E-Antropolog

BUCURESTIUL ORAS ECLECTIC – Influenta franceza -Bucuresti Micul Paris

11 mai 2013 Adrian Majuru Minoritati

Fiecare oras are o
anumita imagine caracteristica iar Bucurestiul este un oras eceltic prin
definite, in ciuda interventiilor initiate in 1980  care constituie  adevarate fracturi in testului orasului dar
si in modul de perceptie a noului oras.

Acest caracter se
datoreaza prezentei indelungate a arhitectilor francezi

care au realizat o mare parte a cladirilor publice importante din Bucurestiul
de astazi, dar si numeroase resedinte, acestora alaturandu-se si primele generatii
de arhitecti romani care su fost formati de celebra Ecole des Beaux-Arts si care
au conturat si aplicat tipologiile constructive si expresiile ecletismului
sfarsitului de sec XIX si inceputului celui urmator. In egala masura acest fapt
se datoreaza si  legislatiei,  terminologiei utilizate, reglementarilor
constructive, principiilor urbanismuli francez si a proceduriloe administrative
ale statului roman in formare ce au fost preluate din cultura urbanistica si
arhitecturala franceza deja bine conturata.
Avand in vedere faptul ca perioada de maxima forta a
arhitecturii eclectice a coincis cu un moment de varf al constructiei
societatii romanesti moderne, se poate spune ca aproape intreaga structura
institutionala a noului stat este eclectica.

Cu
toate aestea peisajul bucurestean de astazi poate fi definit ca un colaj de
fragmente urbane diferite, acesta fiind rezultatul agresarii periodice a
diferitelor straturi de dezvoltare succesiva, ele insele rezultate din
interferentele variatelor proiecte politice sau individuale .
Pe langa acest aspect
se pot observa noi “fete” ale orasului , de cele mai mute ori situate in
contradictie precum: terenuri virane, blocuri comuniste, tesuturi traditionale…

Stilul
eclectic apare in Bucuresti in cea de-a doua jumatate a  secolului al XIX-lea ca o continuare stiului
arhitectural al renasterii italiene. Acesta apare ca urmare a   influentei
franceze a aristocratiei din tarile romane, petrecuta in decursul unei
genratii, ce va aduce arhitectura „la moda” si la Bucuresti.

Eclectismul
urmareste sa aduca noutate prin compunerea de elemente clasice pe o baza noua
si se baza pe o libertate totala. Daca celelalte curente arhitecturale au
apartu destul de timid  datorita prluerii
lor de la surse intermediare sar si a sistemului local de  productie de arhitectura destul de imatur,
eclectimul ifi face aparitia foarte putenic inca de la inceput datorita
preluarii sale de catre profesionisti direct de la sursa. Astfel apar noi
programe arhitecturale ce se contureaza in jurul unor noi conceptii urbanistice
urmand ca l spre sfarsitul secolului XIX sa fie  deja construite primele cladiri importante la
nivelul orasului(
Palatul Bancii Nationale (corpul
vechi), Palat Cantacuzino, Casa Armatei si vechiul Palat al Parlamentului
Dimitrie Maimarolu,fostul sediu al Bursei, Ateneul Roman,Palatul
Justitiei,  Casa de Economii si
Consemnatiuni de pe Calea Victoriei, cladirea Fundatiilor Regale, unul dintr
corpurilr Bibliotecii centrale Universitare.) gratioase, rafinate, in stilul
arhitectural al renasterii franceze. Celdirile importante cladiri eclectice din
Bucuresti au fost pozitionate in locuri cheie pentru noua conceptie a
Bucurestiului, acestea fiind situate 
in legatura cu taierea marilor bulevarde E-V si N-S si cu modernizarea Caii
Victoria. Totodata prezenta acestor cladirilor de
inspiratie franceza precum si a atmosferei din cafenelele si spatiile publice ii
dau un caracter specific Bucurestiulde inceput  de veac XX fiind numit „Micul
Paris”. putem remarca, astfel case, palate, cafenele si restaurante, cu
decoratiile lor de o rafinata eleganta specifice sfirsitul secolului XIX, in
stilul arhitectonic al renasterii franceze, realizate dupa planurile
arhitectilor francezi sau romani formati la scoala de arhitectura franceza.
Cele mai multe sunt decorate cu frontoane si arcade, cu ancadramente
florale, cu splendide medalioane, cu mansarda inalta cu mici ferestruici
rotunde si acoperisuri placate cu solzi de metal si uneori cu superbele cupole
rotunde sau trapezoidale, cladiri asemanatoare celor aprtinind burgheziei
franceze.
 Totodata arhitectura bucuresteana din sec
XIX nu prezinta nici un
edificiu comparabil cu exemplarele „originale”, datorita faptului ca  nici un nume de prim rang nu a construit in
Bucuresti. In partea de sfarsit a acestei perioada a urmat o tendinta exagerata
de restaurare sau constructie in care au fost aplicat canoanele stilului
francez, in urma careia numeroase constructii (in stil medieval) au fost  „indreptate” si
„corectatee” in sensul influentei franceze. Aceasta schimbare a fost
asimilata de oras prin interventii de demolare si inalturare a imaginii
mediavele ajungandu-se ca, „Micul Paris” sa inlovuiasca adevaratul Bucuresti
anterior constituit. Astfel Bucurestiul „frantuzit” este edificat si se
suprapune , „nemilos”  peste  o alta trama stradala, dupa o alta gandire
urbana si arhitecturala, fapt ce sporeste dificultatea de recuperare a  spatiilor subterane, boltile pivnitelor
ale  Bucurestiului disparut. Strazile
hausmanniene au sters trama stradala dezordonata, dar pitoreasca.

Dorinta
excesiva de arhitectura franceza este motivata de nivelul inalt al
aristocratiei autohtone si culturii acelor timpuri,de arhitectii francezi care
au lucrat aici in Bucuresti dar si de studenti romanicare au urmat scoala de
arte din Paris, care intorsi acasa, au vrut sa fie mai eclectisti decat
profesorii lor. Unul dintre acestia este reprezentat de Ion Mincu care si-a
impus o amprenta adanca in acest sens.

Chiar si
dupa incheierea acestui curent si instaurarea neo-romanescului, eclectismul isi
face din nou aparitia in arhitectura bucuresteana prin Palatul Regal si Opera
Romana, edificii care inbina mai multe stiluri arhitecturale cu precadere pe
cel eclectic.

In anii `70
la nivelul arhtecturii si al urbanismului apare un nou curent francez denumit
„functionalismului liric”, in urma caruia a parut hotelul
Intercontinental,  Teatrul National dar
si cartierele dormitor ce au urmat socializant francez (carierul Drumul
Taberei), elemente care se interpun peste „fata eclectica a orasului”.

Denumirea de „micul Paris” se
datoreaza totodata specificului si identitatii locale conturate nu numai de
constructii cat si de spatii publice, societate, activitati etc.

Daca vom compara indeaproape tipul
parizian de bulevard cu realizarile din Bucuresti, vom putea afirma, fara
indoiala, ca nu poate fi vorba de preluare identica a influentei franceze.
Conditiile locale-analizate mai sus la care se adauga absenta unei traditii in
directia planificarii urbane-au fost prea puternice, prea constrangatoare,
pentru a putea vorbi de similitudinea cu imaginea bulevardelor pariziene,
referindu-ne doar la aspectul cel mai pregnant care, de-a lungul timpului, a
impus consacrarea asocierii cu bulevardele pariziene. In aceasta privinta se
poate observa pe deplin absenta marilor promotori care a facut ca in
Bucuresti  construirea efectiva a
fronturilor sa cada in responsabilitatea exclusiva a micului proprietar de
teren si a puterii sale de investitie. Totodata marile artere ale orasului au
fost proiectate si realizate pe parcursul mai multor decenii cu influente diferite
datorita numeroaselor suspendari, reveniri, intarzieri, intampinate pe
parcurs.  Cu toate ca acestea nu au
constituit scopul primordial urmarit de catre autoritati, si nu au fost
insotite de masurile financiare, legislative si administrative care sa permita
o schimbate radica a orasului, asa cum a fost in Paris, acestea au fost si sunt
private ca  parte vitala a transformarii
Bucurestiului intr-o capitala moderna.

autor:Urbanist Cristina Andreea Balan

 

Bibliografie:

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign