E-Antropolog

Problema etniei, dezbateri asupra identităţii

01 ianuarie 2013 Adrian Majuru Minoritati
  1. 1.      Întâlnirea cu „celălalt”- ca realitate antropologică-

 

          Antropologia poate fi definită, la modul general, ca un discurs despre unitatea Omului în diversitatea apartenenţelor sale: biologice, sociale, culturale. Interesată pemanent de existenţa Omului în lume, antropologia a avut întotdeauna în prim plan gândirea asemănărilor prin descrierea diferenţelor. Preocuparea de bază a antropologilor a devenit astfel descrierea diversităţii şi interpretarea acesteia ca diferenţă raportată la identitatea proprie. Imaginarul Celuilalt ca straniu şi ca inferior – diferenţa fiind resimţită şi ca formă de subdezvoltare – şi-a schimbat poate în timp conţinutul, însă, cu toate acestea, are  obligaţia să-şi însuşească faptul că lumea nu este doar diversă ci şi diferită.

Să vedem mai întâi de ce ar fi Omul o problemă, de ce ar fi Celălalt o problemă. Antropologii au ridicat de-a lungul timpului o serie de probleme teoretice extrem de complexe. Una dintre ele ar fi stabilirea locului speciei umane în lumea animală şi apartenenţa sau neapartenenţa unor indivizi sau grupuri de indivizi la această specie. O a doua problemă a fost aceea că şi-ar fi dorit să clasifice sau să ordoneze diferenţele dintre indivizi şi grupuri de indivizi în interiorul speciei umane.  Multe studii încearcă şi astăzi să răspundă unor probleme ridicate încă odată cu marile descoperiri geografice: ce avem în comun unii cu ceilalţi, prin ce ne deosebim, ce au în comun societăţile omeneşti şi prin ce se deosebesc acestea, ce ne face să fim unici şi fără seamăn şi  până la urmă ce ne face pe toţi să fim în acelaşi timp „oameni”.

În literatura de specialitate se afirmă diverse modalităţi de abordare a identităţilor culturale şi sociale. Culturaliştii îşi pun în discuţie problema identitară prin întrebarea „cine suntem noi” şi astfel îşi propun să identifice şi să descrie acele caracteristici culturale care se presupun a fi naturale, atemporale şi împărtăşite de toţi indivizii. Adepţii perspectivei sociale se orientează mai mult către întrebarea „cine suntem noi” şi îşi concentrează atenţia către graniţele dintre „noi” şi „ceilalţi”. Antropologul trebuie să răspundă ambelor probleme şi mai ales să încerce să găsească un echilibru între cele două perspective:” specificul antropologiei nu este legat nici de natura societăţilor studiate (societăţi tradiţionale pe care am putea să le numim „moderne”), nici de „obiecte” particulare (religia, economia, politica, oraşul…) nici de teoriile utilizate (marxism, structuralism, funcţionalism, interacţionism…), ci de un proiect: studiul omului în totalitatea sa, adică în toate societăţile, sub toate aspectele, în toate stările şi în toate epocile” (Laplantine, 2000:35). Cu toate acestea cercetătorul va fi nevoit să-şi pună şi o problemă de fidelitate : „ce este mai pertinent în raport cu umanul: gândirea Omului sau descrierea oamenilor?”(Mihăilescu, 2007: 21). Mai mult decât atât, dacă observatorul se află pe o poziţie „tare”, autoritară şi nu este interesat de relaţia cu aparţinătorul altei culturi, această relaţie se poate schimba: observatorul acceptă să fie observat de celălalt şi are libertate de exprimare a identităţii. Asumarea subiectivităţii este o atitudine reversibilă posturii de observator iar acesta poate întâmpina riscul de a deveni militant la cultura respectivă şi poate lua atitudine întrucât o cultură, ea însăşi, este ceva subiectiv. Sunt necesare astfel neutralitatea şi obiectivitatea observatorului angajat.

Treptat observatorul îl va descoperi pe „celălalt” ca fiind „altfel” şi va începe să se privească pe sine cu ochii lui. Aici intervine dialogul „eu”-„tu” ca dialog cu alteritatea.  Conform unei formulări foarte interesante a lui Mihai Coman, ar fi vorba despre o glisare „între apropiat şi îndepărtat, cunoscut şi exotic, banal şi semnificativ”(Coman, 2003: 20). Alteritatea şi identitatea sunt la prima vedere într-un raport de opoziţie, în antropologie alteritatea asociindu-se cu diferenţa. Alteritatea este şi temă filozofică ce se dezvoltă în filozofia secolului XX în trei ipostaze: ca percepere a celuilalt, ce recunoaştere a celuilalt şi ca întâlnire cu celălalt.

Să stabilim mai întâi ce este, ce semnifică şi care este abordarea generală în raport cu celălalt. Termenul „celălalt” se subîmparte în funcţie de diferite criterii: religios, etnic, social, sexual, mental, etc. Constatăm faptul că pe ceilalţi îi putem privi ca pe nişte euri pe care îi concepem ca pe ceva abstract sau ca pe un grup social concret. Celălalt poate fi atât semenul din apropierea noastră (vecinul, de exemplu) şi poate fi şi cel de departe, străinul sau excentricul. Criteriile care îl definesc, îl diversifică şi îl departajează pot fi de natură politică, religioasă, economică, socială, culturală, ideologică, etc. Ne raportăm la celălalt în măsura în care găsim asemănări şi/sau diferenţe. Acestea pot fi de natură lingvistică (limba este aspectul cel mai relevant al identităţii culturale) şi pot ajunge până la aspecte legate de fizic.

Imaginea celuilalt joacă un rol important în decursul istoriei. Abordând problema din perspectivă imagologică, se cunoaşte faptul că europenii „civilizaţi” s-au opus secole întregi ideii că „sălbaticii” descoperiţi de ei ar fi tot oameni, iar în momentul în care au fost nevoiţi să-i accepte au făcut acest lucru numindu-i inferiori. Astfel imaginea desemnează aici percepţia şi evaluarea celuilalt din diferite perspective, în funcţie de sfera în care celălalt devine obiect de interes. Comportamentul reticent faţă de străin este doar rezultatul lipsei de informaţii despre acesta fapt care a dus, încă din perioada societăţilor primitive, la caracterizări generale, grevate de prejudecăţi şi stereotipuri: celălalt este barbar, primitiv, străin, rău, duşman, păgân, slab, nedezvoltat, imoral, etc. Cercetarea ştiinţifică a celuilalt a provocat dintotdeauna atât fascinaţie şi atracţie cât şi repulsie şi groază. Imaginea străinului este foarte puternică în cultura tradiţională pentru că vine dintr-o memorie colectivă şi cu prestigiul unor prejudecăţi transmise din generaţie în generaţie.

Antropologia înseamnă şi a te pune pe poziţia Celuilalt însă acest lucru nu este prea uşor de realizat întrucât fiecare vine dintr-o aumită cultură, dintr-o anumită societate pe care o vede mai mult din perspectivă etnocentrică, ceea ce face ca perceperii Celuilalt să i se ataşeze o judecată de valoare depreciativă. Foarte dificil pare să te pui cu adevărat în locul „străinului” având în vedere mai ales faptul că fie şi dacă venim din aceeaşi societate putem avea opinii diferite despre anumite lucruri. De aici pleacă şi problema relativităţii punctelor de vedere. „Privirea antropologică” s-a format şi s-a exersat aşadar din necesitatea de a pricepe şi de a înţelege de ce anumiţi indivizi realizează anumite acte, de ce aderă la o altă religie, de ce se îmbracă diferit, de ce aleg să-şi înmormânteze defuncţii altfel decât o facem noi, de ce arată diferit şi în fine, dar nu în cele din urmă de ce gândesc diferit de noi. Se pun astfel în discuţie toate actele şi toate faptele care pentru ei-străinii sunt fireşti iar pentru noi acestea reprezintă straniul.

 

                             1 .2.   Etnicitate şi grupuri minoritare. Definiţii, teorii, descrieri, limite.

 

                                                                            1.2.1.  Grupul etnic

 

Fiecare societate din lumea modernă conţine diviziuni sau sub-sisteme mai mult sau mai puţin distincte decât restul populaţiei. Cel mai potrivit termen generic pentru a desemna această împărţire a întregului este “grupul etnic”. Un grup etnic este definit ca o colectivitate în interiorul unei societăţi mai mari, având în realitate sau presupus origine comună, amintiri, sau împărtăşesc acelaşi trecut istoric, şi un punct de vedere cultural asupra unuia sau mai multor elemente simbolice ca un rezumat al poporului lor. Exemple ale acestor elemente simbolice sunt: sistemul de înrudire, înfăţişarea fizică, confesiunea religioasă, limba sau formele dialectale, afiliaţia tribală, naţionalitatea, fizionomia tipică sau alte combinaţii ale acestora.

Există anumite trăsături stabile cum ar fi caracterul, însă altele se pot modifica în cursul existenţei individului, identitatea unui personaj fiind aşadar istoria sa. Identitatea se bazează pe o afirmare a eului, pe o individualitate care îl pot face pe fiecare om “unic”, diferit de ceilalţi (anumite poziţii, mersul, alergatul, modul de a ţine capul, poziţionarea corporală, toate acestea nu sunt pur şi simplu culturale). Construcţia identitară se situează la intersecţia dintre două axe: cea a realului şi cea a imaginarului şi se bazează pe percepţii şi fiecare individ are tot atâtea identităţi câte  apartenenţe sau, mai exact, câte sentimente de apartenenţă are. Afilierea la un grup dat ca fi determinată de comparaţia cu alte grupuri pe baza unor criterii variate (naţionalitate, limbă, profesie, sex, etc.) ce permit evaluarea statutului unui grup în raport cu altele. Atunci când comparaţia e favorabilă, identitatea socială a individului este pozitivă; în caz contrar ea este percepută negativ, fapt ce poate da naştere unor strategii de revalorizare identitară.

Identitatea se bazează, în bună parte, pe un imaginar colectiv şi se poate construi doar prin dialogul cu celălalt, afirmarea individului fiind indisociabilă de validarea pe care i-o acordă sau i-o refuză celălalt.

În definirea conceptului de “grup etnic” există un al doilea termen care cere o definiţie clară, şi anume cel de “grup dominant”. Folosit tot timpul în această discuţie, grupul dominant semnifică acea colectivitate în cadrul lumii, a întregii societăţi, care are autoritatea de a funcţiona cu rolul de “gardian” şi “susţinător” în ceea ce priveşte controlul sistemului de valori dar şi ca primi alocatori ai recompenselor în societate. Acesta poate fi un grup cu o mai mare sau mai mică întindere, o elită restrânsă, beneficiari ai aparatului guvernamental, un grup etnic, o temporară sau pemanentă coaliţie a unor interese de grup sau o majoritate.

În al treilea rând este obligatoriu să se precizeze sensul termenului de “grup minoritar”, iar pentru a face acest lucru trebuie să privim la ambele dimensiuni ce reprezintă un grup, adică mărimea şi puterea dar şi la caracteristicile grupului respectiv într-o societate mai mare. Pentru a putea da câteva explicaţii pertinente şi pentru a defini cât mai exact şi mai succint cele două expresii (grup dominant, grup minoritar) ne vom folosi de tabelul de mai jos:

                                                         GRUP DOMINANT

mărime                          putere

Grupul A                +               + Grup majoritar
Grupul B                –               + Elita
                                                         GRUP INFERIOR
Grup C               +               – Masa, restul.
Grup D               –               – Grupul minoritar

(schemă preluată din „Ethnicity”, ed. Oxford University Press, 1996, pag.17)

În urma prezentării tabelului de mai sus sunt necesare câteva lămuriri, întrucât lucrurile pot aluneca foarte uşor către latura confuziei. Astfel, este foarte posibil să se folosească termenul de “minoritate” pentru ceea ce am numit mai sus elita, însă mai apoi ar trebui să i se ataşeze adjectival “dominant”. Prin urmare, autorul a preferat să se folosească termenul de minoritate mai degrabă pentru grupuri precum D decât pentru cele de tip B, iar termenul de majoritate mai mult pentru grupul de tip A decât pentru cele de tip C. Însă, din moment ce fiecare societate poate să aibă un singur grup dominant dar o mulţime de alte grupuri inferioare, rezultă că preponderenţa grupurilor inferioare se află mai degrabă în cele inferioare decât în cele dominante. Poate nu cel mai potrivit, adejectivul “inferior” este necesar în scopul clarificării într-un context dat. Grupul minoritar devine astfel orice grup etnic, asta implicând faptul că acesta formează mai puţin de jumătate din populaţia unei societăţi date, dar este un subsistem de apreciat cu acces limitat la activităţile central economice sau instituţiile politice ale societăţii. Îi datorăm etnologului norvegian Frederik Barth o poziţie decisivă împotriva paradigmei primordialiste, precum şi o abordare centrată pe relaţiile interetnice, într-un text de acum celebru, apărut în 1969. F. Barth porneşte în demersul său mai întâi abordând frontierele interetnice care, în opinia sa, pot fi permeabile, fără ca acest lucru să afecteze integritatea grupurilor în contact, atunci când procesele sociale de excluziune şi de încorporare asigură persistenţa categoriilor discrete prin care oamenii se identifică. Un al doilea punct de vedere de la care pleacă Barth este de fapt constatarea că grupurile etnice nu există izolat, ci printr-o serie de contraste ce le demarchează de un mediu mai mult sau mai puţin tributar din punct de vedere social sau economic. Prin urmare afilierea etnică se se întemeiază pe desfăşurarea unor semne culturale având funcţia de a diferenţia pe plan social, în cadrul interactiv al raporturilor cu exteriorul.

Autorul notează trei idei importante care ne vor ajuta în elaborarea studiului de faţă: “identitatea etnică e procesuală şi nu sistematică”; “cultura nu reprezintă o caracteristică primă şi definiţională a grupului, ci mai degrabă o rezultantă cu conţinut variabil”; “ grupul etnic nu este o entitate în sine, ci o formă de organizare reperabilă prin jocul contrastiv al atributelor culturale şi expresia încrucişată a atribuţiilor categoriale (felul în care sunt clasaţi oamenii)”. Sentimentul apartenenţei comune se construieşte întotdeauna printr-o serie de opoziţii generatoare de frontiere în acelaşi timp sociale şi simbolice între noi şi ceilalţi. Pe de altă parte, în definirea grupului etnic, Barth va înţelege următoarele: “o populaţie mare capabilă să se perpetueze biologic singură”; “o populaţie care împărtăşeşte valori cultural fundamentale”; “reprezintă un câmp de comunicare şi interacţiune”; “ are membri care se identifică, şi sunt identificaţi de ceilalţi şi constituie o categorie distinctă de alţii”. Comunitatea etnică nu este singulară şi nu trebuie abordată în mod izolat.

Dacă este să ne referim la societate, deşi termenul se referă la o panoramă a întregii evoluţii, sensul este restrâns aici la o sferă mult mai limitată. Există astfel trei tipuri de societate: primitivă, intermediară şi modernă.

În lumea modernă pare mult mai potrivit ca o societate să se definească ca un stat-naţiune, cu un teritoriu unitar şi delimitat de alte unităţi de acest gen, cu un set de instituţii guvernamentale, o politică de control şi o reprezentare potrivită a relaţiilor externe. Termenii de naţiune şi stat naţional sunt specifici epocii moderne, etnia nefiind o valoare recunoscută de statul de drept întrucât acesta recunoaşte  doar cetăţenia. Identitatea politică este legată de statul independent însă identitatea culturală poate să existe şi fără acesta numai că face corp comun cu identitatea politică la un moment dat. Cu toate acestea este nevoie de recunoaşterea unei identităţi culturale care mai apoi să devină argument pentru construirea unei identităţi naţionale. Criteriul etnic al sângelui este hotarâtor în construirea sentimentului de apartenenţă.          Relaţiile dintre minorităţi şi majoritate într-o societate multicultură pot deveni, adeseori, sursă de tensiuni sociale. Tendinţa majorităţii, manifestată într-un mod conştient şi explicit sau, dimpotrivă, inconştient şi implicit, este, în general, de omogenizare, mergând până la impunerea unor modele culturale proprii, întru asimilarea minorităţilor. La rândul lor, acestea pot ceda presiunii sau, dimpotrivă, se vor opune, luptând pentru păstrarea identităţii lor culturale. Aceasta luptă, justificată de frica pierderii identităţii, duce, de multe ori, la atitudini de închidere, chiar de izolare, respectiv la privilegierea unei construcţii identitare bazate pe o vizuine esenţialistă asupra culturii.

 

 

                                                                            1.2.2.  Etnie şi etnicitate

 

Dintre termenii din titlu, cel mai ambiguu este acela de „etnie”. Utilizat în antropologie şi etnologie, conceptul „etnie” este totuşi unul recent. În accepţia lui J.A.Gobineau adjectivul „etnic” este destul de vag, se întretăia cu cel de „rasă”, „naţiune”, „civilizaţie” având o conotaţie negativă, pentru că desemna degenerescenţa rezultată în urma amestecului raselor. Primul care a introdus termenul de „etnie” a fost George Vacher de Laponge (La selection sociales) în 1896. Acesta îl utiliza pentru a desemna populaţiile omogene rasial care nu se schimbă în ciuda modificărilor lingvistice, culturale, demografice încât confuziile cu sfera conceptuală a unor termeni precum „rasă”, „naţiune”, „civilizaţie” încă persistau. Abia în perioada interbelică s-a încercat delimitarea conceptelor de „rasă” şi „etnie”. Accepţiunile termenului sunt variate şi complexe: pe de-o parte poate semnifica grupuri umane unite prin credinţa lor într-o ascendenţă comună datorită asemănărilor de ordin fizic,  obiceiurilor,  culturii comune şi  psihologiei specifice; pe de altă parte putem vorbi despre explicarea etniei ca rezultat al unui mod de viaţă bazat pe o limbă, o cultură şi o psihologie proprii. Există o anumită solidaritate etnică în ceea ce priveşte confruntarea cu străinul, diferit lingvistic, confesional, prin origine şi obiceiuri cu atât mai mult dacă acesta era cuceritor sau dominator.

Odată stabilit cum stau lucrurile în cazul grupului etniei, există o altă noţiune care ţine de acelaşi context şi care  se cere definită şi descrisă: ”etnicitatea. Etnicitatea pare să fie un termen nou, susţin Nathan Glazer şi Daniel Moynihan, care punctează faptul că cea mai veche definiţie a termenului apare in Oxford English Dictionary în anul 1972. Prima sa utilizare este atribuită sociologului american David Reisman în 1953. Oricum termenul „etnic” este mult mai vechi. Acesta derivă de la grecul ethnos (care este derivat de la termenul ethnikos), care la origine însemna „păgân”. A fost folosit cu acest sens în limba engleză de la jumătatea secolului al XIV-lea până la jumătatea secolului XIX când treptat a început să se refere la caracteristicile rasiale. În Statele Unite, termenul etnic a devenit uzual în jurul celui de-al doilea război mondial ca un termen politicos ce făcea referire la evrei, italieni, irlandezi sau alte populaţii considerate inferioare grupului dominant britanic. Niciunul dintre părinţii antropologiei şi ai sociologiei, cu excepţia lui Max Weber nu au dat o importanţă atat de mare etnicităţii. Există patru elemente care caracterizează etnicitatea: diferenţierea culturală; este produsă şi reprodusă prin interacţiune socială; este variabilă şi manipulabilă; este în acelaşi timp colectivă şi individuală, exteriorizată şi interiorizată. De asemenea există mai multe abordări în ceea ce priveşte etnicitatea: socio-biologică, primordialistă, instrumentalistă şi mobilizaţionistă( etnicitatea ca expresie a intereselor comune), neo-marxiste (etnicitatea ca reflectare a antagonismelor economice), neo-culturaliste (etnicitatea ca sistem cultural) şi interacţioniste.

Termenul de etnicitate presupune apartenenţa la un grup omogen şi afirmarea mărcilor identitare. Etnicii nu prezintă caractere fizice (rasiale) disctinctive ci doar diferenţe culturale (limbă, religie). Apartenenţa etnică presupune şi diferenţierea socială dar şi procesul de identificare cu un grup. Grupurile entice formează entităţi discrete şi omogene şi îşi elaborează trăsăturile distinctive în confruntarea cu alte grupuri. Inventarierea trăsăturilor culturale şi descrierea caracteristicilor entice sunt două procese extrem de importante atunci când abordăm noţiunea de etnicitate.

Există patru elemente ce definesc termenul de etnicitate: ne referim mai întâi la atribuirea categorială (o atribuire categorială este o atribuire etnică), apoi la noţiunea de frontieră (aici trebuie stabilit că nu poate să existe o identitate etnică fără o separare de non-membri), originea comună (aici se încadrează limba, teritoriul, religia, culoarea- toate aceste elemente sunt naturalizate prin ideea unei origini comune), reliefarea (procesele prin care etnicitatea este pusă în evidenţă în cadrul interacţiunii).

Din anii 1960 grupurile etnice şi etnicitatea au devenit cuvinte care desemnau masa în antropologia socială anglofonă, deşi, cum mulţi cercetători au remarcat, puţini dintre cei care folosesc aceşti termeni s-au deranjat să-i şi definească. Este foarte greu de găsit un mod de abordare potrivit pentru etnicitate. Majoritatea dintre ele sunt îndeaproape înrudite, deşi ele pot servi unor scopuri analitice diferite. Toate abordările duc la faptul că etnicitatea are ceva de-a face cu clasificarea oamenilor şi relaţiile dintre grupuri.

În fiecare limbă din zilele noastre, cuvântul etnicitate are încă o conotaţie a „problemelor minorităţii” şi a „relaţiilor dintre rase”, dar în antropologia socială se referă la aspectele relaţiilor dintre grupuri ce se consideră pe sine, şi privite de către ceilalţi, ca fiind distincţi cultural. Cu toate că este adevărat că  „discursul în ceea ce priveşte etnicitatea tinde să se refere la unităţile subnaţionale sau minorităţi ale unei rase sau alta”, majortatea şi grupurile dominante nu sunt mai puţin „etnici” decât minorităţile.

Etnicitatea se referă la relaţiile dintre grupurile ai căror membri se consideră pe ei înşişi distincţi, diferiţi, iar aceste grupuri pot fi aranjate ierarhic în cadrul unei societăţi.  Este astfel necesar să se facă diferenţa clară dintre etnicitate şi clasă socială. Teoriile claselor sociale s-au referit întotdeauna la sistemele de ordine socială, de aşezare socială (cu sensul de aranjament, ordine în societate) şi distribuţie a puterii. Etnicitatea, contrar, nu se referă la rangul social; relaţiile etnice pot fi egale din această privinţă. Cu toate acestea multe societăţi multietnice sunt clasificate după rang în funcţie de membrii etnici. Criteriile pentru o aşa orânduire sunt totuşi diferite de cele ale rangului social, clasei sociale: se referă la diferenţe culturale sau rase nu la un statut dobândit. Poate fi o corelaţie foarte strânsă între clasă şi etnicitate, care duce la ideea că o persoană care aparţine unui grup etnic specific poate aparţine şi unei clase sociale specifice. Acolo poate fi o importantă interrelaţionare între clasă şi etnicitate, ambele, clasa şi etnicitatea pot fi un criteriu pentru stabilirea rangului. Membrii unui grup pot fi importanţi pentru clasa socială. Mai mult decât atât ceea ce pare să pună probleme noilor studii este conceptul de etnicitate simbolică.

Etnicitatea simbolică poate fi exprimată prin nenumărate feluri, dar mai presus de toate, se presupune că este caracterizată de o credinţă nostalgică a culturii generaţiilor imigrante sau al ţării vechi, bătrâne, poate mai degrabă o dragoste pentru tradiţie care poate fi simţită fără să fie încorporată în comportamentul de zi cu zi. Sentimentele pot fi direcţionate către o tradiţie generalizantă sau către una specifică. Oamenii îşi pot dori sincer să se întoarcă la trecuturile imaginate care sunt curăţate convenţional de complexele care îi acompaniau în trecutul real, dar cu toate că ei realizează că nu se pot întoarce, nu pot renunţa la dorinţa aceasta. Astfel ei înlocuiesc această dorinţă în biserici, în şcoli, în mass media, cerându-le să recreeze o tradiţie, sau mai degrabă, să creeze o tradiţie simbolică, chiar dacă familiile lor, ocupaţiile, religia, politica trăiesc într-un mod pragmatic, mai precis sunt răspunsuri pragmatice la rolurile lor şi poziţia în cadrul structurilor sociale ierarhice dintr-o societate.

Toate tiparele culturale care sunt transformate în simboluri sunt ghidate de un imperativ pragmatic comun: ei trebuie să fie vizibili şi clari în sensul unui număr mare al unei a treia generaţii etnice şi trebuie să se exprime şi să se facă simţiţi, fără să fie nevoie de alte interferenţe în alte aspecte ale vieţii. De exemplu evreii au rituri de trecere abstracte şi sărbători individuale în afara celor tradiţionale religioase cărora şi le dau o mare importanţă. Riturile de trecere şi sărbătorile sunt ceremonialuri, sunt ocazii de reunire a familiei şi nu deranjează rutina zilnică. Etnicii catolici pun mare preţ pe sărbătoarea sfinţilor şi mai ales a sfinţilor afiliaţi grupului lor etnic, iar exemplele pot continua.

Răspunsul la etnicitatea simbolică se poate extinde la mass media, la filmele şi televiziunile cu caracter etnic. Personajele nu sunt neapărat etnice în comportamentul lor şi pot avea doar nume etnice, dar nu sunt diferiţi de audienţa etnică: cine îi urmăreşte, cine se uită la ei. Etnicitatea simbolică ia şi forme politice. Când cineva ajunge undeva mai sus, devine automat şi simbolul identitar  pentru grupul lui, care este mândru de succesul acestuia. Etnicitatea simbolică se poate practica şi în politică dar şi în problemele geografice. Evreii nu sunt interesaţi de vechea lor ţară. În acest caz ţara veche este privită ca simbol,ca obiect de dispută totodată. Interesele sunt istorice de această dată. O întoarcere la a treia generaţie. Am observat în cele de mai sus că identitatea nu poate exista în afara unui grup şi că simbolurile sunt ele însele parte a unei culturi, şi în acest sens, etnicitatea simbolică poate fi văzută ca un indicator al persistenţei grupului sau al grupurilor etnice şi culturilor. Etnicitatea simbolică nu cere grupuri funcţionale sau reţele deoarece sentimentele de identitate se pot dezvolta prin credinţa în grupurile simbolice care nu s-au întâlnit niciodată sau grupuri care se întâlnesc ocazional şi există doar datorită autorităţilor care le fac să meargă mai departe.

Etnicitatea simbolică este un fenomen nou care ia naştere în cea de-a treia generaţie. După toate acestea mai mulţi participanţi ai noii imigraţii au fost asupriţi economic, politic şi cultural în vechea lor ţară şi nu puteau avea prea multă afecţiune în oraşul sau în satul lor, acolo unde trăiau. Este posibil ca ei să fi încercat să se debaraseze de vechea lor cultură şi să stea departe de organizaţii etnice, altele decât biserica. Totuşi, poate cel mai important factor în dezvoltarea etnicităţii simbolice a fost probabil conştientizat încă din a doua generaţie , pentru care practica culturii etnice sau participarea în organizaţii etnice au fost esenţiale pentru existenţa şi sentimentele oamenilor. Comportamentul etnic, atitudinile şi chiar identitatea sunt, cu toate acestea, determinate nu doar de ceea ce merge printre etnici dar de asemenea şi dezvoltarea în marile societăţi şi în mod special de modul în care societăţile vor trata etnicii. În prezent costurile  în a fi şi a se simţi etnic sunt superficiale. Tiparele culturale şi organizatiile vor supravietui. Încă istoria religiei şi a naţionalismului, ca şi evenimentele recente, ar trebui să ne reamintească faptul  că procesul social se mişcă uneori în felul dialectic. Toate acestea nu ar trebui sa influenteze comportamentul majorităţii dar sunt din ce în ce mai vizibili şi vor continua să joace un rol important în ceea ce priveşte conceptul de etnicitate.

În ceea ce priveşte identitatea culturală, avem de a face cu două perspective: o concepţie substanţialistă, monolitică şi statică, respectiv una de tip interacţionist, pluralist şi dinamic. Astfel, primul curent defineşte identitatea ca un dat permanent şi unic, pornind de la suporturi identitare fixe, privilegiate, cum ar fi: limba, religia, numele, tradiţiile culturale etc. Actantul sistemului cultural are o sarcina extrem de simplă: el trebuie să-şi însuşească trăsăturile, bine definite, de altfel, ale culturii în care s-a născut. Un rol deosebit îl are, în acest caz, istoria grupului/comunităţii din care face parte individul. Procesul de definire a identităţii culturale a unui membru al grupului se face prin raportare la o sursă istorică ce îi uneşte pe toţi membrii grupului şi care primeşte, de cele mai multe ori, caracteristici apropiate de sacralitate. Relaţia societate-cultură este una de identificare, de suprapunere completă.

. Etnocentrismul duce la dezumanizarea celuilalt, a celui alterat iar în momentul în care îi respingem pe ceilalţi practic nu putem gândi decât în sistemul nostru de referinţă. Din păcate rasismul nu este doar o opinie, este şi un comportament care de multe ori poate duce la adevărate efecte sociale catastrofale.

autor: Dumitru Cristina Elena

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign