E-Antropolog

ELEMENTELE DETERMINANTE ALE VIEȚII URBANE CONTEMPORANE

17 februarie 2013 Adrian Majuru Antropologie urbana

 

Spațiul urban „se constituie ca element important în cadrul procesului prin care
oamenii își organizează și își dau un sens stilului de viață, își creează un
sentiment de identitate, cine sunt și unde vor să ajungă
” (Thorns 2002).
Citatul lui David C. Thorns se înscrie într-o serie mai amplă de lucrări ce
privesc discursul teoriei urbane și a calității vieții în orașele contemporane.
Diverși autori în domeniu punctează această legătură puternică dintre forma și
imaginea urbană și caracterul social al locuitorilor unei anumite zone, fie ea
urbană sau rurală (Ryan 1998; Bickford 2000; Gehl 2011). Spre exemplu, Jan Gehl
vorbește în cartea sa despre viața din spațiile publice ca și “nevoie umană de contact cu ceilalți”(Gehl
2011). Același autor aduce în discuție structura fizică a orașelor și a marilor
ansambluri de locuit ca și mediu principal ce facilitează viața urbană (Gehl
2011). Mergând mai departe, aspectul relațiilor ce se stabilesc în interiorul
unui sistem urban (sau la nivelul unei scări teritoriale mai mari) este punctat
de Louis Wirth în articolul său “Urbanismul
ca un mod de viață
” (sau “Urbanism as
a Way of Life
”). Wirth își construiește argumentația pentru ceea ce
reprezintă orașul astăzi din punct de vedere social pornind de la aspectul
complex al vieții urbane contemporane. Aceasta încurajează și impune locuitorilor
un stil de viață bazat pe o interdependență continuă a locuitorilor între ei pentru
asigurarea accesului la serviciile și bunurile oferite de oraș pentru un nivel
de trai corespunzător. Vorbim astfel de relații virtuale mutuale și interdependente
(în timp și spațiu) ce definesc în fond nivelul de trai al unui grup social
(Wirth 2001).

 

Scurta prezentare de mai sus a ideilor tratate de
diverși autori scoate în evidență două componente principale pentru ceea ce
reprezintă procesul vieții urbane contemporane: componenta fizică și componenta
virtuală
[1].
Probabil ca nu există un răspuns comun acceptat pentru ceea ce definește în mod
clar acest concept vast de viață urbană, care probabil poate fi și infinit în
același timp. Lucrarea de față aduce în discuție modul în care componenta
fizică și cea virtuală conlucrează la dinamismul acestui concept prin
raportarea la ideile deja tratate de autorii menționați în lucrările lor. Discuția
lucrării se conturează astfel în jurul opiniilor conturate de aceștia, formulând
în baza lor interpretări personale și încercând să găsesc explicații aplicate
în privința ideilor descrise.

 

COMPONENTA VIRTUALĂ

Orașul ca și sistem definește o întreagă rețea de
relații și semnificații ce se stabilesc între elementele sistemului. Dimensiunea
fizică a orașului a constituit subiect de discuție pentru diferiți sociologi și
autori în domeniul teoriei urbane în ceea ce privește complexitatea și
diversitatea relațiilor ce se pot forma în interiorul unui sistem urban. Așa
cum s-a menționat deja, relațiile interpersonale și instituționale sunt o
componentă importantă în conturarea conceptului de viață urbană.

 

În această idee, Saunders aduce în discuție modul
în care dimensiunea unei metropole moderne prezintă unele efecte sociale în
ceea ce privește posibilitățile de stabilire a relațiilor în cadrul urban: angajamentele
fiecărui individ acoperă cercuri sociale tot mai mari, domeniul libertății
individuale este crescut, dar în același timp relațiile devin tot mai formale
și mai impersonale (Saunders 1986).  De
altfel, formalitatea și impersonalitatea relațiilor dintre grupurilor sociale
ce alcătuiesc existența urbană modernă este astăzi aprioric văzută ca o
paradigmă caracteristică orașelor, în ideea că acestea reprezintă locuri unde
străinii se întâlnesc în mod regulat într-o varietate de spații sociale (Bickford
2000). De altfel, relațiile cu persoanele străine au loc în permanență în
activitățile zilnice ale fiecărui individ.
În discursul său, Young susține de asemenea această paradigmă, oferind
în același timp o perspectivă personală asupra a ceea ce înseamnă viața urbană
în raport cu relațiile care se stabilesc la nivelul indivizilor și a grupurilor
sociale: în concepția autoarei viața urbană este caracterizată de acele relații
sociale care adună laolaltă persoane străine în locurile și în situațiile de
care aceștia simt că aparțin (Young 1990).  Din acest punct de vedere, este comun acceptat
că viața urbană se compune din grupuri de persoane cu afinități similare
dispuse mai mult sau mai puțin echilibrat în teritoriul urban.

 

Dar în ce măsură simpla conturare a unor asemenea
relații este suficientă pentru a ne apropria mai mult de ideea de mediu urban
și de stilul de viață specific acestuia? Discutăm despre densitate,
diversitate, interdependență? (King 2004) Pornind de la premisele oferite de
King în articolul său, se poate formula ipoteza conform căreia relațiile ce se
conturează în cadrul unei localități sau comunități depind în mare măsură de aceste
criterii pur tehnice, matematice. Criterii ce pot să determine acea masă
critică de la care se poate discuta despre existența conceptului de viață
urbană în sine. Wirth afirmă de asemenea în discursul său ideea că o comunitate
compusă dintr-un număr considerabil de persoane, cu o densitate crescută și o
structură eterogenă constituie premisele pentru ca această comunitate să fie
considerată urbană (Wirth 2001).

 

Mergând mai departe pe firul ipotezei, Young și
Wirth susțin în egală măsură că viața urbană a unei comunități, sau a mai
multor comunități este caracterizată în principal de dependența acestor grupuri
sociale unele de celelalte (Wirth 2001; Young 1990). Discutând despre modul de
trai în aceste medii antropizate, se aduce în atenție ideea că viața socială
este structurată de “vaste rețele
temporale și spațiale
” (Young 1990) ce se formează între indivizi, astfel
că aproape orice persoană depinde de activitățile altor persoane (de regulă
străini), acestea având rolul de a media între nevoile unor grupuri (ex: nevoia
de profit pentru furnizori) și așteptările altor grupuri (ex: nevoia
serviciilor de calitate ridicată pentru locuitori). Conceptul de viață urbană
este astfel definit de aproprierea diferitelor grupuri (fiecare cu interesele
sale) pentru a beneficia de un serviciu comun sau de a-și rezolva probleme
comune, dar asta nu înseamnă că se formează aceea comunitate închegată, de
identificare mutuală a indivizilor între ei.

 

Cu alte cuvinte, într-un mediu urban locuitorii
sunt în permanentă dependență de grupuri și instituții cu resurse vaste  pentru a-și satisface nevoile zilnice:
transport public, servicii edilitare, bunuri de consum, hrană, servicii de
educație etc. Cercul vicios aici este reprezentat de modul de funcționare a
acestor servicii și de furnizare a facilităților. Pentru a fi eficiente,
furnizarea lor trebuie să corespundă unui număr standard care să răspundă unei
valori medii a unui eșantion de populație, nu fiecărui individ în parte (ex:
nevoi, așteptări personale etc). Astfel, serviciile urbane sunt ajustate în
permanență conform unei mase critice de populație. Se revine așadar la ideea de
depersonalizare a individului în cadrul urban prin înscrierea acestuia în
categorii de populație, doar din motivul de a avea acces la echipamentele
publice de bază necesare unui nivel de trai modern. Din acest punct de vedere, contrastul
este oferit de stilul de viață din mediul rural, caracterizat de o dependență
mult mai mică a locuitorilor de alte persoane sau grupuri, argumentul fiind că
aceștia au posibilitățile de a-și asigura o bună parte din nevoile zilnice.

 

Depășind această latură administrativă și
funcțională a vieții urbane, se poate pune întrebarea în ce măsură aceste
caracteristici distincte ale stilului urban de trai constituie un risc la
adresa elementelor de bază a ceea ce înseamnă viața de familie, comuniunea între
persoanele dintr-un anumit areal?  Vorbim
aici astfel de două concepte, care deja au fost amintite mai sus: comunitatea și cartierul. Dacă primul concept reprezintă subiectul a multor
lucrări și studii sociologice, caracteristica principală a cartierului este aceea a spațialității (caracteristică fizică în
teritoriu), fiind un concept larg dezbătut și aplicat în domeniul planificării
și proiectării urbane. Momentan discuția nu trebuie să detalieze noțiunea de
cartier, dar ceea ce este important de menționat este evoluția acestei unități teritoriale,
care este de cele mai multe ori o unitate acceptată la nivelul imaginii mentale
de către locuitorii zonei respective, fără o delimitare clară administrativă.

 

Această relație dintre cartier și oraș care descrie
viața urbană a unei familii a fost îndelung cercetată, realizându-se încercări
încă din anii 1950 de a realiza așa numitul “cartier echilibrat”: acel cartier care să acopere cât mai mult
dintre nevoile locuitorilor, fără să mai fie nevoie ca aceștia să se deplaseze
în teritoriu. Această abordare de tip top-down a planificării și proiectării
urbane (sau de sus în jos) a venit în contradicție cu însăși nevoile și
așteptările reale ale fiecărei persoane.  Mobilitatea crescută oferită de creșterea
posibilităților de transport cu mașina personală a constituit premisa pentru
modificarea substanțială a stilului de viață pentru orice familie urbană. Accesul
tot mai facil la zonele îndepărtate de propria locuință a generat aceea
schimbare fundamentală în modul de existență și funcționare a familiei (aceea
unitate socială de bază în cadrul societății), astfel că fluiditatea și
fragmentarea vieții de familie în cadrul urban a început să se manifeste tot
mai accentuat. Una din explicațiile acestui fenomen este legat tocmai de ideea
integrării formale a individului în grupuri mai mari de persoane pentru a
beneficia de un serviciu care să răspundă nevoilor actuale: spre exemplu transferul
activității de învățare și a procesului educațional din cadrul familiei în cadrul
unei instituții locale sau naționale. Altfel spus, transferul diverselor
activități către alte instituții sociale din afara căminului familial (“acasă”) au privat viața de familie de
unele din caracteristicile sale istorice fundamentale.

 

Discursul privind relațiile interpersonale și
instituționale (cele virtuale) în cadrul urban probabil ca nu va putea explica
în totalitate conceptul de viață urbană per se fără a aduce în discuție și
efectele formei urbane și a cadrului construit. Astfel,  ceea ce marchează astăzi într-un mod profund
modul de trai și viața urbană  reprezintă
consumul de spațiu urban și posibilitățile pe care acesta le oferă locuitorilor
prin spațiile publice și modul de conformare prin soluțiile arhitectural
urbanistice. Mai jos urmează o discuție referitoare la modul în care componenta
fizică se constituie ca un element determinant al vieții urbane.

COMPONENTA FIZICĂ

Referitor la abordarea de tip top-down pe care
procesul planificării și proiectării urbane îl experimentează începând cu anii
1950, numeroase studii și cercetări au atras atenția asupra riscului pe care
acest tip de planificare (văzut de sus și de undeva din afară) îl aduce
stilului de viață din spațiile publice. Mai precis, viziunea urbanistică de
mari ansambluri construite, ce sunt proiectate urmărind anumite reguli
compoziționale formale au neglijat tot mai mult ceea ce se întâmplă la nivelul
pietonului, la nivelul străzii, practic acolo unde toată viața urbană se
petrece. În cărțile sale, arhitectul danez Jan Gehl realizează analize în
detaliu a ceea ce înseamnă impactul marilor proiecte de urbanism și arhitectură
asupra calității vieții pentru însuși locuitorii cărora aceste proiecte le sunt
adresate (Gehl 2010, 2011). Bineînțeles, o serie de alți autori au studiat această
relație dintre viața urbană și cadrul construit. Spre exemplu, Whyte susține de
asemenea legătura strânsă dintre calitățile spațiale ale orașului și
activitățile urbane (Whyte 1980) pledând pentru acele mici schimbări care au
loc în spațiul fizic și care pot avea un impact semnificativ îmbunătățit pentru
ceea ce înseamnă activitățile din spațiile publice urbane.

 

Este cunoscut faptul că istoria dezvoltării
urbane arată cum cele mai vechi localități medievale au urmat în dezvoltarea
lor traseele și zonele principale unde se desfășurau activitățile esențiale
pentru comunitatea respectivă: comerț, întâlniri publice etc. Explicația este
dată de faptul că elementul principal care caracteriza stilul de viață în acele
vremuri era însuși spațiul public ca loc esențial în structura urbană, viața și
activitățile zilnice gravitând în jurul acestor nuclee de concentrare socială,
politică, administrativă și religioasă. Fronturile construcțiilor care bordau
aceste zone nu făceau decât să întărească caracterul spațial și social al
acestora. În contrast cu modelul de dezvoltare urbană a vechilor localități ce
aveau ca principal scop scara umană, Gehl realizează o interesantă asociere
între ușoara grandomanie a urbanismului actual și necesitățile reale ale
locuitorilor, denumind foarte sugestiv acest fenomen drept “sindromul Brasilia” (Gehl 2010), cu
referire directă la orașul capitală construit integral de la zero în secolul
XX. Această tendință ce se manifestă în domeniul proiectării și planificării
urbane sugerează tocmai negarea în totalitate a individului și a scării umane
ca și element de bază în viața urbană. Peisajul urban vast și traseele foarte
lungi reprezintă expresia clară a modului cum viața urbană poate fi complet
anihilată chiar în interiorul unei metropole moderne, precum capitala
Braziliei. Automobilul reprezintă în totalitate expresia stilului de viață, din
simplele considerente ce țin de distanțele foarte mari și funcțiunile publice
și de interes inexistente.

 

Foarte scurta exemplificare a celor două modele
care au definit procesul vieții urbane în timp ne ajută să înțelegem cum viața
urbană se află în foarte strânsă legătură cu ceea ce înseamnă spații publice de
calitate și care sunt dedicate locuitorilor încă din faza de proiectare.  În cartea “Orașul pentru oameni” (sau “Cities
for people
”) Gehl militează intens pentru ceea ce el consideră aspectul de
bază pe care activitatea de urbanism trebuie să-l aibă în vedere: orientarea
mult mai intensă către oameni și adevăratele lor nevoi, pentru că doar așa se
va putea discuta despre proiecte cu adevărat de succes în domeniu. Se face
referire aici în mod direct la aspectele ce țin de rezolvările
arhitectural-urbanistice a noilor ansambluri urbane și la modul cum acestea
sunt proiectate pentru o încurajare activă a vieții urbane și a activităților
sociale din proximitatea lor.  De altfel,
astăzi există deja o tendință de revenire la vechile moduri de utilizare a
spațiilor publice, prin modificările care au loc în tiparele vieții stradale
(ex: pietonizarea unor artere din cadrul orașului).

 

Cu toate acestea, care sunt acele elemente care
facilitează viața urbană și activitățile comune într-un oraș? Există o
literatură vastă în domeniul designului urban (ex: rezvolvări de spații
publice, etc) și nu acesta este scopul lucrării de față, dar ceea ce este
important de adus în discuție este modalitatea prin care aceste spații ajung să
lucreze la conturarea identității acestora și în mod special a locuitorilor. Vorbim
practic de efectele directe pe care un anumit proiect le are asupra spațiului
urban înconjurător. Pornind de la această idee, Gehl definește succesiunea de viață – spațiu urban – construcții ca un
proces ce trebuie să se desfășoare în această ordine în cadrul activității de planificare
și proiectare urbană, oferind numeroase exemple de bună practică în acest sens
(Gehl 2010).

 

Se discută așadar despre cum simplele rezolvări
arhitectural-urbanistice pot să constituie adevăratele elemente care să
încurajeze stabilirea relațiilor între cei ce utilizează un spațiu urban. Probabil
nu se pot descrie în totalitate criteriile care contribuie la atingerea acestui
obiectiv, dar totuși există o serie de aspecte care pot determina succesul unui
anumit spațiu din oraș și implicit pot determina dinamismul vieții urbane (Gehl
2010): criterii ce țin de confortul vizual și fizic (ex: oportunitățile de a  vedea și de a fi văzut, oportunitățile de
odihnă), criterii ce țin de modul de proiectare a diferitelor ansambluri (ex: scara
obiectelor) și criterii ce țin de sentimentul de protecție (ex: accidente,
siguranță personală).

 

CONCLUZII

Criteriile definite mai sus vin în sprijinul ideii
conform căreia identitatea unui spațiu urban determină la rându-i identitatea
celor care îl utilizează și se bucură de el.
Referitori la relațiile care se stabilesc între persoane într-un cadru
urban, unul din efectele principale ale aplicării acestor criterii este tocmai
acela susțin de Young în studiul său, acela de a aduce străinii într-un loc
comun, pentru care există aprecieri și sentimente comune, indiferent de
grupurile sociale din care provin participanții la activitatea urbană din acel
loc.

 

Continuarea studiului privind componentele vieții
urbane poate reprezenta în sine o lucrare de cercetare amplă. Prin lucrarea de
față s-a încercat schițarea pe scurt a două categorii de componente care
influențează în mod direct și indirect funcționarea acestui concept vast. Cele
două componente definite în partea de introducere (componenta fizică și cea
virtuală) reprezintă o încercare de interpretare personală (deci subiectivă) a
tuturor factorilor care determină și influențează viața de zi cu zi într-un
cadru urban. Analiza literaturii de specialitate a relevat o preocupare vastă a
diferiților autori în domeniu, existând de cele mai multe ori puncte comune în
ideile formulate de aceștia, dar și interpretări ușor diferite pe anumite
puncte (ex: idea depersonalizării individului, cu toate că se susține ideea
unor comunități).

 

Acest aspect nu poate spune decât că conceptul și
întregul proces de viață urbană se află într-o continuă mișcare, relațiile ce
se stabilesc diferă la un moment la altul, toate acestea fiind determinate de schimbările
evoluției societății actuale și nevoile ce apar în timp.

 autor:Andrei Ştefan Săbău

 

BIBLIOGRAFIE

 

  1. D. C. Thorns (2002), The
    Transformation of Cities: Urban Theory and Urban Life,
    Palgrave Macmillan,
    New York
  2. P. Saunders (1986), Social Theory
    and the Urban Question
    (2nd edition), Routledge, Londra și New York
  3. L. Wirth, Urbanism as a way of
    life, in Urban Life – Readings in the Anthropology of the City
    (5th
    edition), G. Gmelch, R.V. Kemper, V.P.Zenner (2001), Waveland Press, Inc., Long
    Grove, Illinois
  4. S. Bickford (2000), Constructing
    Inequality: City Spaces and the Architecture of Citizenship
    ,  Political Theory, Vol. 28, No. 3, pp:
    355-376, Sage Publications, Inc.
  5. I.M. Young (1990), Justice and the Politics of Difference,Princeton
    University Press, New Jersey
  6. L.A.King (2004), Democracy and city
    life
    , Sage Publication, Londra
  7. J.Gehl (2011), Viața între clădiri
    – utilizările spațiului public
    , Igloo Media, București
  8. J. Gehl (2010), Cities for people,
    Island Press, Washington
  9. W. White (1980), The Social
    Life of Small Urban Spaces, Conservation Foundation, Washington


[1]
Componenta virtuală, sau componenta imaterială, face referire la ansamblul
relațiilor personale, profesionale, sau de alte interese pe care locuitorii
orașului le stabilesc și le mențin pe o perioadă de timp ca și răspuns la o
nevoie temporară sau continuă (ex: apartenența la un anumit grup pentru accesul la diferite
servicii, relațiile contractuale pentru accesul la servicii publice de interes
etc.)

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign