: „În acest context [al globalizării – subl. ns.], redescoperirea valenţelor explicative şi hermeneuticii ale interculturalităţii, ca resursă practic inepuizabilă a coeziunii sociale, constituie singura instanţă de reflexie colectivă pentru identificarea unor noi instrumente de constituire a unei lumi în care diferenţele să nu mai fie privite ca handicap, ci ca potenţial valoros pentru un nou tip de unitate în diversitate”[15].

autor: Steluta Parau


[1] Steluţa Pârâu, Policromia etnică în Dobrogea în vol. „Analele Dobrogei”, serie nouă, an II nr.1, Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie, Constanţa, 1996, pp. 34-54; Dobrogea – coordonatele unei zone de locuire interetnică (II), rev. „Steaua Dobrogei”, anul II nr. 4(8), aprilie-septembrie 2000, pp. 43-46; Dobrogea – coordonatele unei zone de locuire interetnică (III) rev. „Steaua Dobrogei”, anul II nr. 4(8), octombrie-decembrie 2000, pp. 53-57; Aspecte de viaţă tradiţională a populaţiei lipoveneşti din perspectiva interetnicităţii, rev. „Datina”, Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Constanţa nr. 21/2000; Consideraţii privind arhitectura populară din perspectiva influenţelor zonale şi a coetnicităţii, rev. „Datina”, Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Constanţa nr. 19/2000; Fenomene ale coetnicităţii într-o zonă de locuire interetnică (I, II), vol. „Studii şi comunicări de etnologie”, anul XVII, 2003, serie nouă, Editura Imago, Sibiu, 2003; anul XVIII, serie nouă, 2004; Multiculturalitatea în Dobrogea – Arhetip şi variante, rev. „Datina” Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Constanţa, anul XIII, nr. 41, iunie, 2006; Multiculturalitatea în Dobrogea, Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Tulcea, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2007.

[2] Achim Mihu, Antropologia culturală, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002, p. 123.

[3] Pentru problematica în detaliu: Steluţa Pârâu, Multiculturalitatea în Dobrogea, Editura Ex-Ponto, Constanţa, 2007, pp. 29-37.

[4] Dicţionarul explicativ al limbii române, Ediţia a II-a, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, p. 58.

[5] Idem, p. 1147.

[6] Mircea Maliţa, Zece mii de culturi, o singură civilizaţie – spre geomodernitatea secolului XXI, Editura Nemira, Bucureşti, 1998, p. 129.

[7] Marin Trăistaru, Creativitatea şi valorile culturii – vectori în procesul integrării europene, Editura Bren, Bucureşti, 2005, pp. 25-49.

[8] Ibidem, p. 38.

[9] Ingeniozitatea construcţiei constă în faptul că toată căldura vetrei este dirijată printr-un circuit de „fumuri” creat în patul de pământ (de fapt o platformă înălţată). Pentru construcţia acestui sistem de încălzire sunt folosite ceamurul, chirpicul, piatra, cărămida, bare de fier.

[10] Marin Trăistaru, lucr. cit., p. 38.

[11] Ibidem, p. 39.

[12] Pentru problematica  în detaliu a interculturalităţii performată în condiţia familiei etnic mixte vezi Steluţa Pârâu, Multiculturalitatea în Dobrogea, Editura Ex-Ponto, Constanţa, 2007, pp. 41-46.

[13] Ştefan Buzărnescu – Sorin Pribac, Sursele istorico-antropologice ale interculturalităţii interactive din Banat, în vol. Interculturalitate – Cercetări şi perspective româneşti, Presa Universitară Clujană, Cluj-Napoca, pp. 164-187.

[14] Ibidem, p. 164.

[15] Ibidem, p. 164.

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign