E-Antropolog

Spaţiul public urban

11 mai 2013 Adrian Majuru Editorial

Încep această
lucrare cu o primă idee despre oameni dobândită în cadrul cursurilor Facultăţii
de Urbanism. Oamenii reprezintă componenta de bază a oricărui oraş, care, alături
de alte elemente – spaţiile şi activitaţile – formează un sistem complex. Oamenii
sunt componenta cea mai importantă, sunt cei care transformă oraşul dintr-un
ansamblu de piese materiale într-un corp viu, care trăieşte astfel prin
intermediul lor. Acţiunile desfăşurate de oameni se numesc activităţi şi
reprezintă totalitatea proceselor ce definesc viaţa umană. Spaţiile, cea de-a
treia componentă a oraşului, reprezintă mediul fizic de desfaşurare a acţivitaţilor,
cadrul suport de susţinere al acestora.

Toate aceste
componente se găsesc în relaţii de interdependenţă, între care se stabilesc legături
multiple ce alcătuiesc structura acestui sistem.  Deasemenea, modul de funcţionare al unui oraş
poate fi asemănat cu cel al unui organism uman, de aceea oraşul mai poate fi
denumit şi organism urban.

“Putem să ne
referim la organismul urban ca o totalitate de activităţi urbane localizate
care se constituie ca viată urbană şi, în acelaşi timp, la o totalitate de spaţii
aferente-localizări care se constituie în cadrul urban.” (Alexandru Sandu, curs)

Cele doua
componente ale organismului urban se află într-o relaţie stransă de
interdependenţă. Societatea umană, în continua sa evoluţie a dus la schimbări
ale vieţii urbane, ce au avut efecte asupra cadrului urban. Omul îşi crează
mediul în care trăieste pentru a raspunde cât mai bine nevoilor şi aspiraţiilor.
Astfel, el transformă acest mediu fizic şi îl adaptează continuu la noile cerinţe.

În acelaşi timp,
cadrul urban influenţează la rândul său modul de viată. Putem spune că tot ceea
ce ne înconjoară acţionează ca un stimul asupra indivizilor şi îi determină să
reacţioneze şi să dezvolte diverse comportamente.

Oraşul este făcut
de către oameni pentru oameni. Ei organizează spaţiul pentru a susţine activităţile
umane, fiind în acelaşi timp şi producători şi beneficiari. Oraşul este locul
de desfăşurare al vieţii, fiind creat pentru a răspunde cât mai bine necesităţilor,
materiale sau spirituale. Necesităţile materiale se referă la acele nevoi
elementare, predominant biologice (somn, hrană, reproducere), alături de nevoi
complementare, derivate din primele (locuire, muncă, deplasare, educaţie,
protecţie). Cele spirituale ţin de natura psihologică a indivizilor şi implică
latura lor emoţională (nevoia de cultură, de socializare, de estetică, de
exprimare).

Acţivitaţile influenţează
spaţiile pe care le ocupă prin determinarea funcţiunii. Astfel, fiecare spaţiu
este caracterizat printr-o funcţionalitate, acea caracteristică care face ca
elementele spaţiale să facă faţă funcţiunii, adică să o susţină. Ea reprezintă
o însuşire şi se concretizează prin starea de funcţionalitate, prin capacitatea
elementelor spaţiale de a fi suportul funcţiunii şi de a răspunde anumitor cerinţe.

Pentru o buna
funcţionare a organismului urban este necesar ca toate componentele sale să îndeplinească
această stare de funcţionalitate şi să compună cadrul de bază pentru desfăşurarea
în condiţii optime a vieţii urbane.

Am considerat că
una dintre cele mai relevante componente este spaţiul public, datorită
caracterului său complex şi integrator.

În contextul actual
al societăţii, caracterizată de megatendinţe, spaţiul public este puternic
influenţat şi se pune problema dacă el reuşeşte să işi îndeplinească scopurile în
cadrul mediului urban. Pentru a raspunde în continuare cerintelor şi necesităţilor  trebuie să se adapteze constant şi să se
raporteze la lumea prezentă.

Globalizarea,
progresul tehnologic, restructurarea economică, preocuparile legate de
dezvoltarea durabila, toate aceste tendinţe au un impact major asupra modului
de viată şi implicit asupra nevoilor populaţiei.

Spaţiul public
deţine mai multe roluri, este polivalent şi face dificilă sarcina specialiştilor
în domeniu de a proiecta spaţii care să îndeplinească în mod egal toate aceste
funcţii. Datorită presiunilor economice, în general se pune accentul pe natura
fizică a spaţiului public, cea simbolică fiind neglijată.

Mobilitatea
este una dintre caracteristicile centrelor urbane care îşi doresc să facă faţă
competitivităţii globale, iar spaţiul public reprezintă suportul acesteia.
Noile zone urbane se proiectează sau cele vechi se adaptează astfel încât obiectivul
de mobilitate sa fie cât mai bine îndeplinit. De aici putem să deducem un prim
rol al spaţiului public, şi anume acela de circulaţie a mărfurilor, a
persoanelor şi a informaţiei.

Pornind de la
noţiunea de public, principala caracteristică a acestei componente este legată
de utilizarea sa de către totalitatea indivizilor ce formează o comunitate. De
aceea, spaţiul public trebuie sa fie destinat tuturor şi să fie accesibil în
egală masură pentru oricare individ al acestei comunităţi, inclusiv grupurilor
defavorizate (persoane cu dizabilitaţi sau cu mobilitate redusă-copii, batrani).

Spaţiul public
este deasemenea locul unde se desfăsoară majoritatea acţivitaţilor de zi cu zi:
deplasare, muncă, petrecere a timpului liber, cumpărături. Datorită acestui
caracter multifuncţional, spaţiul public atrage o cantitate mare de fluxuri de
populaţie între care se stabilesc diverse relaţii materializate prin interacţiunea
socială. Aceasta este cea mai importantă atribuţie a spaţiului public şi
totodată cea care determină calitatea sa.

Pentru a reuşi
să îndeplinească această funcţie, spaţiile publice trebuie să ofere un cadru
propice contactelor sociale şi să genereze interes prin deţinerea unor elemente
de atractivitate.

Crearea
cadrului potrivit se realizează pornind de la utilizatorii săi. Trebuie să se ţină
cont de dimensiunea umană şi să se creeze acele condiţii care determină o stare
de confort şi siguranţă. Prin urmare, în proiectarea spaţiilor trebuie să se ia
în considerare simţurile omului care influenţează manifestările din spaţiul
public. De exemplu, în funcţie de distanta pana la care omul poate observa şi
distinge siluete se dimenionează pieţele urbane. Deasemenea, distanţa de la
care se pot auzi sunete sau se poate purta o conversaţie determină configurarea
spaţiului. Apoi se ţine cont de originea omului ca fiintă bipedă obisnuită să
se deplaseze pe orizontala şi astfel, spaţiile publice nu vor prezenta diferenţe
de nivel decât dacă este absolut necesar. (Jan Gehl, 2010)

Atractivitatea
spaţiilor publice este dată în primul rând de oameni, de activitate, de mişcare,
de evenimente. Prin crearea unor premise de a atrage un număr de indivizi, acestia
vor spori atractivitatea spaţiului din simplul motiv pentru care oamenii se
adună acolo unde se întamplă ceva, unde sunt deja alţi oameni.

Spaţiul public
trebuie să ofere în permanenţă motive ca populaţia să se afle într-un anumit
loc, la un anumit moment. Activităţile localizate trebuie să fie dintr-o gamă cât
mai diversă, să fie complementare şi să se desfăsoare succesiv pe întreaga
perioadă a zilei. În acest fel se va contura o zona activă, caracterizată de dinamism
şi vitalitate.

Proiectarea spaţiilor
publice, atat cele construite cât şi cele neconstruite/amenajate, trebuie să
conformeze un cadru flexibil pentru activitaţile ce se vor localiza, adaptabil
la schimbările viitoare, îndeplinind în acelaşi ţimp şi cerinţele sustenabilităţii.

Pe langă
dimensiunea fizică a spaţiului public, aceea de loc, amplasament, de suport
material al unor activităţi ori întâmplări, există şi cea de-a doua dimensiune,
cea simbolică, ce se adresează părţii mentale şi spirituale a individului unei
comunităţi.

Dacă natura
materială a spaţiului public se bazează pe modul de configurare, de utilizare a
sa, adică pe structura fizică, natura simbolică face apel la percepţia  omului asupra spaţiului.

Fiecare individ
este diferit, are propriile obiceiuri, convingeri, provine din medii de viată
diferite, toate aceste influenţează modul în care el percepe spaţiul public.
Aceasta percepţie se traduce ca o interpretare a realităţii prin intermediul
personalităţii şi ilustrarea acesteia ca realitate mentală.

Percepţia spaţială
se realizeză fie prin prisma personală, fie prin intermediul unor idei şi
convingeri care ţin de comunitate, de un grup din componenţa căruia individul
face parte. În prima variantă, spaţiului public îi sunt atribuite semnificaţii,
se coreleaza cu trăiri personale sau intamplări, şi în felul acesta, individul
reuşeşte să personalizeze spaţiul public, să il apropieze şi să îi modifice
“statutul”: de la un bun al tuturor la ceva ce îi aparţine.

Pe de alta
parte, percepţia spaţiului raportată la o anumită comunitate determină individul
să reacţioneze într-un anumit fel, provoaca un anume tip de comportament.

Capacitatea
acestor spaţii de a crea conexiuni cu partea psihica a oamenilor le creşte importanţa
în cadrul oraşului, le potenţează calităţile şi le conferă valoarea de locuri
ale memoriei. Se urmăreşte acest lucru datorită implicaţiilor de natură socială.
Oamenii care se identifică cu anumite locuri din oraş şi le asumă şi le
utlizează într-un mod responsabil. În acest mod se crează comunitaţi strans
legate deoarece împărtasesc sentimente comune, ataşamente pentru aceleaşi
locuri şi elemente. În cadrul marilor aglomeraţii urbane, spaţiile publice au
deseori un caracter neutru, omogen şi lipsit de semnificaţii, motiv pentru care
populaţia nu formează comunităţi, oamenii sunt individualişti, dezinteresaţi,
iar interacţiunea socială este diminuată la maxim.

O posibilă
atenuare a acestor aspecte se poate face printr-o dezvoltare urbană policentrică,
bazată pe idea de cartiere, fiecare cu centrul său, centru ce valorifică
competenţele locale şi formează o identitate proprie.

Pe langă rolul
de primi semnificaţii, spaţiul urban poate crea şi simboluri, identificate de
observator/individ ca repere. Aici, calitatea spaţiilor publice influenţează
direct imaginea urbană. Ajută la conturarea unui peisaj specific, dar şi în
procesul de orientare în oraş. O imagine clară a oraşului, în care te poţi
orienta cu uşurinţă iţi dă sentimentul de siguranţă şi apartenenţă.

Cele doua abordări
ale spaţiului public, cea din perspectiva materială, iar cealaltă din perspectiva
mentală au avut ca scop evidenţierea principalelor caracteristici  şi atribuţii ale spaţiului public. Se poate
observa că toate sunt îndreptate către acelaşi obiectiv major – buna funcţionare
a spaţiului public în scopul favorizării contactelor sociale.

Deşi spaţiul
public a fost neglijat în ultima perioadă în favoarea aspectelor legate de dezvoltarea
infrastructurii de transport sau de forma arhitecturală a construcţiilor
singulare, se constată o crestere a interesului şi acordarea unei importanţe
majore în cadrul proiectării urbane. Este recunoscut faptul că, spaţiul public
reprezintă un factor determinant al calităţii vieţii urbane, acel aspect în
privinta căruia fiecare oraş râvneşte la un loc prim în compeţiţia globală.

autor: Costache Elena-Iuliana

 

 

Bibliografie:

Jan Gehl, Oraşe pentru oameni, Igloomedia, 2012.

Andreea Livia Ivanovici,
’Simplu şi neclar’, 2012, Arhitext,
Nr 1, pag 40.

Alexandru
Sandu, Teoria structurilor urbane,
curs

Liviu Ianaşi, Introducere în urbanism, curs

Tudor Grătianu,
’Argument la tema: Spatiul public’,
2012, www.arhitectura-1906.ro

 

 

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign