E-Antropolog

Omul între cer și pământ

01 ianuarie 2013 Adrian Majuru Balcani

Credinţa în supranatural, reprezintă conţinutul fundamental al noţiunii de religie. La baza concepţiilor religioase primitive asupra lumii stă greutatea luptei omului împotriva naturii, neputinţa lui în faţa forţelor naturale, dependenţa de zi cu zi directă a bunăstării omului de „capriciilor naturii”. Creştinismul a fost credinţa religioasă, menită să înlocuiască credinţele vechi.

În Evul Mediu, creştinismul a devenit religia corespunzătoare acestuia, cu o ierarhie feudală. Toate formele ideologiei politice, filosofice, dreptul, au fost supuse religiei, fiind subdiviziunile ei.

Într-o lume în care propriile interese sunt cele care primează şi nu mai contează ce se întâmplă cu cei din jur, în care cei puternici pentru a-şi atinge scopurile „calcă peste cadavre” şi profită de slăbiciunile celor slabi, singura soluţie a celor din urmă este credinţa în forţa şi ajutorul divin.

Am structurat lucrarea în două părţi, în prima parte am prezentat cum era privită credinţa în evul mediu, intitulată „Spiritualitatea în Evul Mediu”, iar în cea de-a doua parte am prezentat credinţa în viziunea oamenilor contemporani cu denumirea „Spiritualitatea în epoca contemporană”. M-am oprit asupra titlului „Omul între cer şi pământ” deoarece de cele mai multe ori semenii noştri uită că mai există şi un cer deasupra noastră, şi îşi canalizează toată energia pentru a obţine cât mai multe beneficii pe pământ folosind toate metodele posibile.

În această lucrare am făcut o paralelă între creştinismul rus şi cel românesc.

 

 

 

 

 

 

 

CE ESTE SPIRITUALITATEA

          Cuvântul spiritualitas întâlnit în textele filosofice începând cu sec. al XII-lea nu are un conţinut religios specific, el desemnează calitatea a ceea ce este spiritual, adică independent de materie. Spiritualitatea este un concept modern folosit începând cu sec. al XIX- lea. Pentru mulţi autori acest concept exprimă dimensiunea religioasă a vieţii interioare şi implică o ştiinţă a ascezei care conduce prin mistica la instaurarea unei relaţii personale cu Dumnezeu.

Alături de spiritualitatea explicită a clerului şi monahilor, formulată în scris, există şi o alta care a lăsat puţine urme la nivelul textelor, dar a cărei realitate poate fi constatată pe baza altor mijloace de expresie: gesturi cântece, reprezentări iconografice, etc. Astfel spiritualitatea nu mai poate fi privită, ca un sistem codificat de reguli, de viaţă interioară, ci ca o relaţie privită între anumite aspecte ale misterului creştin puse în valoare într-o epocă dată şi unele practici ( rituri, rugăciuni, devoţiuni) privilegiate în raport cu altele posibile înlăuntrul vieţii creştine.[1]

 

 

SPIRITUALITATEA ÎN EVUL MEDIU

            Spiritualitatea ca unitate dinamică între conţinutul unei credinţe şi felul în care aceasta este trăită de oameni în anumite condiţii istorice, le este acordat laicilor un loc însemnat. Incapabili de abstractizare laicii s-au lăsat furaţi de tendinţa de a transpune în registrul emotivităţii misterele fundamentale ale credinţei.

Analfabeţii care au constituit marea majoritate a credincioşilor între sec. VIII- XII, au avut o concepţie despre Dumnezeu şi despre relaţia omului cu divinitatea ce merită cu adevărat numele de spiritualitate.

Moştenirea culturală a creştinismului a fost într-o primă fază asumată de către regatele barbare care s-au ridicat pe ruinele Imperiului roman, uneori această moştenire a fost îmbogăţită.

În majoritatea zonelor rurale ale Occidentului cu excepţia domeniului mediteranean, convertirea populaţiei la credinţa creştină, nu s-a încheiat decât în jurul anilor 700.

„Arta este pentru om la fel ca pâinea şi ca apa. Nevoia de frumos şi de creaţie, care îl întruchipează, este inseparabilă de om şi fără ea omul poate nici n-ar mai fi vrut să trăiască pe pământ. Omul este înşelat de frumos, îl găseşte şi-l acceptă fără nici un fel de condiţii(…..) fiindcă omul trăieşte extrem de intens tocmai atunci când caută şi vrea să obţină ceva; aşadar atunci în el se manifestă cea mai firească dorinţă de armonie, de linişte, iar în frumos există şi armonie, şi linişte”.[2]

Într-o lume în care cartea şi ştiinţa de carte deţineau o pondere infimă, prezenţa acestor factori era exclusiv legată de trebuinţele curţii şi ale administraţiei domneşti, precum şi de cele ale Bisericii.

Într-o societate analfabetă, în care gândirea era figurativă, comunicarea se baza pe capacitatea de sugestie a imaginii şi  pe puterea aproape magică a cuvântului rostit, iar mai târziu şi scris. Pentru perioada 1400- 1700 imaginea simbol, prin excelenţă a fost icoana şi prin extensie pictura religioasă de pe pereţii locaşurilor de cult.

Lumea medievală a stat, mai mult ca oricare alta, sub semnul simbolului, al gestului şi al imaginii- simbol.

Într-o societate analfabetă, imaginea trebuia să fie şi un mijloc de instruire, sau cum spunea Sfântul Ioan Damaschin, ea era „cartea neştiutorilor de carte”. Aceeaşi idee  este subliniată şi de Sfântul Grigore cel Mare (590-604): „Ceea ce e cartea pentru cei care citesc, aceea e icoana pentru cei care nu ştiu citi, deoarece în icoană văd şi cei neinstruiţi căile pe care trebuie să umble  şi în ea citesc şi cei care nu ştiu carte.”[3]

Arta ortodoxiei, concepţia despre frumosul uman şi teologia icoanei exclud orice încercare de mimesis, de realism sau naturalism al imaginii. Icoana preamăreşte lumina şi exclude din compoziţia sa umbrele. Reliefarea trăsăturilor, fără a se stărui asupra carnalului, şi privirea iradiind o intensă trăire lăuntrică, nu pierd niciodată din vedere esenţialul. Icoana este „semnul vizibil al unei realităţi spirituale invizibile.”[4]

Icoana înalţă sufletul dăruindu-i senzaţia pură a frumosului, smulgându-l păcatelor primare, înfăptuindu-i năzuinţele tainice, ducându-l cât mai aproape de divinitate.

Lucrurile cele văzute sunt înfăţişările lucrurilor cele nevăzute şi necuprinse, o palidă lumină asupră-le aruncând.” [5]

Convertirea ruşilor la creştinism a coincis cu epoca de aur a artei bizantine reflectată în cultura artistică a proaspăt întemeiatului stat feudal Rusia kieveană.

Creştinismul a pătruns în Rusia din secolul al IX- lea prin intermediul negustorilor şi războinicilor scandinavi care parcurgeau „marele drum de la varegi la greci”, făcând legătura dintre Marea Neagră şi Marea Baltică pe Nipru.

Botezul cneaghinei Olgala Kievîn959 afost un act prematur care a suscitat o violentă reacţie păgână. Nepotul ei Vladimir a ştiut să fructifice ocazia de a se converti negociindu-şi avantajos creştinarea cu împăraţii Vasile al II-lea şi Constantin al VIII-lea aflaţi în dificultatela Constantinopol.

Botezul lui Vladimir a avut loc la Chersonesîn 989, fiind urmat de căsătoria cu prinţesa bizantină Ana. Această acţiune a determinat intrarea Rusiei în ierarhia statelor civilizate şi creştine care îl aveau în frunte pe împărat.[6]

Ortodoxia sau religia Bisericii greco-ruse este în opoziţie cu comunităţile occidentale. Întrebaţi despre religia lor, oamenii din popor vor spune că a fi ortodox înseamnă a fi botezat creştin, a purta la gât o cruce sau altă icoană sfântă, a-L adora pe Hristos, a te ruga la SfântaFecioarăşi toţi sfinţii reprezentaţi prin icoane şi moaşte, a nu munci de sărbători şi a şine post potrivit tradiţiei, a-i venera pe episcopi şi preoţi şi a lua parte la Tainele  bisericeşti şi la slujba divină.[7]

Prin urmare poporul rus în persoana Sfântului Vladimir şi-a însuşit cartea evanghelică acoperită de praful bizantin.[8] Papalitatea este un principiu concret, o instituţie reală.[9]

După creştinare în Rusia religia a avut un rol foarte important. I se supuneau Bisericii în aceeaşi măsură: ţarul, boierii şi ţăranii. În fiecare casă existau  obligatoriu icoanele Mântuitorului şi ale Maicii Domnului, subiectele favorite erau Naşterea şi Adormirea Maicii Domnului, Naşterea lui Iisus şi Răstignirea, Bunavestire, Coborârea de pe Cruce, Tăierea Capului lui Ioan Botezătorul.

Credincioşii ruşi le-au venerat în chip habotnic, ca obiecte de cult şi nu ca opere de artă. O dovadă că ruşii considerau icoana o „podoabă” a casei este că vorbind despre icoană, foloseau termenul „minunată.” După legile nescrise ale ruşilor pravoslavnici, o icoană deteriorată era îngropată în pământ sau i se dădea drumul pe firul apei. Icoana avea o valoare deosebită fiind socotită darul cel mai preţios.

Înainte doar nobilii şi negustorii aveau icoane proprii, pe care le ţineau la loc de cinste sau chiar în încăperi special amenajate. Dar între 1440- 1508 deţinerea de icoane de către mireni era un lucru obişnuit. Acestea au ajuns şi în casele ţăranilor mai avuţi în aşa numitul krasnîi ugol (colţul frumos). Slavii din Răsărit au luat contact cu cultura bizantină în sec. al X –lea. Modelul bizantin a fost preluat şi de artiştii români în pictura de icoane.

După Triumful ortodoxiei, locul icoanelor în viaţa Bisericii Ortodoxe a fost unul sigur: ele erau o parte organică a cadrului închinării integrate în însăşi credinţa ortodoxă. De la un capăt la altul al lumii bizantine bisericile erau împodobite cu ansambluri iconografice similare, executate în mozaic, în frescă sau zugrăvite pe lemn.[10]

Opera misionară care urma să deţină o însemnătate deosebită pe termen lung a fost cea după convertirea prinţului Vladimir al Kievului în 989. Urma să se nască o nouă şi importantă parte a Bisericii Ortodoxe strâns legată de Bizanţ, însă independent din punct de vedere politic.

Limba Bisericii Ruse era slavona, dar credinţa şi practica sa religioasă erau în armonie cu Constantinopolul. Pe măsură ce s-a extins în continuare prin activitatea călugărilor izolaţi şi ale comunităţilor până în nordul şi estul Rusiei, a fost îmbrăţişată aceeaşi credinţă ortodoxă.[11]

Referitor la ţările române, cartea tipărită în limba poporului, urma să aducă biruinţa definitivă a limbii române în biserică, punându-se capăt monopolului pe care slavona l-a deţinut timp de patru sute de ani împofida momentului slavonizat care a mai fost înregistrat în timpul lui Matei Basarab şi care s-a datorat, în special,influenţei cumnatului său Udrişte Năsturel.[12]

Icoana are trei ipostaze: obiect de cult, document istoric, şi obiect de artă. Faţă de cele trei ipostaze omul de-a lungul timpului şi-a schimbat atitudinea: de la adorare la hulire şi din nou la adorare. Un lucru este cert: nimeni nu a rămas indiferent în faţa acestui simbol al lumii spirituale, transcendente şi al comunicării cu divinitatea.

Icoana a reprezentat întotdeauna simbolul apartenenţei noastre la valorile spirituale creştine. „Creştinul nu a apărut ca o învăţătură, ci ca o învăţătură nouă despre viaţă.”[13] În tradiţia creştină icoana este o imagine elaborată de-a lungul timpului care nu aparţine pictorilor pentru că este o artă teologică de care nu poate răspunde decât Biserica. În arta icoanelor raportul material – spiritual poate fi înfăţişat datorită trupului pe care l-au avut cei portretizaţi, rugându-se astfel unităţii dintre macrocosm şi microcosmos.[14]

Icoana reprezintă în primul rând un simbol al credinţei în divinitate, şi nu neapărat o redare materialistă a uni personaj concret. Ea este transpunerea arhetipală în formă şi culoare a însăşi ideii de frumuseţe spirituală, a întrupării unui ideal transcendental, deoarece, „chiar dacă s-ar dovedi cu toată evidenţa că Hristos este o figură pur mitologică, lipsită de un prototip real, nu acest fapt ar dori hotărât soarta creştinismului.”[15]

Iconografia rusă prezintă o perfecţionare a reprezentării fără egal în istoria universală a artelor, poate echivala într-o anumită privinţă numai cu sculptura greacă. Icoana rusă se deschide înaintea sufletului cu luminoasele sale arătări.

Mai profunde decât oricare altele, icoanele ruseşti întruchipează manifestările cele mai pure ale creaţiei autentice, bisericeşti având valoare testamentară pentru întreaga cultură religioasă.[16]

Crezând cu tărie în putere sfinţilor protectori, omul medieval care se definea în special, prin calitatea sa de creştin, traversa timpul vieţii cu privirea la icoane şi cu gândul la viaţa veşnică.

Icoanele şi puterile miraculoase ale acestora au dobândit un statut privilegiat în cadrul cultului. Ele au devenit obiecte de închinăciune şi devoţiune parte integrantă a liturghiei fiind folosite în cadrul slujbelor religioase oficiale. Icoanele reprezentau un sprijin moral pentru războinicii aflaţi pe câmpul de luptă unde corturile erau transformate în lăcaşuri de rugăciune.

Pictura de icoane din sec. X-XI poate fi reconstituită graţie câtorva icoane care au supravieţuit vicisitudinilor vremii. Acestea aparţin Şcolii din Kiev. Au avut loc dezbateri cu privire la autorii şi datele de creare a acestora. Un exemplu este icoana dublă SF. Gheorghe pe câmpul de luptă (sec. XI – XIII) din Catedrala Adormirea Maicii Domnului din Kremlinul Moscovei unii cercetători considerau că stilul epic şi nobleţea elenistică a trăsăturilor sfântului amintesc de picturile din Catedrala Sf. Sofia din Kiev.

Icoana apare şi în mozaicuri, singurul oraş din Rusia kieveană, unde existau mozaicuri era Kievul şi se presupune că aici a început pictura icoanelor mozaicate. Tot aici trebuie amintită icoana Arhanghelului Gavril, (Îngerul cu părul de aur din sec. al XII- lea).

Fărâmiţarea politică a popoarelor nu a dus la pierderea identităţii etnice comune, identitate care nu a rămas primordială şi s-a păstrat în limbă, obiceiuri, ritualuri şi în religia ortodoxă.

În pictura de icoane din sec. XV- XVI au apărut elemente occidentale care nu au afectat stilul tradiţional ortodox.

În anul 1580, Biserica a dat dovadă de toleranţă acceptând schimbări. Artiştii au început să includă în icoane şi imagini cu interioare domestice, cu obiecte de uz casnic, portretele personajelor negative au devenit groteşti. În unele icoane artistul picta un chip tradiţional la care adăuga elemente de desen liber.

Novgorodul se evidenţiază de la început ca leagăn al principalei şcoli de iconari ruşi. Între 1375-1377la Novgorodse picta Spas Preobrajenski, iar în 1388 se picta mănăstirea Cozia.

Luând în considerare caracteristicile esenţiale proprii icoanelor din acest centru ceea ce apare cu destulă pregnanţă, este existenţa a două direcţii principale corespunzătoare în linii mari tendinţelor consacrate şi în pictura murală. Adică o tendinţă aristocratică, rafinată apropiată de modelele bizantine şi o alta democratică, plebee supusă gesturilor şi nevoilor spirituale proprii societăţii urbane.[17]

Dacă icoanele din prima categorie sunt folosite în biserică unde alcătuiesc la un moment dat iconostase monumentale pentru uzul întregii obşti, exemplarele celei de-a doua categorii constituie un fel de pictură pe şevalet executată la cererea şi pentru uzul particular al târgoveţilor, de unde şi marea diversitate tematică.

La Voroneţ, ceasul teribil al Judecăţii este obsesiv. Acestei teme i s-a rezervat un perete întreg şi cunoaşte cea mai amplă prezentare din pictura murală românească. Judecata de Apoi un element cvasiobligatoriu pentru pridvorul de Biserică, avea un sens eshatologic iniţial pe care cei mai simpli îl înţelegeau mai puţin primând latura moralizatoare, aluzia la practici moralizatoare fiind aruncaţi în focul Gheenei, cei care „se turceau” sau „beau tutun”.

Jurământul sau blestemul , care a avut la început doar formă orală, a pătruns din sec. al XV-lea şi în formularul diplomatic al hrisoavelor domneşti. Introducere blestemului în actele domneşti nu a exclus depunerea lui în continuare şi sub formă orală, acest fapt atestând convingerea că nu există decât un judecător unic, cel divin. Semnificaţia blestemului este de interdicţie. Încălcarea interdicţiei atrage abia după aceea, pedepsirea celui vinovat. Pedeapsa divină care era chemată asupra acestuia trebuia să acţioneze în cele două planuri cărora le aparţine fiinţa umană: spiritual şi material.[18]

„Să-i ucidă aici trupul, iar în veacurile următoare – sufletul.” Spune documentul din 24 martie 1501 de la Raucel Mare.[19]

Până la sfârşitul sec. al XVI-lea icoana tradiţională a suferit numeroase modificări. Pe lângă portretele figurilor istorice concrete, icoanele epocii înfăţişau şi sfinţi cu trăsăturile contemporanilor care le purtau numele. Autorul icoanei pictate la sfârşitul sec. al XVII-lea, Sf. Vladimir, Boris şi Gleb , din biserica din satul Ratno, Vladimir, este un artist mai puţin talentat. Dar şi el se îndepărtează de iconografia convenţională în maniera în care înfăţişează cnejii ruşi. Aceştia apar îmbrăcaţi cu pulpane somptuoase după moda clientelei sale.

Începe să-şi facă simţită prezenţa influenţei baroce. Reflectând regula barocă a antitezei natura trecătoare a existenţei umane este prezentată în contrast cu nemurirea rasei umane

Iconarii sec. al XVII-lea au început să picteze veşmintele în straturi de aur şi argint ceea ce le dădea o strălucire aparte. Nu exista distanţă sau răceală pe chipurile rotunde şi binevoitoare ale sfinţilor, se citeşte chiar iubirea deviată şi compasiunea faţă de om şi viaţa sa pământească.

Nici structura iconografică a sfinţilor de secol XVII nu se deosebesc cu nimic de icoanele ortodoxe din acea epocă. Schimbarea stilistică nu a fost una de fond. Iată de ce şi ortodocşii şi greco- catolicii se închinau la aceleaşi icoane făcătoare de minuni, exemplu este Vălul protector al Sf. Fecioare.

 

 

 

SPIRITUALITATEA ÎN EPOCA CONTEMPORANĂ

          Rolul bisericii creştine a fost şi este să contribuie şi să ajute la mântuirea omului. Creştinismul a dat un chip nou omului vechi, a instaurat o condiţie umană al cărei „cod” este Noul Testament şi în special cele patru Evanghelii.[20]

Dacă nu ar fi rămas altceva din învăţătura lui Iisus, scopul principal al creştinismului era câştigarea împărăţiei cerurilor.

După 2000 de ani condiţia umană în lumea creştină s-a schimbat radical. Are efecte dezastruoase în plan spiritual. Din adaptare în adaptare pentru a nu se pierde duhul celor spuse de Iisus, s-a ajuns la o intensă devalorizare.

Astăzi violenţa şi criminalitatea sunt în creştere, iar legile nu le mai pot descoperi şi pedepsi decât în mică parte. Conflictele endemice, religioase, etnice, societatea sfâşie cu încetinitorul, dar distrugător întreaga planetă. „Terorismul” este o invenţie a secolului nostru, iar „lupta pentru pace” este o descoperire modernă iniţiată de dictaturi, continuată de democraţii care în fond este o simplă lozincă. Versetul „Să nu ucizi”a fost dat uitării.

Violenţa astăzi nu se limitează doar la războaie sau cazuri particulare, a pătruns în viaţa cotidiană. În familie, pe stradă,la TV, nu se rezolvă fără violenţă. Conflictele nu se mai rezolvă prin împăcare cum ne îndeamnă creştinismul. Compromisul este doar o formă de amânare.

O cale spre Dumnezeu este rugăciunea, încercarea de comunicare de apropiere de El. În ortodoxie rugăciunea pare să fie o care urmată de credincioşi atât în biserică cât şi acasă în singurătate. Dacă bisericile sunt încă pline cantitatea credincioşilor este infimă faţă de numărul populaţiei, cel mai mare fiind din rândul celor săraci. Calitatea credinţei este îndoielnică. Ignoranţa credincioşilor este notorie, cei mai mulţi nerecunoscând nici măcar Evangheliile.

Indiferenţa câştigă tot mai mult teren şi trebuie să ne întrebăm de ce bisericile apusene sunt goale sau pline doar de turişti, iar Dumnezeu este pomenit doar din obişnuinţe verbale. (Doamne fereşte!, Doamne ajută!) Atâta timp cât rugăciunea mai este prezentă şi sinceră,  mai sunt speranţe ca viaţa spirituală să nu se stingă.

Iluzia vieţii obişnuite confortabile este sursa secularizării existenţei umane pentru că favorizează indiferenţa spirituală.

Astăzi, viaţa obişnuită înseamnă aparatura electonică, TV, distracţie, autoturism, politică. Toate acestea robotizează viaţa şi răspândesc uitarea de Dumnezeu. Atâta timp cât mai există amintirea Numelui lui Iisus, poate mai există nădejdea unei redresări spirituale. Relaţiile dintre oameni trebuia să fie de înţelegere şi de iubire şi nu de judecată. “Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi”. Să nu ne preocupe răul vecinului ci răul din noi (paiul, bârna).

Arta a devenit mincinoasă, şi-a pierdut calitatea de martor şi mărturisitor, de exaltare a arhetipurilor şi nu de imago inferni.[21] Chiar şi arta sacră, bisericească se degradează în kitsch, devenind atrăgătoareprin sentimentalism şi naturalism sau prin absurdul imaginative. Imperativele unei vieţi spirituale sunt: “Cereţi  şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide”;

Din păcate lumea modernă îşi clădeşte casa pe nisipul iluziei şi nu pe stânca duhului. Bilanţul existenţei oamenilor moderni este negativ. S-a produs o ruptură între predica lui Iisus şi omul modern, ruptură care  împiedică revenirea la creştinismul originar. Evoluţia s-a făcut de la spiritualitate la materialism, de la credinţă la raţionalism şi scientism, de la altruism la egoism şi individualism: de la viaţa naturală la cea artificială, de la libertate la permisivitate: de la iubire la patimă, de la cunoaşterea lui Dumnezeu la ignoranţă, de la fervoarea credinţei la indiferenţă, etc.

 

CONCLUZII

 

          Pentru ţăran, care era tipul omului tradiţional, ziua se petrecea în afara casei, în ogradă sau la câmp, în natură între cer şi pământ înconjurat de toată creaţia care avea ceva din vastitatea şi armonia universului. Noaptea însă, locuinţa cu tripla ei incintă: curte, prispă, odaie era locul de adunare a omului, a familiei, de reculagere a ceea ce era risipit în jurul focului din vatră, a căminului sacrificial acum cuhnie sau bucătărie.

Înainte de culcare odaia devenea peraclis de rugăciune, cu iconostasul ei orientat spre răsărit. Dimineaţa prispa era prologul casei şi al zilei, zona de trecere din locuinţă în natură, sub cerul liber.

Urbanizarea a început dela Cain.În Geneză 4.17 se spune că acesta primul lucru pe care l-a făcut a fost să zidească o cetate. Urbanizarea modernă, a schimbat locuinţa tradiţională cu blocul, transfommată nu în scară la cer, ci într-un loc de izolare în comun. Oricât de spaţioase şi de confortabile ar fi apartamentele de bloc sunt o închisoare. Omul este izolat înconjurat de aparatură si nu de copaci sau de soare.

Singurul element sacru care le mai poate salva de la a deveni un element complet profane este vegetaţia din jurul lor, sau plantele din interior şi mai ales o icoană. Dacă celelalte legături cu Cosmosul au fost tăiate de ziduri şi de asfalt, o icoană rămâne încă o legătură cu cerul.

Realitatea spirituală este atât de înaltă şi atât de complexă încât nici o expresie omenească nu o poate cuprinde.                            

autor: ZĂVOIANU DANIELA CĂTĂLINA

BIBLIOGRAFIE

Lucrări generale:

Alpatov Mihail – Istoria artei, vol. I, (antică şi medievală), vol. II, (Renaştere),

Bucureşti,Ed.Meridiane, 1967

–         Treasures of Russian art în the 11 th Centuries, Aurora Art Publishers, Leningrad, 1971

Bagglei John – Porţi spre veşnicie,Bucureşti, Ed. Sofia, 2004

Carpentier J. şi Lebrun Fr. – Istoria Europei,Bucureşti, Ed. Humanitas, 1997

Florea Vasile – O istorie a artei ruse, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1979

Idem                – Pictura rusă,Bucureşti, Ed. Meridiane, 1973,

Gheţan Octavian – Iluzia binelui,Bucureşti,  Ed. Politică, 1988

Mihăescu Florin – Spiritualitate şi simbol,Bucureşti, Ed. Răzeşu, 2005

Moraru Mihaela – Universul artei ruse. Tradiţie şi modernitate,Bucureşti Ed. Meteor

Press,2003

Olteanu Antoaneta – Civilizaţia rusă, Bucureşti, Ed. Paideia, 1998

Soloviov Vladimir – Rusia şi Biserica Universală,Iaşi, Institutul European,  1994

Theodorescu Răzvan – Civilizaţia românească între medieval şi modern, 1500-1800,

Bucureşti, Ed. Meridiane, 1987

Ţighiliu Iolanda – Societate şi mentalitate în Ţara Românească şi Moldova secolele XV-

XVII, Bucureşti Paideia, 1997

 

Lucrări speciale:

 

Alpatov V.Mihail – Rubliov,Bucureşti,  Ed. Meridiane, 1972

Barnev Valery -Novgorod Arhitectural landmarks. The Museum of arhitecture and art.

Aurora Art publishers, Leningrad, 1984

Clement Olivier – Biserica ortodoxă, Universitas,Bucureşti, Ed. Teora, 2000

Corneanu Nicolae – Patristica mirabilia.Pagini din literatura primelor veacuri creştine,

Timişoara, 1987

Dionisie din Furna  – Erminia picturii bizantine,Bucureşti, Ed. Sophia, 2000

Idem                        – Carte de pictură,Bucureşti, Ed. Meridiane, 1979

Florenski Pavel – Iconostasul, Bucureşti,  Fundaţia Anastasia,  1994

Grabar Andre  – Icoane (album),Bucureşti, Ed. Aquila, 2007

Vaughez Andre – Spiritualitatea Evului mediu Occidental, sec. VIII- XII, Bucureşti,Ed.

Meridiane, 1994

 


[1] Andre Vaughez, Spiritualitatea Evului Mediu Occidental, sec VIII- XII,Bucureşti, Ed. Meridiane, 1994 p. 5-6

[2] F.M. Dostoievski, Scrisori despre literatură şi artă,

[3] Nicolae Corneanu, Patristica mirabilia . Pagini din literatura primelor veacuri creştine, Timişoara, 1987, p.53

[4] Ghiţescu Gheorghe, Antropologia artistică, p.132,

[5] Sf. Ioan Damaschin

[6] J. Carpentier şi Fr. Lebrun, Istoria Europei,Bucureşti, Ed. Humanitas, 1997, p.127

[7] V.Soloviov, Rusia şi Biserica Universală,Iaşi, Institutul European, 1994, p.54

[8] Vladimir  Soloviov, op., cit., p.55

[9] Ibidem, p.57

[10] John Bagglei, Porţi spre veşnicie,Bucureşti, Ed. Sofia, 2004 p.55

[11] Ibidem, p.59

[12] Iolanda Ţighiliu, Societate şi mentalitate în Ţara Romînească şi Moldova , sec. XV-XVII, Bucureşti, Paideia, 1997, p. 300

[13] Serdakov V.N.,Iluzia binelui, p.36

[14] M. Moraru, op., cit., p.78

[15] Gheţanu Octavian, Cuvânt înainte de la V. H. Serdakov, Iluzia binelui,Bucureşti,  Editura Politică,  1988

[16] Florenschi Pavel, op.,cit.,  p. 175,

[17] M.Moraru, op. cit., p.123

[18] Iolanda Ţighiliu, op., cit., p.300

[19] Ibidem,p.300

[20] Mihăescu Florin, Spiritualitate şi simbol, Bucureşti, Ed Răzeşu, 2005 p. 137

[21] Ibidem, p. 153

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign