E-Antropolog

Spațiul verde ca simbol

17 februarie 2013 Adrian Majuru Antroplogie sociala

 

Orașul, susținut de numeroasele sale simboluri și elemente reprezentative, ce îi
conferă autenticitate și originalitate, definește o mixitate de caracteristici specifice spațiilor, construcțiilor, oamenilor, activităților. Dinamica acestora nu fac altceva
decât să accentueze evoluția orașului, explicând
astfel modul rapid în care acesta se schimbă. Elementele constitutive ale orașului nu pot ”trăi” și nici nu se pot dezvolta independent,
făcând abstracție unele de altele, iar tocmai acest sistem complex face posibilă funcționarea unui oraș. Relațiile dintre
oameni, în aceeași măsură relațiile dintre oameni și spațiu, dintre spațiu și activitățile urbane, etc., ajută la organizarea unei rețele, care deși pare dezordonată, ea nu este altceva decât structura coerentă și echilibrată după care se construiește și funcționeaza un oraș.

Pe lângă sistemul
complex pe care îl constituie orașul, elementele constitutive pot juca un
rol important în creșterea valorii particulare a orașului. Astfel că trăsăturile care deosebesc un element de celelalte în
cadrul formei urbane conferă acestuia o valoare particulară, dar și o individualitate orașului la care acesta se raportează. Nu
se poate realiza un clasament al elementelor urbane, fiecare în mod
caracteristic își joacă propriul rol în cadrul orașului. Totuși, elementul în
jurul căruia se dezvoltă multe dintre activitățile urbane, ce
pune in evidență spațiul construit, dar și oamenii, nu poate fi decât spațiul verde urban, cu caracterul său atât public, cât și privat.

Odată cu evoluția sistemelor urbane, spațiile verzi cresc, dezvoltându-se până
la adevărate concepte urbane, ce au fost ulterior cercetate și a căror importanță la nivel urban este din ce în ce mai
puternică.

Omul a trăit întotdeauna
în strânsă legătură cu natura, deși uneori masivele construite și circulațiile par a fi îngrădit această relație dintre om și natură. Spațiile verzi au avut un rol important de-a lungul timpului, reușind să transmită o multitudine de senzații și stări prin texturi, reflexii, sunete și culori.

Încă din cele mai
vechi timpuri, omul a fost orientat către realizarea unor sisteme complexe
ambientale, care să aibă mai mult sau mai puțin un caracter
simbolistic în comunitate. De la începuturi, omul s-a raportat la simbolistica
grădinii, creându-și astfel o serie de arhetipuri. Ne
amintim astfel de antiteza dintre Paradis și Infern, de modul
în care acestea sunt prezentate ca spații reprezentative pentru bine și rău, pentru lumină și întuneric. Paradisul (Raiul) provine
din limba veche persană, de la cuvântul ”pairi-daeza” care înseamnă tocmai
grădina indrăgită ce era hărăzită celor binecuvântați și reprezenta un parc minunat cu arbori exotici și râuri ale vieții. În același timp Infernul, ”tărâmul de jos”, era reprezentat de un sistem de peșteri subterane, asociat cu groaza, disperarea și suferința fizică.

Pornind de la acest
concept al binelui și răului, omul și-a clădit de-a
lungul timpului modele pe care le-a urmat în evoluția și dezvoltarea grădinilor, spațiilor plantate. Acestea reprezintă
subiectul unei simbolistici aparte, accentuând elemente ce generează adevărate
relații și simboluri. Astfel că arborele devine un simbol al vieții elementare, a formei inițiale a haosului și tranzmițând ideea legăturii dintre cer și pământ. Acest concept este prezent în
numeroase credințe, ritualuri și mituri legate de viață, de centrul lumii, de transcenderea
sufletelor, de reînviere; și are rolul unei scări către cer ce îi
evocă ființei umane sensul devenirii universale.

Încă din antichitate s-a pus accent pe modul în care erau amenajate spațiile verzi, fiind reprezentate de caracteristici specifice fiecărui popor.
În grădinile Greciei Antice, organizarea era bazată pe pragmatism și religiozitate, marea majoritate a spațiilor amenajate
fiind închinate divinității. În Roma Antică accentul se punea pe
tehnica ornamentală, având totuși și un important
accent simbolic și religios.

Grădini Grecia Antică

 

Conceptul de grădină a început să devină tot mai complex, conservându-și elemente de-a
lungul timpului. Imaginea unui spațiu verde evoluează, căpătând noi
simbolistici, bazându-se pe noi principii, ce reușesc să transmită
noi stări și senzații.

Grădinile japoneze se organizau punându-se accent pe rafinament și simplitate, în
timp ce grădinile bizantine se ghidau după un fast exacerbat. Toate aceste
caracteristici nu erau altceva decât amprenta unei culturi, unei gândiri care
se răsfrânge asupra tuturor elementelor care făceau parte din acea civilizație. Acest lucru întărește idee inițială a sistemului
complex de elemente și relații care este orașul și la cum toate aceste elemente depind unele de altele și se influențeaza între ele.

Mai târziu, în
Renaștere, Europa întâlneșteo perioadă de mare evoluție a culturii și civilizației. Conservând
anumite principii moștenite din antichitate, grădinile încep
să se dezvolte folosind diverse principii (sculptura, apa). Specificitatea acestor spații urbane nu este redată de un produs de detalii, ci de
un produs de ansamblu, în care detaliile au propriul lor rol.
(Sandu A., 2007 )

Se ajunge la ideea
grădinii de reședintă, o grădină cu caracter privat, un concept care urmează să influențeze evoluția orașelor europene.

Deși orașul București nu are o istorie foarte veche, a cunoscut de-a lungul ultimelor secole o
dezvoltare a conceptului de spațiu public, de spațiu verde, evidențiată  și  de o evoluție remarcantă la
nivelul grădinilor de reședință, specifice sfârșitului de secol XIX și început de secol XX. Bucureștiul a fost un oraș în care ideea de grădină își avea o simbolistică aparte, iar preocuparea pentru acest lucru era atent
construită, bazându-se pe cunoștințe și tehnici specifice unei anumite epoci în Europa occidentală.

Spațiul verde a avut o evoluție interesantă de-a lungul timpului,
importanța acestuia cunoscând astfel diferite niveluri. Nu este greu de remarcat
faptul că spațiul verde amenajat a evoluat în același timp cu spațiul construit al
orașului, punând accent și pe maturizarea culturală a
locuitorilor Bucureștiului în decursul evoluției sale.

La început de sec XIX, ideea unui oraș ce îngloba zone verzi pe care le putea
gestiona, era mai degrabă ideea unui mare spațiu verde în care
începea timid să se dezvolte orașul. Așa cum spuneam,
odată cu maturizarea culturală, orașul a început încet sa își extindă orizonturile ajungând să-și canalizeze ”tentaculele” evoluției către spațiul public urban, către grădinile publice, către domeniul peisagisticii.

De la preocuparea
pentru zonele viticole cu rolurile sale, ce dezvolta mai multe valențe ale începuturilor orașului, până la parcurile publice și grădinile rafinat amenajate ale reședințelor, nu a fost o
trecere tocmai ușoară, influența europeană spunându-și astfel cuvântul.

Ceea ce este, însă, ușor de remarcat, este faptul că locuitorul orașului și-a căutat încă de la începuturile sale elemente de relaxare, petrecere a
timpului liber, întâlnire pentru a se simți bine și a se putea
bucura de natură. Termenul de ”grădină” a avut astfel numeroase interpretări  ce defineau în general zonele plantate,
amenajate, la care intervenția umană era sesizabilă. Grădina era nu
numai cu flori, dar și cea cu legume și chiar cu viță de vie. (Giurescu C., 1979)

Astfel de zone
erau utilizate atât de către oamenii cu statut social ridicat, cât și de oamenii de rând, existând locuri în care aceștia puteau petrece
și se puteau simți bine. O astfel de grădină a fost
Grădina Filaret, care până în a doua jumătate a sec. XIX, era un loc de
petrecere și recreere, alături de alte locuri ale acestor vremuri, precum: Colentina,
Herăstrău, Bellu.

Din sec. al XVIII-lea Bucureștiul a devenit un loc în care grădinile aveau atât un rol estetic, cât și unul funcțional foarte mult apreciat. Odată cu evoluția orașului aceste grădini ori și-au conservat identitatea, ori au
dispărut facând loc dezvoltării urbane și adaptării sale la alte concepte care
apar cu trecerea timpului și cu extinderea orașului. Unele dintre aceste spații dispărute și-au păstrat totuși caracterul simbolic la nivelul orașului, reprezentând adevărate modele
pentru dezvoltarea spațiilor publice, dar și pentru dezvoltarea culturală a orașului. Numeroase grădini au avut roluri
reprezentative devenind locuri semnal, locuri de orientare în București, care prin modul în care erau constituite stârneau interesul și admirația locuitorilor acelor vremuri.

Una dintre acele
locuri este Grădina Universității, care se întindea de la Str.
Academiei până la Bulevardul Colței (astăzi I. C. Brătianu), lângă
Palatul Șuțu (Potra G, 1990), reușind să se prelungească cu Grădina
Palatului Șuțu, actualul Muzeu de istorie a Mun. București, deoarece
frontul care astăzi există, vecin cu palatul, în acea perioadă nu exista.
Grădina Palatului Șuțu era cunoscută Bucureștiului acelei epoci în special datorită balurilor care se desfășurau în acea vreme la Palatul Șuțu, unul
din cele mai preten
țioase baluri din vremea aceea. (Biciurescu V., 2003

 

                                     Rețeaua de spații verzi, 1852

Rămânând în aceeași zonă, o altă
grădină se remrcă în a doua jumătate a sec. XIX; este vorba despre Grădina ”Rașca”. Aceasta se află pe locul în care astăzi se găsește Facultatea de Arhitectură
și Facultatea de Litere din cadrul Universității, pe Edgar
Quinet (Potra G, 1990). Deschisă în anul 1860, Grădina Rașca a devenit una
dintre cele mai vizate locuri de petrecere, atât pentru oameni bogați, cât și pentru cei simpli. Grădina Rașca este singura unde te poți plimba ascultând muzica(…)In
fiecare seară, grădina este iluminată
și în zilele de sărbătoare, iluminatul
este strălucitor. O stea mare din sticlă multicoloră si palmieri de tablă
purtând globuri colorate în loc de fructe anun
ță marile serate…mesele luminate de o
lumânare protejată de un manson de sticlă primesc consumatorii care pot, după
voie, să cineze sau să bea bere, limonadă, etc.
(Marsillac de U., 1877) Personalități importante ale acelei perioade au poposit aici, precum Eminescu,
Caragiale sau Vlahuță.

Un alt loc devenit
celebru prin doza lui de originalitate, putând fi apreciat pentru specificul
său: caracterul de parc de distracții structurat după standardele străine,
este Grădina cu cai, denumire după un carusel cu căluți ce se intâlnea
în acest spațiu al grădinii și după caii pe care îi deținea circul care se află acolo(Toma D., 2011).

După moda altor
grădini centrale, cu reprezentații teatrale renumite, s-a construit în
această grădină o scenă unde se dădeau piese pentru gustul publicului de
mahala, pe care jucau actori de mâna a doua sau a treia, sau chiar debutanții care mai apoi au devenit protagoniști ai scenei teatrale românești.

Tot în zona
centrală, o altă grădină ce s-a făcut remarcată și a cărui simbol a
rămas în istorie a fost grădina Blanduziei. Intrarea în această grădină se
făcea pe locul unde astăzi există restaurantul cu același nume. Constantin
Bacalbașa ne spune că era una din grădinile
centrale, renumită, unde în timpul verii se cânta o bună orchestră,
și unde se serveau crenvuști speciali, iar aproape de miezul nopții se aduceau cornuri calde.

Se remarcă astfel
caracterul aparte al acestor spații, orientarea acestor locuri către
latura culturală a orașului, către echilibrarea vieții dedicată distracției cu viața îmbogățită de cultură a celor ce frecventau aceste grădini. Marea majoritate erau
locuri care reuneau oameni de diferite condiții, dar care
veneau atrași de specificul acestor locuri.

În sec. al XIX-lea
grădina a căpătat numeroase valențe, fiind un spațiu care conduce la
transmiterea a numeroase stări. De aceea, pe lângă grădinile mari, publice, în
care se desfășurau diverse activități, în care se desfășurau diverse serate și recepții la care
participau toate personalitățile acelei perioade, existau și grădinile private, intime, în care se desfășurau de asemenea
evenimente culturale.

Un astfel de loc
era Grădina Oteteleșanu, care se afla pe locul unde astăzi
se află Palatul Telefoanelor de pe Calea Victoriei. În această grădină mare și răcoroasă, cu arbori bătrâni cânta
orchestra condusă de L. Wiest
(Potra G, 1990).
Istoricii spun că în acest spațiu se afla casa lui Iancu Oteteleșanu, în care ținea serate, baluri și recepții. Mai târziu se făcuse teatru de vară unde
nenumărate echipe sus
țineau spectacole (…).În timpul
iernii, pe un lac artificial se făcea patinaj
și tot aici aveau loc și meciuri de hochei (Potra G, 1990).

Grădina Warrenberg
se găsea în Mahalaua Izvor, ce se întindea pe locul în care astăzi se află
parcul cu același nume. Un citat din ziarul ”Viitorul Românesc” din anul 1845, amintește de această grădină menționând că pentru inaugurare patronul acesteia împodobise grădina cu patru sute de
lămpi de diferite culori, pentru a câ
știga admirația celor opt sute de spectatori veniți să asculte una dintre cele mai faimoase orchestre ale
vremii, condusă de dirijorul Ludwig Anton Wiest
(Cosma V.,2009).

Grădina Belvedere,
proprietate a biroului Dinicu Golescu, se întindea pe o mare suprafață. Era cuprinsă între Bd. Dinicu Golescu, până aproape de cartierul Giulești (Potra G., 1990; Filip P., 1999).

Toate aceste
locuri nu au făcut altceva decât să contureze un mod de viață, să scoată în evidență caracterul remercabil al unei epoci
dominată de culoare, muzică și dinamism. Aceste elemente au evoluat
transformând Bucureștiul într-un loc plin de viață și farmec. Grădinile, a căror poveste a fost mai sus amintită, sunt doar o
mică parte a locurilor acelor vremuri, sec.XIX-început de sec. XX. Din păcate
aceste locuri s-au pierdut în procesul de evoluție al orașului, reușind să supraviețuiască datorită unei istorii, ce nu
este cunoscută de foarte mulți. Imaginea spațiului public,
imaginea ”verdelui urban” s-a modificat continuu, ajungând astăzi la noi
semnificații și reprezentări.

Deși un număr mare de locuri, parcuri, grădini ale orașului au reușit să supraviețuiască ”istoriei”, ele au cunoscut
modificării ce au transformat Bucureștiul în ceea ce este astăzi, cu lucruri
mai mult sau mai puțin bune, dar cu siguranță fără atmosfera din trecut. Există, însă, și spații publice care s-au conservat reușind să-și continue existența. Chiar dacă ele încă există fizic, caracteristicile lor s-au modificat,
fiind astfel locuri mai puțin încărcate de emoție și incapabil să transmită anumite stări.

S-a pus accent și pe organizarea marilor parcuri ale Bucureștiului, fiind spații publice, deschise tuturor și bazate pe amenajări peisagere
valoroase, în stilul european al acelei perioade.

Orientarea către o
amenajare a ”Bălții Cișmigiului” a început încă din anul 1779, ajungând să fie a doua grădină
publică din București. A început restrâns în jurul cișmelei de pe Ulița Boiangiilor.

Grădina Kiseleff
este menționată din anul 1852, odată cu planul Boroczyn al Bucureștiului. Caracterul acestui spațiu a fost din ce în ce mai apreciat,
ajungând ca împreună cu șoseaua ce duce spre Băneasa să devină
spații publice de valoare ale Bucureștiului.

Anul 1860, a
marcat o etapă importantă a evoluției spațiilor verzi ale
orașului. La marginea Șoselei Cotroceni lua naștere prima grădină botanică din București. Acest lucru se
realiza sub coordonarea profesorului Ulrich Hoffman (Tarnavschi T., 1968).

Fostul parc al
Libertății, actualul parc Carol, a luat ființă în 1906, la aniversarea a 40 de ani
de domenie a Regelui Carol I. Acest parc a devenit un loc de valoare al Bucureștiului pe suprafața ce era folosită de către locuitorii
din zonă ca islaz pentru animale (Nicolae Șt.N., 2006).

Grădina Icoanei a
luat naștere încă din 1875 pe locul unui lac secat (Negruțiu F., 1975).
Într-un context similar se pare că s-a realizat și Parcul Ioanid
(fosta grădină a lui Pană Breslea) (Cosma V., 2009). Aceste două parcuri s-au
format în urma existenței unor bălți, adevărate
focare de infecție (Potra G., 1990).

Parcul Herăstrau,
a fost amenajat în mai multe etape, planurile fiind întocmite de către Fr.
Rebhun și Octav Doicescu. În 1939 a fost definitivă o primă parte a Herăstrăului,
care a devenit o zonă de agrement și distracție pentru
locuitoriii Bucureștiului.

Evoluția acestor parcuri a depins în primul rând de modul în care acestea au fost
percepute de către locuitori, în același timp și de modul în care locuitorii au evoluat, raportându-se la epoca în care trăiesc. Percepția oamenilor a
fost influențată în mod definitoriu de caracteristicile contextuale în care au evoluat
parcurile Bucureștiului. Imaginea unui parc urban poate fi reprezentată în diferite moduri,
relaționându-se la numeroși factori ai orașului: locuitori, sisteme de circulații, clădiri și activități urbane.

 

 

Fig. 3 Parcuri şi
grădini existente în Bucureşti în timpul perioadei comuniste şi înainte de
aceasta, Sursa: Negulescu V., 2010

Dacă în secolele XVIII-XIX, spațiile publice încep să-și dobândească anumite caractere și să contureze un sistem de spații coerente, cu
importanță la nivel urban,
în perioada 1940-1948 spațiile verzi cunosc o stagnare sau poate
chiar o involuție în cadrul orașului, prin relaționarea cu celelalte elemente. Perioada celui de-al Doilea Război Mondial și implicit criza politică a momentului nu a permis dezvoltarea conceptului de spațiu verde urban.

Un alt impact
puternic l-au avut planurile de sistematizare, care au jucat un rol important
în forma, dinamica și dimensionarea sistemelor urbane.
Aceste intervenții și-au pus amprenta asupra spațiilor publice, în special asupra spațiilor verzi,
influențându-le dezvoltarea. Astfel se remarcă un fenomen de oscilație a intervențiilor asupra spațiilor publice, intervențiile care au fost realizate fiind făcute în consecința unui proces de
sistematizare aflat în desfășurare. Deși numărul de spații verzi necesare la nivelul Bucureștiului nu a fost afectat, calitatea și modul în care acestea au fost realizate, au
condus la o diminuare a caracterului parcurilor și grădinilor din trecut. Noul layer de spații verzi urbane a complatat imaginea urbană a Bucureștiului, fără a întregi caracterul său de oraș. Orientarea momentului era către reconstruirea și amenajarea
parcurilor și grădinilor existente, crearea de noi
parcuri și scuaruri, sporirea numărului de parcuri și terenuri pentru educație fizică și sport, plantarea magistrarelor,
bulevardelor și străzilor, legarea spațiilor verzi
dintr-o localitate într-un sistem
unitar și continuu, locuri de joacă pentru copii și recreere. Aceste
noi elemente nu confereau, însă, orașului o identitate și o imagine
remarcantă.

Pentru București, experiența acestei perioade a servit ca un semnal de avertizare pentru evoluția zonelor verzi viitoare. Dupa 1989, s-a încercat revenirea lentă a unui
sistem coerent de spații, conservând specificul locului
respectiv. În prezent spațiul verde urban beneficiază de o
varietate de abordări în funcție de elementele sistemului urban la
care se raportează.

Se încearcă chiar
o recuperare a unor simboluri prin revenirea la elemente ce au aparținut unor epoci de mare importanță arhitecturală și urbanistică. Se pune accent pe scoaterea în evidență a unor detalii de mare finețe existente în unele din casele vechi din București. Elemente
precum pavilioanele de grădină sau chioșcurile sunt amenajări de mare valoare
care se mai găsesc în curțile caselor vechi din București și a căror valoare se încearca a fi salvată, aducându-i-se funcționlitatea. Ele adaugă considerabil
valoare și pitoresc caselor de epocă în care se găsesc. Faptul ca aceste mici
obiecte de detaliu sunt apreciate, confirmă anumite rădăcini culturale ale locuitorilor acestui
oraș, rămase neatinse, capabile să evolueze. Pe lângă pavilioanele neoromânești de influențe bizantine, mai pot fi remarcate în București minunatele balcoane vitrate Art Deco sau băncile de grădină neoromânești. Obiecte de o așa valoare nu pot
fi decât admirate și

valorificate
pentru a putea fi expuse cât mai mult timp, deoarece ele fac parte dintr-o tradiție a poporului român.

 

 

Prin analiza pe
care am încercat să o expun, am adus în prim plan evoluția conceptului de
spațiu verde și modul în care abordarea acestor spații intră într-un oarecare
ciclu, recăpătându-și astfel din valențele pe care le-a deținut la un moment dat.

Astăzi,
complexitatea peisageră, îmbogățită de un important accent modern și contemporan, nu
ignoră frumusețile și valorile unor elemente istorice, încercându-se  astfel împletirea unor epoci, cândva aproape
imposibilă.

 

autor: Stefan Daniela

 

Bibliografie:

 

 

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign