E-Antropolog

Modele ale locuirii urbane în interbelic şi influenţe ale ruralului în Bucureştiul contemporan

01 ianuarie 2013 Adrian Majuru Antropologie urbana

Evoluţia inegală, haotică şi  destructurantă a Bucureştiului contemporan  ne uluieşte. Scăpat de douăzeci de ani de ingrădirea artificială rezultată din  condiţiile   obţinerii buletinului, oraşul se întinde cu repeziciune, cu precădere prin materializarea unui vis al noilor şi vechilor locuitori „casa la curte”. Noile  ansambluri ce mizează pe atractivitatea unui „fals rural” perceptibil atat în toponimie cât şi în vocabularul formal arhitectural, par să reflecte dorinţa unei întoarceri la un  model idilic al satului.

Creat prin aglutinarea locuinţelor  în jurul curţii domneşti şi mai apoi a bisericilor, Bucureştiul părea la începuturi o aglomerare de sate. Grădini umbroase, curţi vaste şi livezi se păstrează până târziu în perimetrul unui oraş cu mari construcţii  eclectice, comparabile cu cele realizate în capitalele europene. E greu de spus dacă  ţesutul  urban rarefiat reflectă doar o moştenire rurală, sau întrupează în aceeaşi măsură  dorinţa de libertate şi anonimat a locuitorului oraşului.  Am spune că evoluţia acestui  mod  de locuire urbană  se înscrie intr-o mişcare de transpunere firească a vechilor modele în formele noii arhitecturi. Astfel vocabularul arhitectural al noilor curente – eclectismul aparut în a doua jumătate a secolului XIX, poate chiar şi neoromanescul programatic al începutului de secol XX şi, mai ales, modernismul anilor `30 – este preluat pornind de la un model central semnificativ  ( palatul, vila urbană sau block-house-ul) şi tradus  intr-o varietate de scări ce reflectă integrarea unui model urban centralizator în toate straturile societăţii. Evoluţia oraşului se înscrie într-un balans firesc între păstrarea unor caracteristici spaţiale tipice[1]  şi Înglobarea noului vocabular formal  asociat cu evoluţia urbană.

Efectul devastator din punct de vedere urbanistic al perioadei socialiste(de fapt al aplicării urbanismului modernist)  este adus de desfiinţarea străzii. Locuirea impreună devine în acelaşi timp constrângere promiscuă şi izolare în vastele spaţii ale noilor cartiere.

Modul de locuire  actual, în care ficare îşi impune preferinţele bazate pe o inexistentă cultură a locuirii, îşi are oare explicaţia în  evoluţia istorică a ultimului secol , sau asistam la o reflectare a confuziei valorilor ce pare sa caracterizeze întreaga societate?

 

 

 

Etapele urbanităţii  – Repere în evoluţia istorică a modului de locuire bucureştean

Căutarea intimităţii a fost dintotdeauna o caracteristică definitorie a locuirii  urbane bucureştene. Oraşul anterior secolului XIX ne apare, din descrierile călătorilor, gravurile de epocă, şi unele hărţi[2] ca dominat de vaste spaţii plantate. Locuinţele sunt amplasate cu retragere de la stradă, în interiorul unor curţi şi grădini de dimensiuni considerabile. Chiar şi în secolul al XIX-lea densificarea sensibilă a ţesutului urban se produce cu precădere în zonele centrale comerciale, construirea la aliniament şi continuitatea frontului stradal rămânând caracteristice doar  pentru aceste zone şi fiind ilustrate, in varianta lor extremă, prin parcelarul în „I” si frontul continuu al Lipscanilor.

În cadrul  acestui ţesut urban transparent [3] care   se structurează organic şi rarefiat  în jurul curţii domneşti şi bisericilor  rămâne dominantă locuinţa individuală. Pentru locuinţele claselor avute retragerea de la aliniament şi construirea izolată constituie regula.  Char şi in cazul locuinţelor de nivel mai modest prezenţa  curţii– spaţiu de tranziţie între exteriorul străzii şi interiorul locuinţei – este obligatorie. Densificarea (caracteristică  spaţială esenţială a ţesutului urban ) se realizează prin construirea la aliniament şi cuplarea imobilelor. Apare astfel „locuinţa vagon”  cu formulele spaţiale interioare caracteristice.  Omniprezentele „două camere pe hol” preiau  planimetria dominată de centralitate şi simetrie a marilor locuinţe eclectice  si o transpun la scara şi dimensiunile locuinţei medii. Această formulă de rezolvare planimetrică cu spaţii de locuire comunicante va fi mai apoi reinterpretată, cu dispariţia simetriei dar pastrarea continuităţii spaţiale,  în formele de organizare ale apartamentelor modernismului interbelic.

În varianta densă a construirii la aliniament a locuinţelor cuplate rolul curţii nu este  atât cel al contactului cu natura/grădina, cât cel de a crea un spaţiu de tranziţie între  stradă şi spaţiul interior al locuintei. Această trecere este marcată de o suită de elemente : gardul transparent şi poarta (bogat decorată cu elemente de feronerie chiar şi în cazul unor  locuinţe mai modeste) , treptele şi palierul intrării acoperite de marchiză .

Care sunt elementele care deosebesc acest mod de a construi, cu o densitate relativ redusă, de spaţialitatea şi modul de construcţie specific rurale? În primul rând, adoptarea vocabularului stilistic al occidentului. Arhitectura „ de târg” cu forme preluate din vernacular sau cu un vocabular stilistic specific balcanilor , transmis prin meşterii bugari sau macedoneni care circulau în interiorul Imperiului Otoman, este înlocuită înainte de jumătatea secolului al XIX-lea  cu stilurile occidentale în succesiunea: neoclasic, neogotic, eclectic[4]. Trecerea de la „arhitectura oraşenească”  la noile stiluri se face treptat, astfel că eclectismul este cel care domină expresia stilistică a faţadelor locuinţei.  Stucaturi, antablamente , frontoane, ancadramente, pilaştrii şi bosaje, cariatide cartuşe şi ghirlande – uneori realizate perfect, alteori de o stângacie înduioşătoare stau mărturie dorinţei de modernizare şi urbanizare a bucureştenilor. Chiar şi elemente constructive ce se regasesc şi în arhitectura rurală  sunt tratate într-un mod ce reflectă cu claritate apartenenţa la  urban. Exemplul relevant în acest sens îl constituie tratarea intradosului streaşinii şi elementelor ornamentale ale jgheaburilor.

La începutul secolului XX,cu precădere  după apariţia în 1911 a Legii pentru locuinţe ieftine şi mai apoi, în 1921, a Legii locuinţei şi a Regulamentului  pentru parcelări,  se impun ca nou model de locuire urbana, ansamblurile de locuinţe individuale unitare  , realizate de cele mai multe ori în stil neoromanesc de  catre societatea  nou infiinţată.  Inspirat programatic din studiul  arhitecturii tradiţionale stilul neoromânesc este „prima formă de mişcare definită ideologic, organizatoric, stilistic”[5]a arhitecturii româneşti. Aparent de inspiraţie rurală, însă numai  în ceea ce priveşte vocabularul stilistic, ansamblurile realizate se înscriu, de fapt, într-un vast proces de urbanizare caracterizat de înlocuirea fondului construit necorespunzător, densificarea construcţiilor, creşterea regimului de inalţime şi de realizarea de reţele  şi dotări edilitare. Dealtfel „arhitectura -în stil neromânesc- reprezintă alături de dezvoltări similare în muzică, literatură, arte plastice, unul dintre domeniile cristalizării culturii naţionale moderne”  [6] înscriindu-se în căutari similare din  alte ţari  europene, ce vizau înnoirea vocabularului formal, opunându-se eclectismului şi academismului.

Odata cu modernismul apar în Bucureşti noile formule ale locuirii urbane . Blockhaus-ul, marele imobil de apartamente ce suplineşte calitaţile locuinţei individuale  prin amplasament , dimensiunea şi eleganţa apartamentelor ; vila unifamilială realizată cu vocabularul noului curent şi o foarte bine reprezentată variantă intermediară  a blocului de mici dimensiuni cu 1-3 apartamente la scară.

S-a scris/discutat mult şi documentat asupra  caracterului şi importanţei locuinţei interbelice ,care a reprezentat un adevarat ideal  al locuirii  bucureştene . Considerată în general ca moment de vârf al racordului la evoluţia arhitecturii europene[7]  , uneori criticată pentru preluarea unor „forme fără fond”[8] arhitectura modernistă a locuirii marchează dezvoltarea zonelor centrale ale oraşului, devenind o dominantă stilistică ce se poate compara ca importanţă cu cea eclectică, deseori depaşind-o prin vizibilitate. Variantele spaţial formale ale locuinţei propuse de modernism  sunt esenţialmente urbane şi promovează valorile noului stil:  modernitatea şi confortul (prezent prin organizare spaţiala, acces la utilităţi şi însorire).

Felul în care arhitectura locuinţei moderniste rezovă problema intimităţii rămâne exemplar ca model urban.  Una dintre variantele caracteristice Bucureştiului, în care trecerea de la spaţiul  străzii la cel  al locuinţei se face printr-o serie de gradaţii subtile este cea a intrărilor. Ele constituie un sistem de locuire specific în  care gradul de  intimitate al locuitorilor se păstrează printr-o trecere gradată din spaţiul public al străzii în cel semi-public al intrării , semi privat al curţii/grădinii de acces şi cel privat al locuinţei.  Calitatea locuirii este asigurată astfel la un nivel sporit chiar şi în vecinătatea unor zone cu trafic intens.[9] Rezolvările propriu zise se pot înscrie într-o serie de sub-categorii. Unele intrări prezintă locuinţe individuale P+1 ( Călusei, Topliceni), altele se  compun din vile interbelice cu mai multe etaje/ apartamente dar cu 1singur  apartament la scara (Popa Nan)  sau din blocuri cu 3-4 niveluri (Biserica Alba , Vermont , Ursuletului, Armaşului). În totalitatea cazurilor numărul de apartamente la scară, considerat un criteriu al confortului, nu depaşeşte cifra 3.

Deşi dictată în mod evident de considerente economice conformarea planimetrică oferă şi ea mai multe variante : intrări puţin adânci, apropiate ca rezolvare de blocurile în U (Dacilor), rezolvări înguste la limita prescripţiilor regulamentelor de urbanism (Căluşei), compoziţii grupate în jurul unui scuar central (Ursuleţului),  alcătuiri cu spaţii generoase care pun în valoare arhitectura faţadelor( Caragiale).

În ceea ce priveşte vocabularul stilistic  marea majoritate a intrărilor se încadrează în categoria arhitecturii moderniste cu accente Art Deco, valoarea arhitecturală a rezolvărilor fiind de cele mai multe ori de categorie medie. Excepţii notabile sunt constituite de elegantele intrări Caragiale ( compusă dintr-o desfăşurare de foarte frumoase  imobile Art Deco, precedate la nivelul străzii de două interpretări ale neoromânescului) şi Armaşului (remarcându-se mai ales prin  proporţiile faţadelor  blocurilor moderniste) şi de lecţia de arhitectură modernă a intrării Vermont. Dealtfel în multe cazuri calitatea  întregului ansamblu creşte prin integrarea unui singur exemplu deosebit de valoros arhitectural (este cazul imobilului Art Deco din Intrarea Ursuleţului).

Intrărilor interbelice le lipseşte dimensiunea socială a arhitecturii moderniste  (ilustrată  mai degrabă in epocă de ansamblurile predominant neoromâneşti ale Societăţii pentru Locuinţe Ieftine ) cât şi caracterul de model  reprezentativ prin perfecţiune stilistică . Ele se constituie într-o  modalitate de asimilare a curentului internaţional in practica locală, o producţie culturală de ordin secund  ce dovedeşte  pătrunderea  limbajului  arhitectural  şi răspândirea valorilor  noului stil  în rândul claselor medii.  Prin coerenţa compozitiei spaţiale şi stilistice, răspândire la scara întregului oraş  şi mai ales prin valoarea de utilizare, ele reprezintă  însă o configuraţie socio-spaţială  cu o marcată identitate locală. Retragerea din frontul zgomotos al străzii, crearea unui spaţiu semi privat  – însa ne-sustras oraşului –perceptibil în totalitate, gradaţia trecerii între spaţiul stradal şi cel al locuinţei   adaugă calitaţii lor de decor  discret al al vieţii de fiecare zi    valoarea unei desăvârşite urbanitati.

Parcelarul şi expresia stilistică sunt două  dintre faţetele determinante  ale identităţii urbane.  Analizate iniţial  în mai mică măsură, rezovarile tipice de lot reprezintă o trăsătură caracteristică a  modernismului bucureştean. Întâlnim astfel, in afara intrărilor, o serie intreagă de modelări caracteristice ale spaţiului urban, care îşi au originea într-o reinterpretare a unor tradiţii de secol XIX[10] Printre acestea se numără :frontul discontinuu, cu retragere de la aliniament chiar şi în cazul succesiunii de clădiri cu 4-5 etaje (aşa cum poate fi intâlnit pe porţiunea bulevardului Dacia dintre strada Aurel Vlaicu şi Piaţa Spaniei); blocul în U ,rezolvare  des întlnită ,cu retragere de la frontul stradal a unor  clădiri situate pe parcele înguste, blocurile in „H” sau „L”  cu curti simbolice sau de dimensiuni considerabile . Semnificativa nu este dimensiunea ci existenţa acestui spaţiu de tranziţie. Marcarea intrării  prin detalierea îngrijită a uşii, palierului şi vitrajului holului (subâmpărtit adeseori în două paliere) adaugă acestei succesiuni spaţiale un prag suplimentar.

Departe de a prezenta întrupări perfecte ale doctrinei moderniste[11] clădirile Bucureştiului rescriu în cheie locală partitura pură a Stilului Internaţional.  Din  rezolvări volumetrice, marcări ale colţului, tratări ale intrărilor şi caselor scării se constituie un vocabular formal recognoscibil şi coerent care, împreună cu modalităţile specifice de ocupare a terenului, devine marca modernismului bucureştean. Raportul între expresia stilistică racordată la arhitectura europeană a momentului şi rezolvarile urbanistice cu respectarea şi preluarea unor caracteristici tradiţionale ale locuirii, constituie elementul determinant al unei urbanităţi cu un marcat caracter local, realizat  nu numai prin vocabularul formal ci prin respectarea  succesiunii spaţiale tipice locului.

În perioada marilor  ansambluri de locuinţe din anii 60-90 asistăm la o dispariţie totală a intimităţii, înlocuită de impersonalitate. Vastele spaţii verzi dintre blocurile lamă sau turn ,  deşi dominate de vegetaţie si amenajate peisager  nu  sunt percepute ca un spaţiu de tranzitie. Nu există o gradaţie a tecerii între public şi privat, aceste imense întinderi de vegetaţie apar ca o simplă extensie a spaţiului public. Deşi amenajat  şi plantat spaţiul dintre blocuri e perceput ca vid lipsit de semnicaţie. Impersonalitatea arhitecturii realizate cu tronsoane tip  ( unele cu  remarcabile calităţi compoziţionale) nu face decât să adauge lipsei de intimitate. Mixtitatea forţată cu diferenţe mari intre statusul ocupanţilor, lipsa de intreţinere (problemă generală a proprietăţii colective), înlocuirea unei bune părţi din spaţiile verzi prin parcaje, nu fac decât să adauge lipsei de atractivitate a acestui fond construit.

 

Confuzia modelelor – evoluţia (anti)urbană contemporană

Dupa 1990, în lipsa unei alternative viabile situate în perimetrul central  (prohibitiv prin preţul terenurilor sau starea imobilelor  existente oferite spre vânzare) interesul clasei medii se indreaptă către amplasamentele periurbane. Gentrificarea zonelor centrale nu are loc  şi asistăm la o răspândire a locuinţelor unifamiliale  cu densitate redusă pe întregul perimetru al Bucureştiului. Tendinţa majoră de creştere se înregistrează spre Nord, perceput ca o zonă elegantă datorită prezenţei lacurilor şi parcurilor.

Sigur că multe dintre caracteristicile acestui tip de dezvoltare se datorează dezvoltatorilor dornici să impună un vernacular  de împrumut, o arhitectură a casei unifamiliale de catalog. Acoperişul în şarpantă, spaiile constituite prin adiţionare ,  densitatea minimă ca garanţie a confortului maxim (chiar in lipsa asigurării unei echipări minime )[12] duc la constituirea unei imagini antiurbane în care imaginaţia dezlănţuită a benficiarilor îşi spune cuvântul. Acoperişul în două şi patru ape, asociat pretutindeni în Europa contemporană cu ruralul, este dominant. Deranjantă este de cele mai multe ori nu simpla sa prezenţă ci modul de rezolvare al detaliilor  – cu tăieturi şi motive preluate din arhitectura rurală. Gardul transparent  este înlocuit cu ziduri  inalte, deseori terminate cu o acoperire  cu ţiglă sau olane.

Preferinţei pentru locuinţa izolată periurbană  i se adaugă superlativul reprezentat de dubla izolare a  aşa numitelor „gated comunities”, spaţii rezidenţiale sustrase urbanului.  E demna de remarcat denumirea cea mai des intalnită a acestor zone de locuit : „satul francez”, „satul german” etc ….. ruralul este prezentat  ca un  mod de viaţă alternativ la periferia marelui oraş. În ceea ce priveste arhitectura, cu câteva excepţii domină din nou locuinţa unifamilială cu acoperişul în şarpantă.

Dacă existenţa unor ansambluri de locuinţe unifamiliale joase situate pe inelul perimetral al marilor oraşe este destul de răspândita în Europa,  mult mai rare/ inexistente sunt exemplele de arhitectură rurală în zonele centrale.  În Bucureşti întâlnim însă, fără să constituie exemplul dominant dar cu atat mai şocante, construcţii care prin volumetrie, acoperire, ocupare a terenului se inscriu cu claritate in zona arhitecturii rurale. Două dintre exemplele frapante sunt cel situat între strada Brezoianu şi Piaţa Palatului şi cel din Piaţa Galaţi. Prin raportare la contextul urban prezenţa acestor clădiri retrase de la aliniament, cu goluri şi proporţii ale faţadelor rezultate „la prima mână”, cu acoperişuri în şarpantă cu detalii „rustice”  şochează prin inadecvare.

Care poate fi sursa acestei confuzii a modelelor ?  …………….

În afara modelului pseudo-vernacular  promovat de dezvltatori o explicaţie a acceptării şi incurajării inadecvării, a confuziei între urban şi rural o avem şi în construirea a numeroase biserici de lemn „maramureşene” pe tot cuprinsul Bucureştiului. întalnim aceste construcţii, prezente în mod obişnuit numai în arhitectura rurală, în Berceni, Balta Alba, Drumul Taberei… Recursul la o astfel de „rezolvare”  legitimează  o arhitectură inadecvată  contextual  şi duce la o pervertire a scării valorice în judecarea obiectului arhitectural.

Desigur primele întrebări legate de încurajarea unor construcţii inadecvate sunt cele privind obţinerea autorizaţiei de construire. Din păcate nimic nu limitează libertatea arbitrară a expresiei stilistice. Proprietarul, ajutat  de arhitecţi ce îi previn intenţiile recurgând la o serie întreagă de elemente caricaturale mimând  „arhitectura de calitate„ este liber să-şi pună în practică visul,  alegând ( sau combinând!) caracteristicile cabanei elveţiene şi castelului baroc.

Aceste utilizări aberante  ale  vocabularului  formal  şi elementelor  specifice nu se limitează la noile construcţii .O exemplificare uluitoare a transpunerii imaginii troiţei din curtea casei rurale o găsim in curtea  de onoare palatului Auschnitt, unde Gigi Becali a amplasat o imensă cruce de granit , preluată insa  din vocabularul formal al catolicismului (probabil ca semn de respect faţă de arhitectura de şcoală franceză a palatului!)

Exista oare posibilităţi de limitare  a  vocabularului formal inadecvat şi a rezolvarilor anti urbane? Acestea nu ţin de domeniul legislativ ci de cunoaşterea , aplicarea  şi  aducerea la zi a modelelor urbanităţii  bucureştene.

Cîteva note şi intrebări

*  Felul de locuitor care a fost bucureşteanul provenit sau băştinaş depinde de timpuri, dar şi de locuri. Desigur că în primul rând el a fost altceva decât un provincial ca locuitor al capitalei . În cît timp devine un provenit (sau un parvenit) de la ţară sau din provincie un adevarat bucureştean?  A existat sau mai există o identitate, alta, deasupra cartierelor?

*     Perioadele discutate (regatul interbelic, republica, populară şi mai apoi socialstă, postbelică, republica de tranzitţe postdecembristă) au, fiecare, culturi diferite ale locuirii? Sunt ele compatibile între ele? Care dintre ele au caracter şi potenţial patrimonial şi care nu? Pot perioadele istorice destructurante să creeze culturi viabile, inclusiv în domeniul artei de a locui?

*       Planul cu două camere pe hol, şi marchiză cu trepte are intemeieri morfologice şi funcţionale şi în casa cu tindă şi foişor satească. Între habitatul şi arhitectura vernaculară şi cele post vernaculare au existat deci continuităţi, prelucrări şi transmiteri. Casa bucureşteana cu patru camere pe hol şi sistemul de uşi duble care prin deschidere creeau un singur spaţiu de locuire comunicantă, arată cum se poate dezvolta un anumit tip tradiţional de locuire. Se poate atunci vorbi de locuire tradiţională chiar in plină modernitate?  Cred că neovernacularul cu inserţiile lui de asa zis rustic si pitoresc (adică tradiţie citată in vitro şi nu vie) e mai departe de ruralitate decît modernul, in măsura în care opusul tradiţiei este nu inovaţia, ci lucrul nefiresc, nelalocul lui, neorînduit…atradiţional (adică cochilia goală, fară suflet, formă fără fond)!

*        Unul din primii jurnalisti ai capitalei, N.T. Orăşanu scria pe la jumătatea secolului al XIX- lea, nişte «Mistere ale Bucureştilor», unul din foiletoanele în versuri avînd titlul «Mahalaua Antimului»! Primul vers «La Antim in broscărie» satiriza modul în care de ani de zile primăria nu reuşea să asaneze o baltă în care se topea mai de mult cânepa. În pofida unei administraţii aproximative locul era la 1906 deja un cartier bine articulat, cu o populaţie stabilă, care construia o casă (şi apoi case şi blocuri) pentru mai multe generaţii ale unei familii pe aceeaşi stradă sau grup de străzi…Asta pentru a aminti dependenţa structurilor locuite şi a modurilor de locuire  faţă de  structura de neam (de rudenie) şi de regimul proprietăţii !

*       Pînă după al doilea război mondial ţesatura urbană bucureşteană s-a dezvoltat firesc, eclectismul formal fiind rezultatul normal al unor variate dar compatible culturi ale locuirii. Dacă nu intervenea grava ruptură a firului istoric poate am fi avut şi adevarate pieţe publice, cu monumente şi fântîni, nu doar intersecţii. Oricum raportul public-privat, şi echilibrul între locuirea comunicantă şi cea de intimitate a dus la originale compuneri ale patchworkului urban:

Cartiere bine definite şi definitorii (chiar rebotezata «Primăverii», lotizarea Jianu vorbeşte despre unitatea în diversitate a firescului urban),

Străzi frumoase, cu case şi curţi, invitind la plimbarea de seară, şi la discuţii in prăvăliile de proximitate (la colţ de stradă),

Pasaje, intrînduri şi coridoare urbane în interiorul unor imobile ale centrelor urbane.

Intrări, care anunţă strada pietonală , şi aprofundează vecinatatea de locuire (fără interzicerea cu bariere a accesului non riveranilor),

Scuaruri, echivalent urban al intrării – piaţete consacrate socialiazării de proximitate a vecinlor (distruse cu predilecţie de urbanismul de tranzitie).

Ingineriile sociale postbelice au agresat modurile de locuire, le-au destructurat, mai ales la nivelul habitatului urban. Proprietatea populară si apoi socialistă, manifestată prin instituţiile spaţiului locativ şi mereu altfel numitele, dar mereu aceleaşi, ICRAL-uri, au modificat în profunzime obiceiurile şi moravurile de locuire publică si privată. Atenta construire a omului nou, înainte şi după 1989, a urmat, voluntar sau involuntar, indicaţia şi din domeniul imobiliar a directivelor de ocupaţie sovietice din iunie 1947. Prin articolele 12 şi 13, şi 28, 29 şi 30 se statua precarizarea proprietăţii asupra pămîntului (la sate), cît şi cea a infrastructurii  şi a spaţiului locativ (la oraş). Astfel „se vor exercita presiuni asupra serviciilor publice… să nu acorde acte doveditoare a proprietăţii asupra pămîntului; actele vor arăta doar calitatea de lot dat în folosinţă (sic!)dar niciodată pe aceea de proprietate a deţinătorului” sau „politica faţă de mica gospodărie ţărănească urmează acest curs pentru a face gospodăria particulară nerentabilă” sau „..mare atenţie ca nu cumva să existe reţele nelegate la reţeaua principală în cartierele în curs de reconstrucţie sau nou construite. Canalizările vechi neracordate şi fîntînile trebuie lichidate sistematic” sau, mai ales „.nu se admit în locuinţe spaţii excedentare”. (v. Moskova Z-6. 1947; K-AA/CC 113; indicaţia NK/003/47).

Perioada post decembristă n-a aranjat lucrurile, nici la casă, nici la bloc. Diversele A.D.L.-uri, şi mai ales lipsa totală de autoritate morală şi profesională a autorizaţiilor de construcţie au dus la inflorirea liberă a unei construiri şi locuiri buruienoase (în formă şi conţinut). Proprietatea de drept a continuat să fie umbrită de atotputernica posesie (a neamului prost). E o proprietate obscură (cum numea un analist britanic proprietatea privată chineză din anii 90). Iar posesia nu creează patrimoniu locativ, ci precum chiriasul rău sau statul de tranziţie, îl deteriorează sau îl înstrăinează şi pe cel vechi (la preţul pieţii gri sau negre).  Acest lucru e puţinul care e comun azi habitatului românesc, rural si  urban.

 

autori: Ana Maria Hariton, Paul Drogeanu

 

 Bibliografie

Stefan Ghenciulescu, – Bucharest dans le contexte sud est europeen  Formes et cultures urbaines – NEC yearbok,1999/2000

Augustin Ioan  , Arhitectura interbelica si chestiunea identitatii colective ,Caietele    Echinox, 2002, vol 3, Editura Dacia, Cluj Napoca

Constantin Joja, Actualitatea traditiei arhitecturale romanesti, Editura Tehnica 1984

Mircea Lupu Scoli nationale  in arhitectura,  Editura Tehnica, Bucuresti ,1977

Luminita Machedon Ernie Scoffham, Romanian modernism: the architecture of Bucharest 1920-1940, MIT Press,1999

Cezara  Mucenic , Bucuresti: Un Veac De Arhitectura Civila : Secolul Al XIX-Lea, Editura Silex ,1997

Ruxandra Nemteanu Stilul Neoromanesc, un stil regional european, Bucuresti,Editura     Renaissance, 2010

 

 


[1]  Esenţiale fiind transparenţa   şi  prezenţa unui sistem de spaţii de tranziţie între public şi privat .

[2] Planul Purcell, Planul Borroczyn

[3] Stefan GHENCIULESCU  – Bucharest dans le contexte sud est europeen  Formes et cultures urbaines – NEC yearbok,1999/2000

[4] (Constantin Joja , Cezara Mucenic)

[5]Mircea LUPU, Scoli nationale  in arhitectura, Pg 136, Editura Tehnica, Bucuresti ,1977

[6] Ruxandra NEMTEANU,  Stilul Neoromanesc, un stil regional european, Bucuresti,Editura Renaissance, 2010,   pg77

[7] (Machedon/Scoffham)

[8] Augustin Ioan-op.cit.

[9] Două exemple elocvente sunt Intrarea Ursuleţului situată între Piaţa Kogălniceanu şi Splaiul Unirii şi intrarea Vermont , cu acces din Calea Moşilor în apropierea intersecţiei cu strada Paleologu.

[10] Cum ar fi modalitatea de construire izolat pe lot ,sau tipologia caracteristică a  curţilor adânci.

[11]  Câte dintre clădirile recunoscute ale modernismului respectă însă, în totalitate, cele cinci puncte ale arhitecturii moderne enunţate de Le Corbusier?

[12] multe dintre aceste  locuinte „de lux”nu aveau initial canalizare sau apa curenta ci put sapat si fosa septica

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign