E-Antropolog

Spații ale interiorității

17 februarie 2013 Adrian Majuru Editorial

Tema lucrarii de fata a pornit de la întrebările
„Cum poate arhitectura să creeze cadrul necesar pentru reflecție?” , „Analiza
sinelui poate avea loc și în altă parte decât pe canapeaua psihiatrului?” și
„Ce spații pot transforma privirea din exterior către o <privire
în interior
>?”.

 

Scopul acestui demers este de a găsi tipologii ale unor astfel de spații publice („spații
ale interiorității”) care sunt concepute pentru a favoriza
un proces de introspecție, precum și pentru înțelegerea în profunzime
a acestei experiențe.

 

            Prin introspecție observăm, descriem sau analizăm stările propriei conștiințe. Dar
ce este conștiința? „Cunoașterea intuitivă sau reflexivă pe care o are fiecare
despre propria existență și despre lucrurile din jurul său”1. Prin urmare, introspecția este direcționată spre analiza „propriei
existențe”, mai simplu numită analiza sinelui. Însă
cum se declanșează acest proces de analiză și ce rol poate să aibă arhitectura?

 

Procesul de introspecție nu poate fi constant, automat și fără efort. Introspecția
implică un anumit tip de reflecție asupra vieții psihice proprii ce diferă de
fluxul obișnuit al stării intuitive a conștiinței. Condiția
efortului
trebuie văzută ca o ieșire din activitatea
obișnuită și o îndreptare a atenției către analiza sinelui. Arhitectura are
rolul de a crea cadrul „neobișnuit” ce presupune efort pentru a fi parcurs, iar
prin atmosfera cu care învăluie „privirea periferică” să mute atenția spre „interior”. Exemple pot fi date prin comparație
(obișnuit vs. neobișnuit): lectura unei cărți este un proces ce se desfășoară
diferit acasă sau într-o sală de lectură,
experiența unei plimbări prin cartier nu e aceeași cu cea a unei plimbări prin orașul
vechi
, un album de artă nu poate suplini „parcursul de inițiere” dintr-un spațiu expozițional.

 

Introspecția necesită o stare de atenție îndreptată
asupra sinelui, iar
arhitectura nu numai că poate să creeze cadrul necesar, ci chiar sensul ultim
„al oricărei clădiri depășește arhitectura, ne conduce conștiința înapoi spre
lume și spre propriul sine și
propria ființă. Arhitectura importantă ne ajută să ne cunoaștem
pe noi înșine ca ființe complet întrupate și spirituale
.”2

 

 

            Fenomenologia este un mod
de abordare a fenomenului lumii şi vieţii în care

cunoașterea lumii se naște din experiență și
apare ca o relație dintre fenomen și conștiință.

Omul este alcătuit din trei părți fundamentale: „ființa (a fi), conștiința (a fi
conștient de faptul că ești) și finitudinea (a fi conștient de faptul că ești
limitat)”5. Conștiința apare deci în strânsă legătură cu
existența sinelui. De aceea pentru a putea fi subiect trebuie
să „fii în dispoziția conștientizării sinelui”3.Prin
metoda fenomenologică de analiză a conştiinţei ne dăm seama că înainte să mă
întorc spre mine însumi şi să reflectez asupra unui fenomen, conştiinţa mea de
sine este deja prezentă acolo. „Eu sunt” şi fără să reflectez dacă „sunt”.
Dualismul cartezian al lui „gândesc deci exist” (cogito ergo sum) nu-şi găseşte
valabilitatea în acest caz. Experiența imediată a sinelui este însoțită de o
formă intuitivă a conștiinței ce diferă de conștiința care se manifestă atunci
când îmi inspectez cu atenție sau introspectez reflexiv propria experiență.

 

            Starea
intuitivă a conștiinței

 

Husserl afirmă că subiectivitatea este de facto conștientă
de sine atrăgând astfel atenția asupra legăturii intime dintre fenomenele
experienței și conștiința persoanei întâi. Doar experimentarea
la persoana întâi
poate cunoaște senzațiile corporale, experiențele
perceptuale sau cele ale dorințelor, emoțiilor și ale gândirii. Această
experiență are loc imediat, fără nici un
intermediar, accesul direct fiind una din caracteristicile ei determinante.

 

Noțiunea de stare antereflexivă a conștiinței este strâns legată de ideea că
experiențele au un caracter subiectiv, o anumită calitate fenomenologică asupra
felului în care și cum se desfășoară. Starea intuitivă a conștiinței are două
trăsături esențiale:

1) este o conștientizare care are loc înainte
să facem orice fel de analiză asupra

experiențelor anterioare;

2) este o stare de atenție implicită și
fundamentală a stării de conștiință a sinelui.

 

Se poate spune că starea de conștiință reflexivă nu poate avea loc fără existența

acțiunilor noastre conștientizate intuitiv,
deoarece prin reflectarea asupra lor ele sunt scoase la iveală. Faptul că
există acest flux de conștientizare a experiențelor proprii pe care nu-l pot
observa, face posibilă reflexia asupra uneia din experiențele anterioare.
Obiectul la care mă raportez este conștient din punct de vedere al experienței
și „se află deja acolo pentru mine ca o experiență trăită cu scopul de a fi
capabil să mă raportez la el.”4

           

            Starea
reflexivă a conștiinței

Simpla reflecţie este deci conștientizarea descriptivă a unui
fenomen.

În opoziție cu starea intuitivă, starea reflexivă
a conștiinței este explicită,
conceptuală și obiectivă.
Experiența nu mai este trăită subiectiv, ci devine un obiect pe care-l
analizez.

 

Procesul de reflecție se orientează către ceva ce exista înaintea desfășurării lui, ceva
cu care era deja familiarizat. Experiența asupra căreia mă întorc reflexiv nu a
început în momentul în care-mi întorc atenția asupra ei și nu este doar dată ca
existând încă, ci, în primul rând, ca „fiind fost deja”. Aceeași acțiune este
oferită acum spre reflecție sub forma unei „acțiuni temporale”.5

           

           

            Temporalitatea
și limitele conștiinței reflexive a sinelui

 

Structura temporală a conștiinței nu numai că permite experimentarea obiectelor ce se întind
pe o durată de timp, ci este chiar manifestarea proprie a stării intuitive a
conștiintei.

 

Înțelegem astfel de ce putem reveni cu ajutorul reflecției asupra momentelor care rămân
în starea pasivă a retențiunii. „Daca am compara retențiunea și rememorarea,
prima este o intuiție, chiar dacă este intuiția unui lucru absent, ceva care
tocmai a existat. Rememorarea, înschimb, este un act re-prezentațional
intenționat îndreptat către o întâmplare încheiată din trecut.”6

 

Limitările stării reflexive a conștiinței provin din desfășurarea acesteia doar pe o

anumită întindere temporală (nu pot fi continuu
în această stare), cât și pentru că are loc după producerea experienței. Pentru
Merleau Ponty existența temporală este nu numai o condiție, dar și un obstacol
în procesul de cunoaștere de sine. Această distanțare implică un proces de
rememorare ce nu permite o identificare totală cu noi înșine. „Va exista
întotdeauna o diferență între experiența trăită și cea înțeleasă”. 7

 

De obicei introspecția vizează două categorii de stări mentale: atitudinile
(credințe, dorințe, evaluări și intenții) și experiențele conștiente (emoții,
imagini și experiențe senzoriale).

 

Cu ajutorul ei se poate ajunge la o mai bună cunoaștere a sinelui, însă procesul
în sine nu poate garanta acest lucru. Introspecția este un tip natural de
comportament. Astfel, pentru a simplifica acest proces de
analiză ce poate părea foarte dificil, introspecția poate fi redusă la
răspunsul dat întrebărilor „Ce simți? Ce gândești?”.

 

            Fenomenologia
corpului (în arhitectură)

 

Fenomenologia se ocupă cu studiul experiențelor individuale de orice natură
(percepție,memorie, imaginație etc.). Împărțirea analizei fenomenologice în
studierea reacțiilor corpului pe de o parte și ale conștiinței pe de alta,
apare doar pentru a înlesni studiul experiențelor, deși în mod natural acestea
nu numai că nu pot fi despărțite, ci sunt „întrupate” in lume.

 

Fenomenologia în arhitectură vorbește despre experiența totală și imediată a omului într-un
spațiu arhitectural, încercând să recupereze prin materialitate, implicarea
senzorială a tuturor simţurilor. În ziua de azi se pune accentul foarte mult pe
„seducerea ochiului”, arhitectura devenind doar imagine. Supremaţia vederii
trebuie oprită cu ajutorul „flatării prin arhitectură şi a celorlalte simțuri”31 , mai ales prin folosirea materialelor naturale şi a proprietăţilor
acestora de a fi rugoase sau lise. Faptul că „arhitectura de astăzi este (şi o
receptăm ca fiind) degradată, pare a fi tocmai experienţa senzorială incompletă
a ei.”8

 

Arhitectura contemporană foloseşte în exces simulacre de materiale naturale, precum şi excesul
de transparenţă al sticlei, acestea fiind unele din cauzele ce duc la sărăcirea
experienţei în spaţiile arhitecturale. Mai mult decât atât, percepţia mentală,
factor determinant al conştientizării, nu este deloc luată în calcul.

 

Ființa, la fel ca și opera de arhitectură, este o prezență perfect întrupată material
și spiritual. De aceea , în discursul de arhitectură ar trebui să apară nu
numai implicarea simţurilor externe cât, mai ales, aceea a simţului
interior (conştiinţa)
. Dacă în ceea ce priveşte psihologia
introspectivă am văzut că ea nu se poate izola de corp, reversul este perfect
valabil. Nu putem avea o arhitectură ce se adresează doar corpului fără să ţină
cont de percepţia mentală asupra spaţiului. Relaţia exterior-interior trebuie
citită şi în sensul implicării psihice. Tocmai această relație este miza
principală a fenomenologiei în arhitectură, aceea de a vedea „rolul corpului ca
locus al percepției, gândirii și conștiinței, și semnificația simțurilor în
articularea, stocarea și procesarea răspunsurilor și gândurilor.”9

 

            Fenomenologia
spațiului „interior”

 

Poate oare un spaţiu arhitectural să fie cadrul pentru un dialog cu sinele, incitând

memoria şi imaginaţia? Putem să avem parte de un
proces de introspecţie într-un spaţiu

public? Oare nu e posibilă introspecţia şi acasă?
De ce este nevoie să mă deplasez pentru a mă introspecta?

 

Răspunsul la ultima întrebare este, aşa cum am văzut mai sus, că deplasarea sau ieşirea
(din sine) este necesară pentru că starea reflexivă a conştiinţei şi a corpului
nu se poate manifesta tot timpul şi nici nu poate avea loc oricum. Este
necesară o ieşire din starea obişnuită, iar arhitectura
poate crea cadrul „neobişnuit”
pentru ca astfel de procese să aibă loc, deoarece
anumite spaţii pot favoriza reflecţia asupra sinelui. Însă este evident că nu
există certitudini. Arhitectura poate să producă, aşa cum am arătat mai sus, fenomene
fizice şi mentale, poate accentua o anumită stare de atenţie, poate expune
narativ un parcurs etc., însă nu poate să aibă „un efect garantat” la nivelul
percepţiei.

           

                         Spaţii ale interiorităţii

 

Urmând acest fir al analizei, nu a mai rămas decât să descoperim tipologii de spaţii arhitecturale
existente ce favorizează starea
de interiorizare şi de dialog cu sinele a individului.

 

– spațiul istoriei (orașul
istoric
) – conștientizarea sinelui ca „ființă istorică” conduce la

reflecţie pornind de la dimensiunea temporală;

– spațiul muzeului (sala
de expoziţie
) – experienţa într-un muzeu este aceea a unui

„traseu de iniţiere”, parcursul în timp,
liniştea, dialogul cu opera de artă sau atmosfera „de catedrală”, conduc la
crearea unei stări de reflecţie;

– spațiul imaginii în mişcare (sala
de cinema
) – experienţa unui film ce invită la reflecție este ajutată de acest
spaţiu pentru a te face conştient de propriul sine şi de experienţa trăită;

– spațiul bibliotecii (sala
de lectură
) – sala de lectura accentuează prin atmosferă

activitatea solitară a lecturii care ne activează
imaginaţia și „ne consolidează simțul sinelui”

– spațiul vag (parcursul
muzeal
) – arhitectul „orchestrează” felul în care parcurgem

spaţiile, ţinând cont de efectele create la
nivelul percepţiei individuale;

– spațiul gol (capătul
parcursului
) – spaţiul este gol ca arhitectură pentru a
putea fi

umplut cu experienţa personală, deci cu propriul
sine, fiind un spațiu ideal pentru introspecție

– spațiul sacru (capela) –
provoacă un proces de introspecție prin raportarea la Altul

 

Analiza acestor spaţii ne face să ne dăm seama că „o operă arhitecturală nu este

experimentată ca o serie de imagini retinale
izolate, ci în deplinătatea esenţei materiale,

întrupate şi spirituale”10. De aceea, atmosfera creată de spaţiul arhitectural ne influenţează
atât percepţia senzorială, cât şi cea mentală. Utilizând metoda fenomenologică
am descoperit acele spaţii publice care favorizează starea de interiorizare.

autor: Toma Alina Iuliana

 

Bibliografie

 

1 www.dexonline.ro

2 PALLASMAA, Juhani , “The Eyes of the
Skin –Architecture and the Senses”, John Wiley&Sons Ltd., 2005

3 ZAHAVI, Dan, “Husserl’s
Phenomenology”, Stanford University Press, Stanford, California, 2003

4 idem2

5 idem3

6 idem3

7
www.plato.stanford.edu

8 IOAN, Augustin, “Khora”, Ed. Paideia,
Bucuresti, 1998

9 idem2

10 PALLASMAA, Juhani, “Touching the
World -architecture, hapticity and the emancipation of the eye”,

conferinta,
www.arquitecturaucp.com/images/PallasmaaTW.pdf

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign