E-Antropolog

Antropologie urbană în SIGHIȘOARA. O perspectivă istorică

23 martie 2013 Adrian Majuru Transilvania

Antropologia urbană este una din cele mai
tinere ramuri ale antropologiei. Ea are ca obiect studiul orașului și a vieții
care se organizează în interiorul spațiului urban. O mare dezbatere în
interiorul acestei discipline constă, printre altele, în faptul de a ști dacă
antropologii urbani studiază «orașul» ca entitate particulară, sau «în oraș»,
adică diferitele forme de viață și activitate care se desfășoară.
Interesându-se predominant de lumea occidentală, se poate spune că antropologia
urbană a avut o participare deloc neglijabilă la apropierea între sociologie și
antropologie.[1]

În prezentul studiu de caz vom atinge unele aspecte
privind organizarea vieții sociale, economice și politice a orașului Sighișoara
în perioada evului mediu.

În sec. al XV-lea Sighișoara era un oraș puternic,
situat imediat după Sibiu în ierarhia celor 7 cetăți. Cel mai vechi recensământ
de la Sighișoara datează de la 1488 și ne arată existența a 600 de gopspodării,
20 de jeleri, 3 funcționari publici,, 2 morari, 9 săraci și 4 ciurdari. Pentru
comparație, în aceeași perioadă de timp, Sebeșul avea 238 gospodării, Cisnădie
avea 228 de gospodării, Sibiul avea 951 de gospodării, iar Brașovul, care era
cel mai mare oraș al Transilvaniei în avea vreme, avea 650 de gospodării în
Cetate și 890 în cele trei suburbii[i].

De la începutul sec. al XVI-lea (1517) datează cel mai
vechi statut orășenesc păstrat din Transilvania, statutul orașului Sighișoara,
care de fapt era o ”constituție” ce reglementa toate aspectele vieții urbane
medievale.

Din 1522 datează prima mențiune a unei școli la
Sighișoara și tot acum documentele atestă prezența mai multor studenți
sighișoreni la universitățile din Viena și Cracovia[ii]
(Nussbacher 1985 c, 126-129). În a doua jumătate a sec. XV s-au clădit și
primele așezăminte sanitare: un spital în partea de sud-vest a orașului,
menționat împreună cu o biserică la 1466, un azil pentru leproși în zona
”Siechof”, dincolo de Târnava Mare, atestat în 1507, se asemenea împreună cu o
biserică, precum și o baie comunală (Nussbacher 1987, 41).

În perioada medievală meșteșugarii sași din
Transilvania de sud erau considerați printre cei mai valoroși din sud-estul
Europei. Bijuteriile și pocalele din metal prețios, vasele liturgice lucrate de
aurari, se bucurau de mare trecere la curtea regală de la Buda sau la curțile
domnitorilor din Moldova și Țara Românească. Breslele era organizații medievale
complexe, în care erau reuniți spre întrajutorare meseriașii din aceeași specialitate.

Breslele erau conduse după statute sau regulamente
precise aprobate de Magistratele urbane (inițial de puterea regală). Cele mai
vechi statute datează din vremea regelui Ludovic I cel Mare (1376), fiind
ulterior reînoite și aprobate de Universitatea săsească. Aceste statute au
funcționat aproape neschimbate vreme de 300 de ani, până la dizolvarea
breslelor în 1872[iii]
(Göllner 1979, 69-70). Statutele din 1376 menționează patru orașe din
Transilvania de sud (Sibiu, Sighișoara, Sebeș, Orăștie) în care existau un
număr total de 19 bresle și 25 de branșe meșteșugărești din care menționăm:
brutarii, pielarii, tăbăcarii, cizmarii, fierarii (căldărari, rotari, săbieri,
lăcătuși, făurari de ace), curelarii, blănarii și cojocarii, mănușarii,
cuțitarii, mantelarii, pălărierii, frânghierii, țesătorii de lână, țesătorii
depânză, dogarii, butnarii, olarii, arcarii, croitorii și trăistarii[iv] (Drăguț
1968, 10; Nussbächer 1969, 266; Nussbächer 1987, 40).

La fel ca în occidentul Europei, încă de la început,
regulamentele au precizat faptul că breslele nu aveau voie să-și desfășoare
activitatea decât între zidurile orașelor (”intra muros”), meșteșugurile fiind
prin excelență activități urbane care pretindeau stabilitate și siguranță.
Breslele se ocupau cu aprovizionarea cu materii prime, organizau producția,
fixau prețurile la un nivel rezonabil și precizau condițiile de desfacere.
Controlul calității și eliminarea de pe piață a produselor falsificate,
realizate de meșteri neautorizați, cădeau de asemenea în sarcina breslelor.
Întrucât calitatea produsului era cerința esențială, marfa trebuia marcată de
către meșter cu semnul său specific (”signatum”).

La fel ca orașele, breslele erau organizații închise
pentru negermani. La ucenicie nu erau admiși decât ”copiii rezultați din
căsătorie legitimă, creștină, din familii cu bun renume și de neam german”
(Göllner 1979, 75).

În fruntea unei bresle stăteau doi staroști, un
staroste bătrân (”Zunftmeister”) și adjunctul său mai tânăr, aleși pe patru
ani. Urmau ”tatăl calfelor” (”Gesellenfater”), doi supraveghetori
(”Schaumeister”) și notarul breslei (”Zunftschreiber”). Într-un statut al
breslei șelarilor din Sighișoara se făcea următoarea precizare: ”ucenicii,
calfele și meșterii care doresc să fie acceptați în breaslă trebuie să fie
cinstiți și corecți, conform obiceiului german”.

Pentru a fi admis la meserie ucenicul sas trebuia să
plătească o taxă în bani, să facă donații de vin sau ceară și să parcurgă o
perioadă de probă. Odată acceptat, băiatul de 10-12 ani ieșea de sub autoritatea
părinților și intra în familia meșterului. Ucenicia dura 3-4 ani, după care
urma ”eliberarea din ucenicie”. Dacă adunarea breslei dădea aprobare, ucenicul
primea o scrisoare sau diplomă de ucenic (”Lehrbrief”) și intra în categoria
calfelor (”Geselle” sau ”Knecht”), rămânând în continuare în atelierul
meșterului unde lucra și primea un salariu ceva mai mare. Ziua de muncă dura din
zori și până noaptea târziu, în evul mediu neexistând reglementări cu privire
la durata muncii.

După câțiva ani o calfă care dorea să devină meșter
trebuia să facă o ”călătorie profesională”, lucrând în alte orașe, la mai mulți
meșteri, ajungând uneori până în Europa de vest. Începând din sec. al XVIII-lea
el primea de la notarul breslei o ”carte de călătorie” („Wanderbuch”), în care
”tatăl calfelor” din fiecare localitate nota perioada lucrată și calificativul.
Schimbul permanent de cunoștințe tehnice cu apusul Europei le-a asigurat
meseriașilor sași o anumită preeminență zonală în practicarea tuturor
meseriilor.

Breslele nu au fost numai organizații economice. Ele
au participat activ la construirea de biserici, fiecarea breaslă având în
interiorul bisericilor un altar al sfântului protector (până la Reformă), bănci
și cuiere inscripționate, ocupând poziții precise în spațiul bisericii, conform
rangului breslei. Tot în sarcina breslelor cădea și îngrijirea orfanilor,
văduvelor, săracilor și bătrânilor rămași singuri. Societatea urbană medievală
a oferit sprijin substanțial tuturor celor aflați în dificultate, existând
stabilimente sanitare (spitale-azil) în acest scop. Tot în sarcina breslelor
cădea și apărarea burgului, fiecare breaslă primind spre apărare o porțiune din
zidul de incintă și un anumit turn. În timp de război, la asedii, toți
meșteșugarii deveneau luptători, ocupându-și locul bine precizat în turnuri sau
pe galeriile de tragere din spatele zidurilor.

Pe măsură ce forța economică a breslelor a crescut în
cursul sec. XV-XVI, fruntașii breslelor mai puternice au început să intre în
viața politică ajungând consilieri (senatori), primari, judecători regali sau
scăunali, constituind acea pătură bogată de ”patricieni”.

Membrii breslelor formau o mare familie care participa
în comun la sărbătorile și evenimentele interne: ”tocmeala ucenicilor”, ”masa
meșterului”, ”alegerea noului staroste și transmiterea lăzii” etc. cu
banchetele și mesele festive care le însoțeau. Mai târziu sistemul breslelor a
intrat în declin treptat, începând cu sec. XVIII-lea, odată cu apariția
manufacturilor, și a ieșit din istorie la 1872, când au fost desființate.

Vecinătatea săsească (”Nachbarschaft”) a fost o
instituție socială medievală specific germană, cu structură democratică, cu
bază teritorială, etnică și confesională. Ștefan Ludwig Roth a definit-o
astfel: ”vecinătatea este o comunitate frățească, teritorială, ai cărei membri
beau apă din aceeași fântână, stau de gardă în timpul nopții pentru liniștea
tuturor, își construiesc împreună casele, se comportă ca niște rude în cazul
apariției unei boli sau catastrofe, se odihnesc pe același catafalc, își sapă
mormintele, își conduc morții pe ultimul drum, la sfârșitul înmormântării
cinstesc împreună pe cei care i-au părăsit și apoi, din devotament, au grijă de
văduvă și de copiii rămași orfani”[v] (Mihăilescu
2002, 14).

Vecinătatea la germanii din Transilvania a fost o
fraternitate laică ale cărei funcții de bază erau ajutorul reciproc în toate
ocaziile, protejarea comunității și ocrotirea valorilor moralei creștine. O
vecinătate se conducea după norme și reglementări precizate în statute, după
modelul breslelor. În frunte se afla un ”tată de vecinătate” (”Nachbarvater”)
mai bătrân, dublat de un ”tată mai tânăr”, ambii aleși democratic pentru o
perioadă de 2-4 ani. Fiecare vecinătate avea o ladă prevăzută cu două
încuietori unde se păstrau statutele, tabla de convocare (”Taffel”), ștampila,
banii și documentele contabile care înregistrau sumele provenite din cotizații,
amenzi, donații precum și cheltuielile etc.

Cu ocazia adunării anuale numită și ”ziua judecății”
(”Richtag, Sittag”), lada vecinătății era adusă și așezată pe masă de cei doi
conducători. Acum se făcea o verificare a situației financiare după care urma
”judecata”, prilej cu care se citea cu glas tare lista celor care comiseseră
abateri de la sistemul de valori morale sau nu participaseră la activitățile
comune și se aplicau amenzile. Erau aspru pedepsite furtul, comportamentul
indecent, înjurătura sau sudalma în public etc. Erau criticate consumul excesiv
de alcool, jocul de cărți, îmbrăcămintea ostentativă, cearta între vecini sau
cearta în familie. Erau amendate absențele de la muncile comunitare sau de la
nunți, petreceri, înmormântări.

Vecinătățile au fost organizații autonome cu reguli
proprii, nesubordonate vreunei autorități centrale, politice sau religioase.
Prin intermediul lor se transmiteau către populație toate ordinele și
hotărârile Primăriei. Vecinătățile participau în comun la muncile de interes
obștesc (repararea drumurilor, îngrijirea cimitirelor etc.), ajutau biserica în
toate situațiile, îngrijeau pe membrii comunității aflați în dificultate.
Lăuzlele erau ajutate de femeile din vecinătate care, prin rotație, aduceau
zilnic mâncare proaspătă. Erau ajutați bolnavii, bătrânii singuri, orfanii.

În Sighișoara prima mențiune documentară a unei
vecinătăți datează din 1526 – vecinătatea din strada Șaeșului[vi] (Lienert
1998, 303-333; Mihăilescu 2002, 17).

Vecinătatea ca formă de organizare socială a
supraviețuit, și nu numai, a fost adoptată și de celelalte etnii (români și
maghiari), păstrând forma de organizare, însă cu o reducere semnificativă a
obiectului de activitate (s-a păstrat în special ca formă de întrajutorare în
caz de deces).

Vecinătățile au reprezentat expresia puternicului
spirit civic și de solidaritate socială care a caracterizat populația germană
din Transilvania începând din perioada medievală până în epoca modernă și
contemporană.

În prima jumătate a sec. al XVI-lea, până la formarea
Principatului, se observă o creștere continuă a importanței politice a
orașului. În 1501 ”Universitatea Săsească” se întrunește la Sighișoara. La 10
febr. 1506 la Biserica din Deal se deschideau lucrările Dietei Transilvaniei,
cuprinzând pe toți reprezentanții nobilimii maghiare și secuiești și ai
orașelor săsești. Este un eveniment important deoarece aici se decide întărirea
unirii celor trei națiuni (”Unio trium nationum”) din Transilvania,
refăcându-se înțelegerea inițială din 1437 de la Căpâlna. Cu această ocazie se
decide alcătuirea unei curți de judecată pentru litigiile dintre cele trei
națiuni privilegiate, curte care urma să se întâlnească de două ori pe an.
Diete s-au desfășurat în continuare la Sighișoara în 1516, 1527, 1535 și 1540.

Orașle regale libere, așa cum a fost Sighișoara
medievală, au beneficiat de privilegiul autonomiei administrative și
judecătorești, alegându-și singure organele de conducere: primarii, judecătorii
de Scaun, dregătorii Sfatului, ”centumvirii” etc. Fiecare oraș săsesc avea
propria ”constituție”, cunoscută sub numele de ”statutele orașului”, conținând
norme juridice și administrative, dispoziții obligatorii pentru toți locuitorii
protejați de zidurile Cetății și ”înzestrați cu privilegii, ca să ducă o viață
bună și fericită”. Statutele de la Sighișoara provin din anul 1517, dar fără
îndoială că vor fi existat statute mai vechi, întrucât Sighișoara căpătase rang
de oraș, conform documentelor, încă din sec. al XIV-lea.

 

Statutele Sighișoarei din 1517 conțin următoarele
articole:

  1. Conform
    poruncilor regelui Wladislaw II al Ungariei din 24 febr. 1513 toți
    pictorii, dulgherii, șelarii, strungarii în lemn și zidarii care s-au
    mutat în Orașul de Jos se vor întoarce în Cetate, iar toți cei care vor
    construi case în Cetate vor primi scutire de impozite pe 7 ani.
  2. La alegerile
    anuale pentru Sfatul orașului jumătate dintre membrii Sfatului trebuie să
    fie aleși dintre locuitorii Cetății și cealaltă jumătate dintre locuitorii
    Orașului de Jos.
  3. Potrivit
    obiceiului din vechime toate adunările Sfatului, precum și judecățile de
    orice fel, civile sau criminale, vor fi ținute numai în Cetate.
  4. Comerțul cu
    amănuntul este permis numai în Cetate.
  5. Nici un
    străin (negerman) nu va putea fi găzduit în Cetate.
  6. Numai
    cetățenii din neam german pot cumpăra case pe teritoriul orașului
    Sighișoara.
  7. Membrii
    celor patru bresle mai mari ale orașului: croitorii, aurarii, curelarii și
    lăcătușii vor locui numai în Cetate.
  8. Aceste
    bresle își vor expune mărfurile spre vânzare la târgul săptămânal în
    locurile precizate de Sfat: cizmarii dub ”bolta” lor, iar tăbăcarii mai
    jos decât cizmarii.
  9. Măcelarii
    pot vinde carne zilnic în Orașul de Jos cu excepția zilelor de joi și
    sâmbătă și în perioada târgului anual.
  10. Țesătorii de
    postav își vor desface mărfurile în continuare în vechiul loc.
  11. Peștele
    proaspăt sau sărat trebuie vândut numai în Cetate. Peștele proaspăt rămas
    nevândut în ziua de joi, poate fi vândut după amiază și în Orașul de Jos.
  12. Cine va
    scoate sabia din teacă în Cetate, își va pierde mâna, iar cine va provoca
    vărsare de sânge, ăși va pierde capul.

Statutele acestea, pe de o parte, fixează în scris stari
de lucruri mult mai vechi și, pe de altă parte, oglindesc situația de la
începutul sec. XVI-lea, când Cetatea începuse a fi părăsită de locuitori din
multiple motive. Regele intervine direct supralicitând importanța și valoarea
Cetății, întrucât avea nevoie de orașe bine fortificate într-un moment în care
imperiul otoman era în expansiune.

În același timp, statutele pun în evidență o anumită
tensiune între cele două părți ale orașului. Cetatea își menține dominația, dar
rolul Orașului de Jos începuse să crească. În spatele dispozițiilor din
articolul 2 se pot întrezări conflicte latente între pătura mijlocie din Orașul
de Jos (”Inwanner”) și ”patriciatul” (”Bürgermänner”), care locuia de
preferință în Cetate. În 1514 avuzeze loc o răscoală soldată cu uciderea lui
Antonius Polner și, pentru preîntâmpinarea altor evenimente de acest gen, s-au
introdus măsurile de la articolul 12. În statutele din secolele următoare va
reapare rivalitatea dintre cele două părți ale orașului. Astfel, în statutele
de la 1608 și 1624, se decidea la articolul 1 ca primarul să fie ales
alternativ, doi ani din rândurile locuitorilor Cetății și doi ani din rândurile
celor din Orașul de Jos, ”pentru a păstra pacea și unitatea între Cetate și
Orașul de Jos”. De asemenea, cei doi juzi (judele regal și judele scăunal) vor
fi aleși, unul din Cetate, iar celălalt din Orașul de Jos.

În afară de statute Sfatul orașului a emis de-a lungul
timpului o sumă de dispoziții și reglementări privind găzduirea străininilor,
obligațiile militare ale cetățenilor în caz de asediu, situația jelerilor
(maierii, persoane fără avere care lucrau în agricultură pe moșiile celor din
oraș), restricțiile vestimentare pentru diferitele categorii de locuitori etc[vii].
(Nussbächer 1964, 14). După Reformă au fost elaborate regulamente de
comportament social și regulamente vestimentare (”Kleider Ordnungen”) destul de
stricte, prin care se urmărea disciplinarea socială, eliminarea exceselor și
standardizarea morală a societății orbane săsești[viii].
(Mărgineanu 2003, 251-252)

Sfatul orașului (”Magistratul”, ”Senatul”) era
instituția cea mai înaltă, autoritatea supremă a orașelor săsești. Sfatul avea
atribuții administrative și judecătorești, fiind format de regulă din 12 membri
(”Senatores”, ”Ratsherren”) în frunte cu un Primar (”Magister civium”,
”Bürgermeister”). Inițial, în sec. XIII-XIV, conducerea orașelor săsești s-a
aflat în mâna unor ”comites” sau ”Gräffen”, nobili proprietari de pământuri și
imobile, în general fruntași ai obștilor săsești care s-au instalat în
Transilvania. Comitele Wasmundus (1300) poate fi considerat cel mai vechi
conducător al Sighișoarei, următoarele mențiuni documentare privind existența
unor comiți sunt din 1349 și 1369, după care aceștia dispar din documente[ix] [x] (Lingner
1998, 118; Niedermaier 2000, 1)

În evul mediu funcțiile de senatori erau considerate
”de onoare” și nu erau remunerate; în consecință, numai oamenii cu stare își
puteau permite să facă politică fără să-și pericliteze situația materială,
neglijându-și munca. Dacă cineva refuza onoarea alegerii ca membru al sfatului,
acela era supus unei amenzi substanțiale. Singurul avantaj, precizat prin
reglementări pentru membrii Sfatului, era scutirea de impozit pe clădiri pentru
perioada de un an, cât dura un mandat. Magistratul sau Sfatul avea atribuții
judecătorești și administrative, reglementa viața economică (breslele),
finanțele publice (impozitele), ordinea publică, organizarea militară în
scopuri defensive etc. Opt senatori erau responsabili ai celor opt cartiere
(”octavale”) ale orașului medieval. Primarul, împreună cu trei senatori,
răspundea de activitățile financiare privind colectarea și utilizarea
fondurilor publice, iar senatorii mai tineri răspundeau de liniștea publică în
timpul nopții și de organizarea apărării în caz de război. Magistratul avea un
aparat funcționăresc pentru colectarea impozitelor, un detașament de militari
(”trabanți”) conduși de un căpitan, pentru ordinea publică, precum și un
serviciu de curierat format din călăreți pentru transmiterea ordinelor etc. Tot
Magistratul asigura întreținerea salariaților specializați ai orașului:
preoții, profesorii, notarul sau secretarul, organistul, directorul ceasului,
bărbierul orașului etc.

Cu timpul schema funcționarilor din administrația
publică se va amplifica mult. De la trei funcționari publici menționați la 1488
se va ajunge la sfârșitul sec. al XVIII-lea la următoarea structură a
aparatului administrativ: conducerea orașului și Scaunului o aveau în
continuare primarul și Magistratul sau Sfatul. Dintre senatori, unul era viceprimar,
un altul funcționar fiscal regal, trei erau inspectori de Scaun, doi inspectori
de breaslă și un inspector de temniță. Ceilalți funcționari erau: un orator al
comunității, un perceptor alodial, un vicenotar, doi secretari judecătorești,
un căpitan al gărzii, un maistru silvic, un arhivar, un procurator fiscal, un
cancelist și întocmitor de acte, un maistru de încartiruire, patru colectori de
impozite, patru comisari ai națiunii, un medic al orașului, un medic de spital,
un chirurg al orașului și Scaunului, două moașe ale orașului, un judecător al
pieței, un temnicer și doi reparatori ai ceasurilor de turn. Paznicii și
oamenii de serviciu se împărțeau astfel: doi oameni de serviciu la primar, doi
la judecătorie, unul la viceprimar, șase la colectorii de impozite, doi paznici
de pădure și doi călăreți curieri – pentru transmiterea ordinelor[xi]
(Marienburg 1813, paragraful 267).

Magistratul elabora statutele orașului și dădea
ordonanțe sau decizii interne obligatorii pentru toți locuitorii. Tot în
sarcina acestei instituții intrau și repartizarea și perceperea diverselor taxe
și impozite. La fel ca în celelalte orașe săsești, la Sighișoara impozitarea se
făcea pe unități fixe de impozitare numite ”dica”, iar impozitele erau ridicate
de ”responsabilii de dică”. În 1522 sunt menționate 45 de astfel de unități de
impozitare pe teritoriul orașului (Nussbächer 1964, 18).

Atribuțiile judecătorești ale Sfatului orașului erau
printre cele mai importante. După ce orașul a obținut privilegiul de
jurisdicție criminală, Sfatul a început să funcționeze și ca for de primă
instanță pentru toate cauzele criminale medievale: omor, vrăjitorie, adulter,
trădare, tulburarea liniștii orașului etc. Concomitent Sfatul de la Sighișoara
funcționa și ca instanță de apel pentru toate cauzele civile provenite de la
Judecătoria Scăunală, de la Divizoratul de Saschiz și de la cele 13 sate cu
populație germană aflate pe domeniile feudale de la nord de Târnava Mare, în
pământ comitațional.

În fruntea ”cancelariei” Sfatului se afla secretarul
sau notarul (”notarius”) care, spre deosebire de senatori, era numit pe viață
în această funcție. Secretarul trebuia să aibă cunoștințe în toate domeniile în
care activa Sfatul și să cunoască la perfecție cele trei limbi oficiale ale
Transilvaniei medievale: latina, maghiara și germana. Secretarul întocmea
protocoalele Sfatului, redacta toate hotărârile, ținea registrul de socoteli,
fiind unul din cei trei responsabili cu finanțele orașului etc. Primul notar
menționat la Sighișoara apare în anul 1407, cam în aceeași perioadă cu cei
menționați la Brașov și la Sibiu (Nussbächer 1964, 19). Au existat la
Sighișoara patru notari remarcabili care au activat în sec. al XVII-lea, unii
dintre ei fiind autori consacrați de cronici: ”Ursinus”, notar între 1602-1621,
Z. Filkenius, notar între 1622-1636, Georgius Kraus, notar între 1646-1679,
autorul celebrei ”Cronici a Transilvaniei” și J. Krempes, notar între
1679-1693, de asemenea autor al unei cronici a țării pentru perioada 1608-1660[xii] (Feneșan
2001, 47-80).

În directă subordonare față de Sfat se aflau alte două
organisme cu atribuții legate de ordinea publică, jurisdicția minoră și
testamentară: ”Villicatul” și ”Divizoratul”. Villicul (”der Hann”) se ocupa de
activitățile economice și comerciale, avându-l în subordine pe judele târgului
(”Judex fori”), ales dintre ”centumviri”, pe arhitectul orașului (”Bauherr”) și
pe paznicii porților, ai pădurilor și ai câmpului. Divizoratul era instituția
oficială la care se adresau mlștenitorii celor decedați pentru împărțirea corectă
a averilor rămase.

”Comunitatea celor o sută”, cel puțin în primele
timpuri, a fost instituția care reprezenta interesele păturii mijlocii ce forma
majoritatea cetățenilor burgului (”Inwanner”). La germani acești 100 de
reprezentanți ai poporului sunt menționați încă din antichitate. Cornelius
Tacitus precizează primul existența ”celor o sută” la germanii din vremea sa:
”Câte o sută de oameni din popor stau pe lângă fiecare căpetenie cu sfat și
întărire a deciziilor sale”[xiii]
(”Centeni singulis ex plebe comites consilium simul et auctoritas adsunt” –
Tacitus, 12, 3).

Și în perioada medievală ”cei o sută” aveau atribuții
oarecum asemănătoare pe lângă Sfatul orașului. Ei participau la elaborarea
statutelor, aveau atribuții de verificare și control în domeniul financiar,
participau la elaborarea deciziilor importante din viața economică și politică
și aveau atribuții electorale esențiale, întrucât decideau alegerea primarului,
a judelui regal, a judelui scăunal și a villicului.

Documentele menționează destul de târziu această
instituție, în 1501, documentele arătând clar că manoritatea celor care
compuneau această comunitate centumvirală erau meșteșugari. La Sighișoara, pe
lista centumvirilor din 1689 erau menționați între alții:”12 cizmari, 10
cojocari, 4 fierari, 3 aurari, 3 funari, 2 bărbieri, 2 negustori, 2 notari, 1
curelar, 1 croitor, 1 șelar, 1 lăcătuș, 1 butnar, 1 săpunar, 1 măcelar, 1
găitănar, 1 cositorar, 1 ceasornicar etc.” (Nussbächer 1964, 28).

Universitatea săsească nu a fost o instituție de învățământ
superior, cum s-ar putea crede la prima vedere, ci o instituție
administrativ-teritorială medievală, specifică Transilvaniei de sud. Termenul
latin ”universitas” înseamnă totalitate, comunitate, obște, iar în cazul nostru
desemnează totalitatea locuitorilor germani liberi juridic, aflați pe
teritoriile celor 10 scaune și 2 districte, în frunte cu reprezentanții lor de
la Sibiu.

Oficializată în 1485 sub regele Matia Corvinul,
Universitatea Săsească a funcționat până în a doua jumătate a sec. al XIX-lea,
apărând constant drepturile și libertățile sașilor din Transilvania. Organul de
conducere al acestei instituții era ”Adunarea generală a Universității”,
alcătuită din reprezentanți ai tuturor localităților, care se reuneau la Sibiu
de două ori pe an. Instituția permanentă care rezolva problemele curente ale
Universității și care-i reprezenta pe toți sașii în intervalul dintre două
sesiuni ordinare era Magistratul sau Sfatul orașului Sibiu (Nussbächer 1987,
18).

Universitatea avea atribuții juridice, fiind instanță
superioară de apel pentru toate cauzele nerezolvate în centrele de Scaun,
atribuții militare, judele regal de la Sibiu, care era și comite al sașilor,
fiind comandantul oștirii pe care ei trebuiau să o ridice în caz de război,
precum și atribuții fiscale, repartizând sarcinile fiscale și colectând
impozitul general pe care sașii îl datorau puterii centrale protectoare (regele
sau principele). În același timp, Universitatea mai avea atribuții ți în
domeniul economic, fixând prețurile la produsele meșteșugărești și agricole din
teritoriu, stabilind sistemul de măsuri și greutăți, iar din sec. al XVI-lea a
primit și dreptul de a aproba înființarea de bresle și de a stabili statutele
acestor organizații, drepturi care până atunci aparținuseră puterii regale. Tot
Universitatea stabilea reprezentanții națiunii săsești în parlamentul general
al Transilvaniei (”Dieta”).

Făcând o comparație cu situația din unele regate
occidentale (Franța), Th. Nägler consideră că, în parlamentul Transilvaniei,
Universitatea constituia un fel de ”stare a treia”, reprezentând categoria
meșteșugarilor și negustorilor din Transilvania[xiv] (Nägler
1997, 158-159).

 

Fără structuri ierarhice de tip feudal, fără nobili și
iobagi, protejați de rege față de ingerințele și abuzurile nobilimii, cu
obligații fiscale și militare precis stabilite, sașii din provincia Sibiului au
reprezentat o enclavă de libertate în mijlocul unei societăți feudale bazate pe
dependență personală, enclavă fără analogii în Europa medievală.

autor: Oana Nits


[1]    http://fr.wikipedia.org/wiki/Anthropologie_urbaine
– traducere


[i]     Nussbächer, G. 1987: ”Din cronici și hrisoave. Constribuții la istoria Transilvaniei”
București, 1987.

[ii]    Nussbächer G. 1985 c: ”Neue Beitrage zur Schässburger Schulgeschichte in 16 Jh.”, in A. U.
Ch. II, Buk., 1985, 145-148.

[iii]   Göllner, C. 1979: ”Geschichte der Deutschen auf dem Gebiete Rumäniens”, Bukarest 1979.

[iv]   Drăguț, V. 19968: ”Cetatea Sighișoara”, București, 1968

[v]    Mihăilescu, I. 2002: ”Vecini și vecinătăți în Transilvania”, București 2002

[vi]   Lienert, H. R. 1998: ”Die Nachbarschaften der Stadt Schässburg”, în ”Schässburg Bild…”,
1998, 303-334.

[vii]  Nussbächer G. 1964: ”Scurtă schiță a istoriei și administrației orașului și scaunului
Sighișoara până la 1700”, Brașov 1964 (manuscris în MMS).

[viii] Mărgineanu, M. 2003: ”Prestigiu, putere, avere. Ierarhiile orașului în  Transilvania sec. XVIII”, în ”Cum scriem
istoria? Apelul la științe și dezvoltări metodologice contemporane”. Alba Iulia
2003.

[ix]   Lingner, W. 1998: ”Die Bürgermeister der Stadt Schässburg – 1300-1994”, în Schässburg
Bild einer siebenbürgischen Stadt”. Heilbronn, Verlag Gerhardt Rautenberg.

[x]    Niedermaier, P., Gutt, R.,
Bodor, S. 2000:
”Atlas istoric al orașelor din
România. Sighișoara.”, București 2000.

[xi]   Marienburg, L. J. 1813: ”Geographie des Grossfürstentums Siebenbürgen”, Hermannstadt 1813.

[xii]  Feneșan, C. 2001: ”Doi cronicari ardeleni din sec. al XVII-lea”, Timișoara 2001

[xiii] Tacitus, C. 1962: ”De origine et situ germanorum”, București 1962.

[xiv] Nägler, Th. 1997: ”Românii și sașii, București 1997.

 

 

 

 

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign