Bucureşteanul.Scurta perspectiva istorico-antropologica

Asa cum observa Andrei Oişteanu intr-un interviu
recent1 nu intâmplator Bucuresti este un cuvânt la plural, deoarece nu este vorba de un oraş,
ci de o sumedenie de oraşe (de fapt, sate ).  Daca se poate spune ca fiecare oras
important are o identitate culturala, identitatea Bucurestiului este lipsa sa
de identitate. Locuitorii sai sunt veniti  din o multime de locuri, cu o multime de culturi şi civilizatii, fie (in numar restrâns) din afara României, fie din
interiorul ei . Prea multe civilizatii la un loc, prea multe identitati
culturale ajung sa creeze un oraş, respectiv un oraşean lipsit de identitate, cel putin
aparent. Pe intreaga perioada a ocupatiei turceşti oraşul a atras diferite
grupuri etnice alogene : armeni, , evrei, germani, unguri , etc. Fiecare din
aceste grupuri a trait in cartiere separate, pastrându-şi traditiile si credinta, pe care le
considerau superioare celorlalte, dar nu a devenit niciodată semnificativ ca mărime in fata
majoritătii româneşti. Legenda
potrivit căreia Bucureştiul ar fi al
doilea oras maghiar in privinta populatiei este o pura fantezie , dar existenta
ei sugerează caracterul multietnic al populatiei in perioada medievală.  Mai este vorba despre comunităti de greci,
armeni, bulgari, turci, sârbi, macedoneni, macedo-români şi aşa mai departe, veniti deci din sudul Balcanilor, mai ales in a doua jumătate a secolului al
XIX-lea şi inceputul secolului
XX, dar şi in perioada
interbelică, perioadă in care Romania (capitala in mod special) era considerată ca spatiu de
imigrare economică, iar tari ca Grecia, Serbia, Bulgaria, care şi ele suferiseră un indelungat jug otoman, erau mai sărace decât România. Pe de alta
parte, un anume tip de toleranta româneasca a atras multe etnii. S-au constituit
adevarate cartiere de catre aceste comunitati etnice , care erau vecine,
apropiate. Cartierul armenesc din jurul Strazii Armeneşti, cu Biserica Armeneasca, este aproape de cartierul grecesc, cu Biserica
greceasca, şi vecin cu
cartierul evreiesc, cu ale sale patru sinagogi de lânga Piata Unirii .
Denumiri ca : strada Polona, strada Italiana şi aşa mai departe,
sugereaza comunitati etnice care traiau, daca nu impreuna, cel putin in buna
vecinatate,  ceea ce este caracteristica
principală a unui oraş multietnic şi multicultural. Ce-i drept, populatia
majoritară valahă nu era percepută prea favorabil de catre minoritarii veniti aici ca să muncească : “ spiritul poporului
este grosolan si necioplit, ei sunt deopotrivă cu vitele; nu se
ingrijesc de nici o slujba ostăşească şi nici de treburile obşteşti ; sunt atat de
porniti pe hartă şi pe ceartă, incât de cele mai multe
ori nu se dau in lături de a-şi omori domnii şi sunt veşnic nemultumiti, oricum ar sta lucrurile. “ 2  .                            Este
drept că o
parte dintre aceste tare au fost luate de catre valahi chiar de la celelalte
etnii :  “ Valahii sunt iubitori de noutăti, inşelători ca grecii si neruşinati ca tiganii, avand o fire nestatornică, impulsivă şi
brutală, ştiindu-se ca Valahia nu duce lipsă de nimic, decât de oameni harnici şi cinstiti. Trândăvia, lenea, par congenitale, căci se regăsesc veacuri de-a rândul. In secolele XVII-XVIII
servitorii erau in general balcanici apoi balcanicii vor lăsa locul ungurilor şi saşilor. Românii sau tiganii sunt arareori văzuti la muncă. Tăranul sau omul
simplu işi indură mai bine sărăcia lucie
decat să se
bage slugă. Se
observă că servitori in Bucureşti sunt in unanimitate unguri, bulgari,…pe când românii mai bine mor de foame decat
sa vie slugă la
oraş. Chiar când mizeria ii aduce in această stare, ei nu sunt buni de nimic şi par loviti de o incapacitate naturală de a asculta de porunci şi de a implini ordinele. “ 3
Se pune pe bună dreptate intrebarea : din ce cauză bucureşteanul/valahul/românul a ajuns la acest nivel de
degradare , care să-l
faca de ocară in
ochii celorlalti ? Un neam care vorbeste o limbă derivată din latina stăpânilor de odinioară ai lumii, a ajuns sa
fie asuprit şi dispretuit de urmasii unor
popoare pe care strămoşii săi le priveau la rândul lor dispretuitori, socotindu-le “barbare” . Pentru a
răspunde
ar trebui să căutăm intâi rădăcinile acestui popor, format pe
un areal vast ce cuprindea partea europeană estică a Imperiului Roman, adică intreaga peninsulă balcanică şi
Pannonia , şi mai mult decat atât, Carpatii Păduroşi
şi muntii Tatra la nord şi stepa din nordul Marii Negre, spre est. Strămoşii
nostri sunt, orice s-ar spune, foştii “tărani” ai Imperiului roman.
Legionarii lăsati
la vatră au
fost improprietăriti
cu pământul cucerit de ei , pe care au
inceput să-l
cultive cu hărnicie
impreună cu
familiile lor, uneori mixte (amestecându-se deci cu fondul daco-tracic) , multi dintre ei ocupându-se cu creşterea animalelor. Anonymus spunea ca ungurii au găsit la sosirea lor in câmpia Panonica pe slavi şi pastores romanorum . In fata şuvoaielor nesfârşite
ale poparelor migratoare, descendentii romanilor nu au avut alta solutie decat
sa caute adăpostul
sigur al muntilor şi să incerce să supravietuiasca cu orice pret,
in comunităti
mici, răzletite
pe un vast teritoriu. O vreme, ocupantii i-au tentat cu oferte de genul celei făcute de hanul avarilor : “ Ieşiti, arati şi semănati. Noi vă vom lua doar jumătate ca dare.”  Unii au ieşit
şi in timp au fost asimilati de cuceritori
(analizele genetice arată că nu există mari deosebiri din punct de vedere genetic intre maghiarii
şi românii de astăzi) altii au rămas mai departe in munti ducându-si traiul seminomad impreună cu turmele lor de oi . Multi au
ajuns la o economie de subzistentă , la traiul de pe o zi la alta, asemeni proscrişilor. In acest timp , barbarii au luat in stăpânire câmpiile si zonele fertile ale
Europei centrale, au fondat oraşe şi au asimilat civilizatia greco-romana, dând naştere
tuturor popoarelor moderne care ii privesc acum “de sus” pe urmaşii anticilor romani. Barbarii au devenit cetateni
egali in drepturi , membri ai comunitatilor situate intre zidurile oraşelor, obişnuindu-se
sa faca fata impreuna pericolelor exterioare, dezvoltând deci o conştiinta cetateneasca (si chiar democratica)  in timp ce românii, traind izolati, sunt lipsiti
de aceasta conştiinta de cetatean , care ar
trebui sa-i determine sa se opuna din faşa
oricarei masuri antidemocratice , oricarei actiuni externe impotriva tarii lor,
sau oricarei incalcari aduse unei legi. Spre deosebire de alte popoare, românii sunt complet lipsiti
sentimentul solidaritatii, care ar trebui sa-i uneasca in fata nedreptatii sau
a duşmanilor.        Legea suprema a românului este
supravietuirea cu orice pret.  Teritoriile din
sudul şi estul Carpatilor au fost teatrul unor
nesfârşite războaie dintre bizantini şi
migratori , iar apoi chiar al popoarele barbare intre ele , astfel incât a ajuns să aibă o populatie stabilă şi
entităti
statale demne de luat in seamă doar in momentul in care regii Ungariei au hotărât sa formeze state-tampon in fata
invaziilor mongole. Dar şi aceste state au căzut repede sub jugul turcilor,
care le-au muls secole de-a rândul toate resursele, şi
care, spre deosebire de avarii de odinioară, nu erau dispuşi să le lase băştinaşilor
nici măcar
jumătate,
ci le lăsau
strictul necesar pentru supravietuire. In vreme ce popoarele din Europa centrală şi de
vest isi clădeau
cu temeinicie viitorul, inmultind surplusul produs de fiecare generatie, strămoşii
noştri erau spoliati sistematic de popoare
primitive, care trăiau
numai din jaf si pradă. In
aceste conditii , nu este de mirare că valahii au pierdut interesul pentru muncă, de vreme ce le era imposibil să se bucure ei inşişi de roadele ei.
S-a ajuns la o degradare progresivă a unui neam constrâns sa trăiască din expediente sau chiar din delincventă, frustrat, datorită lipsei de acces la propriile
resurse.  Asta l-a facut şi fatalist , asemenea ciobanului mioritic, acceptând cu seninătate toate incercarile la care il
supune soarta. Celebrul
fatalism oriental în varianta sa dâmboviţeană, o filosofie de viaţă întemeiată
pe un ansamblu coerent de calităţi şi defecte, creează un exemplar uman
simpatic şi respingător totodată, peren şi fragil, profund şi superficial, pe
scurt – un paradox viu., asa cum observa Silvia Colfescu : „ Bucureşteanul, în
care fatalismul dâmboviţean se exprimă pe deplin, nestăvilit, e un om vesel,
tolerant….Dacă se întâmplă ca vreunul dintre semenii lui să săvârşească vreo
neghiobie- nedreptate – hoţie, fie ea şi cu consecinţe directe şi dezastruoase
asupra bunei stări a însuşi fatalistului, victima are o reacţie unică. Acolo
unde, de exemplu, un rus ar răspunde cu înjurătura, un neamţ cu o sticlă în
cap, …. un american cu glonţul, dâmboviţeanul
reacţionează cu un râs blazat şi, deseori, cu exclamaţia moştenită de la marele
său exeget : „Al dracului Mitică !” Pentru că, în felul lui schizoid, îi admiră
sincer pe hoţomanii care au curajul să-l jecmănească, pe nemernicii care au puterea
să-l împileze, pe prostănacii care nu se sinchisesc de bună cuviinţă şi ruşine.
Îi admiră şi îi dispreţuieşte cu egală sinceritate. Numai că admiraţia şi-o
manifestă, iar dispreţul îl păstrează pentru sine. Şi cel mai mult se admiră şi
se dispreţuieşte pe el. Ceea ce îi răpeşte capacitatea de a ierta. Nu (se)
iartă, ci (îşi) trece cu vederea, nu îndreaptă lucrurile, ci râde de ele – şi
mai întâi de el însuşi, nu combate nedreptatea, ci o ignoră, convieţuieşte cu
ea, o acceptă. Duplicitatea tradiţional cultivată îi corupe în mod subtil
sufletul, îi falsifică opinia despre sine şi despre ceilalţi, întăreşte
pesimismul resemnat care alcătuieşte miezul dur al fiinţei lui. Şi e un motiv
de secretă însingurare, ascunsă sub aparenţa senină a nepăsării gregare. Dar,
din acelaşi motiv, e un supravieţuitor. Acolo unde oricine altcineva ar lupta
până la moarte, el găseşte soluţia întortocheată şi strâmbă, singura care-l
poate menţine în viaţă. Soluţia celui slab, dar invincibil.” 4
2.  Odata cu Unirea Principatelor si apoi cu inlaturarea jugului otoman, Bucureştiul a crescut considerabil in
importanta, devenind capitala unui tânar regat aflat in plin avânt economic, ajutat şi de statutul de singur
exportator şi
principal procesator european de petrol dar şi masivele exporturi de grâu din Baragan. Dar caracterul
general rural nu s-a schimbat, chiar daca primarul Pake Protopopescu a initiat
primele lucrari edilitare şi urbanistice de tip haussmannian. Bucureştiul era format tot din mahalale (care , la
urma urmelor, inseamna “cartier” in limba turca, fara sensul peiorativ pe care
il are astazi) şi care erau constituite in jurul unei biserici.
Fiecare mahala avea in centru o biserica (se spune despre Bucureşti ca ar fi oraşul cu 365 de
biserici, câte o biserica pentru fiecare zi a anului) . Biserica şi cârciuma erau cele doua
mari „institutii” ale mahalalei, fiind principalele elemente de
identificare a unei adrese. In opera lui Caragiale, mai ales in piesa „O
noapte furtunoasa”, sunt descrise traseele micilor burghezi (jupân Dumitrache, Rica
Venturiano) prin mahalalele Bucurestilor. Portretul-robot al unei astfel de mahalale arata astfel : cârciuma, biserica,
ulite nepietruite şi case doar cu parter, de regula tip vagon, cu curti si gradini mari.
Desigur , locuitorii mahalalelor erau dispretuiti de cei din zona centrala
pentru ca erau oameni mai putin educati, aşezati undeva nici la
tara, nici la oraş. Si de aceea cuvintele „mitocan” si „mahalagiu” au
ajuns sa insemne ce inseamna astazi in dictionare. Dar initial nu aveau aceasta
conotatie peiorativa. In locul acesta de margine de oras, oamenii traiau de
fapt şi la tara, şi la oras, şi in felul acesta paraseau sistemul de valori rural (foarte puternic,
foarte bun), pierdeau cultura rurala, dar nu câştigau inca noua
cultura şi noile valori ale civilizatiei urbane. In acest vid de culturi şi de civilizatii
aparea civilizatia de mahala, civilizatia – sau lipsa de civilizatie – a
mahalagiului şi mitocanului. Acolo apare kitschul, in lipsa unor coordonate valorice şi culturale care sa-i
fereasca de prostul gust. Exista un foarte bun gust popular, exista un foarte
bun gust urban, dar acolo, la hotarul dintre civilizatii, unde nu este nici un
sistem de valori, nici celalalt, kitschul infloreşte.  Totuşi , intr-un arc peste timp, observatorul
atent şi interesat al Bucurestiului poate gasi şi astazi in tesatura
urbana a unor cartiere nesistematizate case vechi cu superbe gradini inflorite şi umbroase in plin
centru al orasului, care pe vremuri se gaseau in fostele mahalale. Acestea fac
parte din farmecul discret al Bucureştilor şi poate ca sunt singurul sau patrimoniu
identitar.
3.
Acum, cateva cuvinte despre Bucurestiul burghez. Dupa primul razboi
mondial,  România a reuşit sa-şi dubleze teritoriul si
populatia, astfel ca perioada 1920 – 1940 se distinge ca cea mai fructuoasa din
istoria Bucureştiului
, marcând un
proces sustinut de modernizare şi sistematizare urbana, cerut de masiva imigrare (creştere de 20.000 locuitori anual,
fata de 2.000 inainte de razboi). A inceput ridicarea de blocuri de locuinte
din beton armat , cu inaltimi de pana la 10 etaje, s-au deschis noi bulevarde,
s-au construit cartiere de vile, s-au trasat strazi noi şi parcuri , au aparut importante
obiective industriale, iar centrul beneficia de un bulevard mobilat cu cladiri
in stil modernist (“cubiste”) cu care nu se putea lauda nici o alta capitala
europeana. Cu toate acestea, intreaga periferie a oraşului propriu-zis, locuita in
majoritate de muncitori, functionari inferiori, negustori de produse agricole,
pastra aspectul de sat ce continua sa creasca “spontan” prin adaugiri de
gospodarii rurale sau semi-rurale. Se poate spune totusi, ca o data cu modernismul
apar în Bucureşti noile formule ale locuirii urbane : blockhaus-ul, marele
imobil de apartamente ce suplineşte calitaţile locuinţei individuale  prin amplasament , dimensiunea şi eleganţa
apartamentelor ; vila unifamilială realizată cu vocabularul noului curent
modernist şi o foarte bine reprezentată variantă intermediară a blocului de
mici dimensiuni cu 1-3 apartamente la scară.
Muzicianul Viorel Cosma isi aminteste : “ Societatea era marcata de o
usoara burghezie, oamenii se instarisera si frecventau cu asiduitate
restaurante, cofetarii si baruri. Lumea nu statea seara in casa. La 8 seara se
pregateau de iesit. Mergeau cu familiile in câte doua locuri pe
seara. Ieseau, de exemplu, la restaurant, unde mâncau si ascultau
muzica, iar apoi intr-un bar, unde beau si dansau. Vara mergeau la gradini.
Duminica ieseau toti la plimbare, imbracati frumos. Pe Calea Victoriei mirosea
a parfum frantuzesc. De la Palat pana la CEC curgeau râuri de oameni. Unii
se opreau la cofetarii, sa comenteze pe cine au vazut, descântau câte trei ore o cafea,
alaturi de prieteni vechi. Si nu costa o avere sa faci asta! Burlacii , pe
atunci, mâncau numai in oras !  Nu trebuia sa
fii om bogat ca sa-ti permiti. “5  Orasul traia frenetic oportunitatea
extraordinara oferita de realizarea visului Romaniei Mari (al carui principal
arhitect a fost “bulgarul” Bratianu si “englezoaica” regina Maria)
inscriindu-se ferm, impreuna cu restul tarii, pe un traseu care urma sa
integreze România in concertul natiunilor europene civilizate, dar neglija uriasul
pericol care se arata la rasarit si care avea sa se si materializeze dupa a
doua conflagratie mondiala. Dupa razboi, totul s-a naruit. A urmat o epoca de tranzitie, pâna la inceputul ’60, cei mai sinistri ani ai proletcultismului, in care elitele au fost in mod sistematic
exterminate, eliminate sau marginalizate. Societatea româneasca a fost practic
decapitata, la toate nivelurile de organizare. Au urmat anii ’70, dar mai ales anii ’80, ai ceausismului primitiv, in care
meritocratia practic nu mai exista. Din pacate, acest fenomen a supravietuit
pana in zilele noastre. A supravietuit lipsa de respect pentru elitele sociale
si profesionale. Societatile au insa nevoie de elite , care sunt modele morale,
culturale, profesionale care trag societatea dupa ele. Functia elitelor, rolul
jucat de ele in societate este o tema de antropologie culturala uriasa, pe care
nu o putem aborda aici. Dar cred ca acesta este marele viciu care ni s-a
transmis din anii ’40-’50. El s-a manifestat atat de masiv si atat de brutal
incat a supravietuit pâna in zilele noastre.
4.  Sa continuam insa cu perioada comunista si cu
problema invadarii oraşului de către sat şi „ţăranii“ aferenţi.
Procesul de urbanizare postbelic trebuie înţeles în strînsă legătură cu proiectul
comunist de modernizare, care s-a bazat pe industrializarea masivă. Aceasta
industrializare avea ca scop crearea
“clasei muncitoare” , principalul actor din “ cartea rosie”, clasa care
era “ purtatoarea progresului” era “ avansata” , era superba, dar in tara
noastra lipsea aproape cu desavârsire. . Si astfel, daca in 1948, mai puţin de un sfert
din populaţia ţării trăia în mediul urban (23,4%) în 1989, ponderea populaţiei
care trăia în mediul urban ajunsese la 53,2% , marindu-se, deci, de cca 2,3 ori.
Creşterea populaţiei urbane s-a făcut îndeosebi prin migraţie internă. Potrivit
sociologului Dumitru Sandu6   fluxul migraţiei interne a reflectat
sinuozităţile procesului de industrializare comunistă. În perioada 1948-1966,
ritmul urbanizării a fost mai rapid şi a oglindit mobilizarea cvasitotală a
populaţiei în eforturile de reconstrucţie şi dezvoltare postbelice. Direcţia
migraţiei interne era dinspre rural înspre urban, iar regiunile care au
furnizat grosul migranţilor au fost Moldova şi Muntenia. . Migraţia internă
rural-urban a atins valori maxime în perioada 1973-1982.  Efectele crizei economice sistemice şi a
încremenirii în proiectul ceauşist s-au reflectat şi în ratele migraţiei
interne care au cunoscut, în perioada 1983-1989, cele mai scăzute valori , si
avand in vedere si criza de locuinte , accesul în Bucuresti (ca si in marile
oraşe) a fost drastic restricţionat. Analiza fenomenelor urbanizării comuniste
trebuie să ia în discuţie şi aspecte de ordin calitativ, care vizează suprafaţa
locuibilă redusa pe locuitor, supra-densitatea de ocupare (număr mare de
persoane pe cameră), penuria de locuinţe (fenomenul locuirii mai multor
generaţii în apartamente de bloc), suprafaţa scăzută a spaţiilor funcţionale
(baie, bucătărie), infrastructura deficitară
(ex. reţea de canalizare, alimentare cu apă, încălzire etc.),
insuficienţa spaţiilor verzi, a locurilor de joacă şi petrecere a timpului
liber . rocesul de urbanizare sub comunism a produs o lume specifică, cu manifestări
oarecum diferite. Unii dintre cei care reuşeau să se mute la oraş reproduceau
în spaţiul urban modelele comportamentale şi de relaţionare din lumea satului:
întinsul rufelor în grădina blocului, creşterea copiilor în comun (cu ajutorul
vecinilor), socializarea pe înserat în pijamale sau capoate pe băncile de la
intrarea în bloc, cultivarea de legume în spaţiul verde şi – la periferii –
chiar creşterea porcilor, a iepurilor sau a nutriilor. Acestea sunt completate
de personalizarea (în unele cazuri) a spaţiilor comune (casa scărilor) sau, în
alte cazuri, lăsarea în paragină a acestora etc. Consecinta acestor atitudini
este ceea ce am putea numi un conflict al civilizaţiilor. Este vorba de
ciocnirea dintre comportamentele şi atitudinile asociate mediului rural cu
modul de viaţă urban. Unii autori susţin că această ciocnire a dat naştere unui
tip social aparte – ţăranul-orăşean (nu foarte îndepărtat de celebrul urban
villager italo-american al lui Herbert Gans). Sociologul polonez Piotr Sztompka
susţinea că transformările comuniste au condus la o modernitate mimată sau
contrafăcută („fake modernity“)7,
definită prin decalajul dintre modernitatea evidentă a unor structuri de tip
hard (industrializare, urbanizare, tehnologizare) şi „tradiţionalismul“
mentalităţilor. De pe aceste poziţii, ţăranul-orăşean este un exemplu al
tipurilor sociale mutante generate de proiectul comunist al modernizării.

5.  În primii doi ani după căderea lui Ceauşescu, migraţia rural-urban cunoaşte
creşteri spectaculoase; dispariţia restricţiilor administrative de acces în
oraşe s-a reflectat în creşterea ponderii populaţiei în oraşele mari, cu
precădere. Apoi, restructurările şi criza economică au schimbat direcţia
fluxurilor de migraţie internă de la rural-urban la urban-rural. Populatia
Bucurestiului a scazut, iar odată cu liberalizarea regimului vizelor, tabloul
migraţiei cunoaşte modificări spectaculoase datorită plecării românilor în
Spania si Italia.  Senzatia generala este
ca s-au pierdut o multime de lucruri. Sub noua paradigma a globalizarii,
Bucurestiul nu mai este capitala unui regat independent, ci capitala unei tari
care tocmai si-a cedat de bunavoie independenta, resursele, care nu isi poate
intretine creierele geniale ci le trimite la Harvard , gratuit. Ne-am pierdut valorile, trăim într-o confuzie totală a lor,ne-am pierdut
simţul estetic, dorinţa de a trăi frumos. Am pierdut respectul pentru oamenii
cu adevărat valoroşi, care au realizat ceva pentru omenire. Marii inventatori,
marii doctori, muzicienii, scriitorii, pictorii nu mai sunt azi respectaţi şi recunoscuţi.
Ne-am pierdut modelele, care azi trăiesc retrase şi
refuză să apară la televizor, de teama să nu se compromită. Ne-am căptuşit cu
modele false, modelul omului care reuşeste uşor, care se descurcă, care ştie să
facă bani. Ne-am pierdut moralitatea. Ne-am pierdut manierele şi educaţia. Am
uitat să ne mai îmbrăcăm frumos, să ne mai purtăm elegant.  Am pierdut conştiinţa patriotică, iar asta
e una dintre cele mai grave pierderi. Nu ne mai interesează ţara asta, probabil
pentru că nu mai avem nimic de revendicat. Ne-au mai ramas doar sufletele. Sa
nu ni le vindem, caci abia atunci vom fi, cu adevarat, pierduti…