E-Antropolog

Problematica locuirii colective în cartierele- dormitor

24 iunie 2013 Adrian Majuru Transilvania

Locuinţele colective au fost criticate încă de la începutul apariţiei lor, în 1953, cu ocazia celui de-al 9-lea congres CIAM ţinut în Aix-en-Provence[1], când un grup de arhitecţi din care faceau parte Aldo van Eyick, Iacob Bakema, Georges Candillis, Shadrach Wood, şi soţii Smithson, se opun oraşului funcţionalist folosit la scară largă. Criticile sunt multiple şi ţin în bună masură de modul de locuire; studiile ulterioare demontează structura ideologică pe care se bazau aceste ansambluri. Inadaptarea la noul tip de locuire vine dintr-o neconcordanţă cu modul de viaţă a omului; profilul omului modern, văzut doar ca o fiinţă standardizată, cu nevoi primare ce ţin de igienă, caruia i se poate aplica un şablon după care să traiască nu este realist. Tipul de om gândit de arhitectura funcţionalistă este o construcţie ireală, plasată în afara contextului cultural şi istoric, rupt de tradiţie, fără nevoi psihologice şi spirituale.

Nu putem nega în totalitate acest mod de construire, el dovedindu-se foarte viabil la anumite clădiri ca de exemplu hotelurile sau caminele studenţesti, locuri unde omul nu trăieşte în fapt, aceste clădiri slujind unei folosiri provizorii. Hotelul urban nu poate funcţiona altfel, în parametrii maximi de fiabilitate, el răspunde perfect nevoilor pentru care a fost construit: folosirea ca dormitor pentru o perioadă mică de timp. Individul care foloseşte o cameră de hotel nu are nevoie de mai mult decât de satisfacerea nevoilor fiziologice. El nu se ataşează de acel spaţiu pentru că nu face parte din viaţa lui, folosind acest mijloc de locuire ca pe un obiect strict necesar pe o perioadă determinată de timp, cea mai mare parte a activităţii lui desfăşurându-se în altă parte. Nu întâmplător pentru descrierea marilor ansambluri de locuit comuniste este folosită sintagma de „cartier dormitor”. Acestea au fost proiectate să servească doar pentru „depozitarea” forţei de muncă pe timp de noapte, nişte hoteluri mai ample ca spaţiu. Este reversul medaliei al construirii pe verticală, unde mase întregi de oameni sunt aşezate de multe ori fără să se ţină cont de libera alegere, socializarea nici măcar nu era luată în seamă. Imaginea se apropie de viitorul sumbru din romanul „1984”, unde noţiunea de spatiu privat nu îşi are rostul.Locuirea înseamnă mai mult, implică mai mulţi factori care conturează în fond viaţa unui om. Locuirea este strâns legată de existenţa umană, există o scară a valorilor, proprie fiecărei naţiuni, generaţii, familii, şi nu în ultimul rând a fiecărui om în parte. El îşi crează lumea în jurul locuirii. Termenul de locuire defineşte locul în primul rând şi apoi modul de viaţă; este greu de înţeles cum s-a putut imagina o lume nouă fără să se ţina cont de aceste principii de bază ce definesc omul în esenţa sa. De aici încep toate problemele ce ţin de locuirea colectivă. În primul rând omul este legat de familie, cu membri care nu au aceeaşi vârstă dar care sunt legaţi sentimental unii de alţii; apoi comunitatea, care educă generaţiile tinere, şi nu în ultimul rând, necesitatea existenţei unui mediu favorabil dezvoltării organice a comunităţii. Standardizarea spaţiului de locuit în mici cutii dispuse în volume mari de beton (blocuri) înşirate repetitiv aproape la nesfrâşit, în care sunt nevoiţi să trăiască oamenii nu poate să nu influenţeze negativ noile generaţii ce cresc şi locuiesc în ele. Acest tip de locuire forţează omul spre acel profil ideal depre care se vorbeşte în teoriile moderniste. Din păcate acest individ modern nu este unul sănătos; el este deformat tocmai din cauza acestui mod de viaţă. Rezultatele sunt resimţite astăzi: alienarea populaţiei, mediocritatea la care s-a ajuns este un rezultat al acestui tip de locuire. Semnele vizibile sunt reflectate de aşa zisa „cultură de cartier”: delincvenţă, neimplicare socială, lipsa răspunderii. Generaţiile în vârstă îşi petrec bătrâneţea în singurătate, copiii crescuţi în spatele blocului ajung să se exprime prin grafitti.

Multiplele neajunsuri ale locuirii colective de după anii ’50 sunt descrise foarte amănuţit în cartea lui Florin Biciuşcă „Experimentul Căţelu” şi în nenumărate alte articole apărute în mass-media.

Totuşi, asistăm astăzi la o criză de locuinţe, manifestată printr-o creştere a presiunii asupra acestor apartamente „la bloc”, ea se datorează în fapt şi lipsei de alternative iar cumpărătorii, în general, fac parte din generaţia tânără care doreste să-şi întemeieze o familie. Scăderea natalităţii se datorează, în parte, iarăşi acestor condiţii minimale oferite de apartamentele moştenite din perioada comunistă. În lipsa unor alternative viabile de locuit, blocurile vor servi o bună perioada de timp acestor nevoi demografice. Ele nu vor dispărea uşor, iar problema demolării lor, chiar şi treptat, implică nişte eforturi financiare mari pe care ţara noastra nu le poate acoperi în momentul de faţă. Aceasta iniţiativă a existat şi în spaţiul fostei Germanii de Est, unde după căderea Zidului Berlinului, apăruse dorinţa de schimbare prin demolarea blocurilor moştenite din perioada comunistă. Cu toatea acestea, ele mai pot fi văzute şi astăzi în Berlinul de Est, dovadă că acest proces nu se poate înfăptui aşa de usor. S-au demolat o parte din aceste blocuri dar nu toate, în cele din urmă preferându-se soluţia reintegrării urbane prin crearea de spaţii publice, de construire a unor obiecte de arhitectură reprezentative, ca de exempu: „Jewish musem” proiectat de Liebeskind, sau „Velodromul” proiectat de arhitecţii Herzog & De Meuron care au scopul de a reviataliza zona. Un alt exemplu este construirea stadionului naţional din Budapesta, însoţită de ample lucrări ce ţin de crearea spaţiilor publice. Revitalizarea cartierelor de locuinţe prin noi edificii urbane, este o rezolvare des întalnită în spaţiul fostului lagăr comunist.

Blocurile de locuinţe colective au fost iniţial privite ca o soluţie modernă, cu panorame interesante şi costuri rezonabile. Însă cu timpul – odată cu degradarea construcţiilor şi amalgamarea mai multor tipologii de locatari, de diverse nivele intelectuale şi materiale, dublată şi de creşterea criminalităţii – şi–au câştigat rapid reputaţia de locuinţe ieftine.

9

Practic nu locuirea colectivă în sine este problema majoră, ci modul în care aceste construcţii sunt administrate. Dacă înainte întreaga clădire de apartamente era deţinută de un singur proprietar şi ulterior închiriată, un model practicat şi astăzi în multe ţări occidentale, acum locuitorii sunt puşi în faţa faptului împlinit. Nu mai exista un unic administrator care să reabiliteze clădirea, să instaureze reguli, să ţină sub control componenţa locatarilor din punct de vedere al categoriei sociale şi al puterii financiare. Brusc oamenii trebuie să se înţeleagă, să interacţioneze. Mulţi dintre ei sunt proprietari şi atunci îşi exercita dreptul în consecinţă, făcând fiecare ce considera de cuviinţă. Cumpărarea la preţuri mici a apartamentelor imediat după revoluţie a generat o ţară de proprietari care nu îşi permit lucrările de reabilitare sau întreţinere a construcţiilor. În mentalitatea colectivă spaţiile precum scara blocului, holurile, terasa, spaţiul verde adiacent blocului nu aparţin proprietarilor, ci cumva unei entităţi nedefinite, probabil în subcolectiv statului, fiind evident tratate ca atare. În fapt nu locuirea colectivă este problema fundamentală, ci modul în care am înţeles să locuim în aceste blocuri, construite din capul locului în aşa fel încât nu au inspirat la grijă şi respect faţă de spaţiul de locuire. Nu în zadar se afirmă că arhitectura poate schimba stilul de viaţă al oamenilor.

Bibliografie :

 

Biciuşcă, Florin – Experimentul Căţelul, Editura Paideia, Bucureşti, 2007

Dobre, ConstantinLocuinţe joase, Ed. Universităţii „Ion Mincu“, Bucureşti, 2002

Enescu, Ion Mircea – Arhitect sub comunism, Editura Paideia, Bucureşti, 2007

Giurescu, Dinu C. – Distrugerea trecutului Romaniei, Edit. Museion, Bucuresti, 1994;

Gusti, Gustav – Forme noi de aşezare, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1974.

Ionescu, Grigore – Arhitectura de pe teritoriul României de-a lungul veacurilor, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1982.

Jurov, Cosma – Arhitectura clădirilor multifuncţionale, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1985

Leahu, GheorgheBucureştiul dispărut, Editura Arta Grafică S.A., Bucureşti, 1995

Olteanu, Radu Bucureştii în date şi întămplări, Editura Paideia, Bucureşti 2002

Patrulius, RaduLocuinţa în timp şi spaţiu, Ed. Tehnică, Bucureşti,1975.

autor: Teodora Drăgan


[1] Dobre, Constantin – Locuinţe joase, Ed. Universităţii „Ion Mincu“, Bucureşti, 2002, p. 15.

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign